Trupuri, suflete şi chipuri de oameni

Există oameni care sunt mai mult trupuri şi există oameni care sunt mai mult suflete. Pe chipurile tuturor, se oglindesc sufletele. Iar în privirea fiecăruia, licăre mai mult sau mai puţin scânteia de viaţă. Privind în ochii oamenilor, priveşti în sufletul lor ca într-o carte deschisă total la unii sau închisă ermetic la alţii. Unele suflete sunt ca nişte flori deschise şi înflorite pe care le admiră toată lumea, altele sunt închise într-o carcasă, ca nişte cactuşi la a căror atingere, oricât de suavă ar fi ea, rişti ca ţepii lor să te rănească. Dar şi florile deschise şi cactuşii plini de ţepi, au fiecare în parte frumuseţea lor.

Ochii oamenilor spun multe despre ei. Unii sunt permanent cu privirea senină, orice li s-ar întâmpla în viaţa lor. Alţii în schimb, sunt mai mereu cu privirea tristă, de parcă o goliciune imensă le-a invadat sufletul. Cei senini, au multă încredere în ei înşişi, în divinitate, în viaţă, în oameni. Ei au mereu senzaţia că orice s-ar întâmpla, va fi bine. Ei nu îşi cară în spatele sufletului, balastul unui trecut împovărat sau viitorul nesigur şi încărcat de griji. S-au iertat pe ei dacă cumva s-au simţit vreodată vinovaţi pentru rănile pe care singuri şi le-au făcut lor înşişi sau altora. S-au iertat pentru vinovăţia închipuită de a simţi ca un om, cu tot cu trup, cu tot cu suflet. Căci a simţi ca un om, nu înseamnă să cauţi perfecţiunea care nu există pe pământ, ci să-ţi dai voie să simţi orice ai simţi fără ca să te judeci şi să te condamni inutil pentru asta.

Dă-ţi voie omule să fii, dă-ţi voie să atingi, dă-ţi voie să observi, dă-ţi voie să îţi doreşti, dă-ţi voie să te comporţi aşa cum simţi şi aşa cum gândeşti! Căci toate fac parte din viaţă şi tocmai pentru asta eşti aici, nu să te lupţi contra ta, nu să îţi spună careva că e interzis să faci ceva în această viaţă, ci să îţi dai voie să trăieşti viaţa pe care singur ai ales-o! Poţi să îi dai o mai mare valoare şi strălucire? Fă-o acum, nu aştepta ca timpul să treacă în defavoarea ta şi să te trezeşti la o vârstă plin de regrete că nu ai avut destul curaj în a-ţi trăi propria viaţă!

Însă unii se identifică mai mult cu trupul lor decât cu divinitatea din ei. Le place să se idolatrizeze pe ei înşişi şi îşi consacră mult timp pentru venerarea narcisismului din ei. Acestea sunt suflete tinere şi care nu au realizat încă efemeridele vieţii care astăzi sunt şi mâine nu mai sunt. Aşa că s-au oprit la trupul lor şi la trupurile celorlalţi. Lor le place mult viaţa pe pământ şi dacă ar fi după ei, nici nu ar mai pleca vreodată de aici. Le place distracţia, le place zgomotul, le plac atingerile şi tot ceea ce se poate palpa. Unii reuşesc să treacă repede de faza asta, alţii niciodată. Căci nu e nevoie să vii de mii de ori în acest peisaj ca să îţi dai seama cum stau lucrurile. Ai venit, ai învăţat şi ai plecat! De ce să repeţi aceaşi clasă cu aceleaşi lecţii neînvăţate la nesfârşit?

Mai sunt şi multe suflete bătrâne care aici şi-au ales misiuni care mai de care mai provocative. Însă şi multe dintre acestea nu îşi mai aduc aminte cine sunt. Astfel încât, aceşti oameni par mereu copleşiţi de viaţă, ca şi cum toate „necazurile” s-au abătut asupra lor. Şi tot mai mult îşi doresc să plece de aici, pentru că nu mai suportă şi nu se mai suportă. Aceştia s-au identificat cu melo-drama lor şi au uitat de jocul vieţii. Iar acest joc înseamnă bucurie şi creaţie, nu bocet şi jălanie. De ce să plângi când poţi râde şi de ce să te văicăreşti când nu e cazul? Paradoxul e că în ciuda a câtorva ani petrecuţi pe aici, oamenii aleg suferinţa şi melo-drama lor, în loc să se bucure de orice clipă în care suflă suflare de viaţă pe pământ.

Oamenii sunt cei care dau valoare acestei planete, atât de frumoasă la urma urmei, nu-i aşa? Cum ar fi dacă ea nu ar fi locuită, cine s-ar mai bucura de toată natura care încântă atât de mult ochiul? De aceea, nu pot spune decât că e foarte bine aici pe pământ, printre oameni. Orice valuri ar veni peste noi, ele sunt aduse de către curenţii vieţii, tocmai ca să ne dăm seama şi mai bine ce e cu noi pe lumea asta. Căci toate au un rost şi însăşi viaţa ta are un mare rost. Iar de cele mai multe ori, orice şuturi pe care le primim, sunt de fapt, imbolduri şi îndemnuri de a încheia mai repede o etapă şi de a trece la o alta.

De aceea, oamenii sunt frumoşi cu toţii, până la unul. Pentru că ei dau valoare acestui peisaj mirific în care trăim. Şi nu poţi să nu-i iubeşti aşa cum sunt fiecare în parte, după chipul şi asemănarea lor însăşi. Îi iubeşti şi pe cei curajoşi, deopotrivă ca şi pe cei mai fricoşi. Îi iubeşti şi pe cei seducători cu trupul, dar şi pe cei atrăgători cu sufletul. Şi unii şi alţii fac parte din acelaşi întreg. Trupurile ne deosebesc, dar sufletele se reunesc toate în acelaşi chip al frumosului divin.

Aici diversitatea este la ea acasă şi e minunat că este aşa. Bărbaţi puternici în aparenţă, dar în realitate atât de slabi în faţa unor femei, femei ce par slabe în aparenţă, dar atât de puternice în faţa vieţii, copii care se nasc şi apar în realitatea noastră tocmai ca să ne înveţe lecţii pe care doar ei înşişi ni le pot preda, copii care se întrupează lângă tine tocmai ca să îţi mai ofere încă odată darul de a-ţi retrăi copilăria pe alt nivel, toate acestea sunt aici pentru noi şi pentru evoluţia noastră. Nu te întreba de ce ar trebui să evoluezi. Pentru că pur şi simplu, acesta e firescul vieţii pe pământ: evoluţia spirituală mascată în spatele formelor fizice, dincolo de trupuri, dincolo de măşti, dincolo de atingere!