Nu-ţi pierde demnitatea de Om!

Vedeţi cum sună asta cu „demnitatea de om”? Parcă e ceva de la sine înţeles că omul prin natura lui firească poartă cu el o anumită demnitate. E ca şi cum dacă spui „om”, implicit spui „demnitate”. Deci fără demnitate, omul nu mai este om, ci decade din firesc în nefiresc. Câţi dintre noi ne-am pierdut de-a lungul vieţii statutul acesta de Om? Câţi dintre noi ni l-am şi recăpătat înapoi, asta după ce poate că au fost şi momente în viaţă când nu ai avut încotro şi a fost nevoie de un mic-mare compromis pentru a trece puntea suspinelor? Câţi dintre noi nu şi-au călcat demnitatea în picioare doar pentru un trai mai bun?  Câte femei nu şi-au oferit trupurile doar cu gândul de a le fi mai bine copilaşilor lor? Câţi bărbaţi nu şi-au pierdut demnitatea în tot felul de job-uri care erau cu mult sub capacitatea lor? Câţi dintre noi nu şi-au călcat pe suflet şi câţi dintre noi nu au plâns cu amar, ascunşi de ochii lumii, acceptând tot felul de compromisuri în relaţii sau în societate?

Despre această demnitate nu prea se vorbeşte, nu mai prezintă prea mare interes. Pentru că subiectul acesta nu vrăjeşte precum altele. Multă spiritualitate de faţadă, multă cunoaştere teoretică, multe tehnici care mai de care mai sofisticate care să îţi fure mintea, dar dincolo de toate acestea, rămâne întrebarea întrebătoare ca o ultimă redută de cucerit: cu ce rămâi în urma cunoaşterii tale şi cum îţi îmbunătăţeşte ea viaţa dincolo de cuvinte, dincolo de teorii?

Peste tot se tot vorbeşte de ascensionări, de transcenderea dimensiunii 3D către 4D, cum extratereştrii ne tot dau târcoale dar nu se mai hotărăsc şi ei odată să pună osul la treabă alături de noi la modul cel mai concret, cum reptilienii îşi schimbă forme şi înfăţişări, manipulându-ne ca pe nişte marionete fără discernământ, cum ne aflăm cu toţii prinşi în această matrice a controlului şi cum e atât de greu să ieşi din ea fără repercusiuni imediate, cum să ne folosim mintea şi să căpătăm tot felul de puteri supra-mega-ultra-naturale, cum să ne activăm corpul de lumină mer-ka-ba, cum să fim zen indiferent de ce provocări s-ar mai abate asupra noastră, cum să ne rezolvăm traumele şi conflictele asimilate de la părinţi, cum să luăm noi legătura prin chanelling cu tot felul de entităţi care mai de care mai luminoase şi mai a-tot-ştiitoare, de parcă noi am fi ultimii proşti din univers, cum să ne creem realitatea fără a mişca un deget în favoarea noastră, cum să şi cum să...

Toate acestea nu sunt nici bune, nici nebune. Când sunt ele bune? Când nu te agăţi de ele şi nu îţi formezi sisteme de credinţă de pe urma lor. Când devin agaţamente ca sisteme de credinţă, atunci ele devin nebune, căci îţi creează dependenţă şi vrei mereu să îţi hrăneşti această vrajă cu tot felul de mesaje care vin din astral pe o cale sau alta, care vrăjesc dar nu spun absolut nimic concret despre viaţă. Are sens ce spun? A simţit asta cineva dintre voi interesat de toate aceste lucruri care mai mult golesc sufletul decât îl încarcă?

Cineva îmi spunea că i-ar fi jenă să scrie despre lucrurile acestea aşa direct cum o fac eu. De lucrurile simple ale vieţii ne este jenă şi ruşine, dar să scriii sau să citeşti lucruri absolut abstracte care nu se pot dovedi sub nici o formă, are vreun sens? De aceea, până la proba contrarie, spiritualitatea e fascinantă dar rămâne simplă speculaţie cu tot tacâmul ei, începând de la bolile cauzate în urma conflictelor interioare şi până la nu ştiu care chanelling care îţi va aduce la cunoştinţă că un nou val de energie se va abate asupra pământului şi că un nou portal de lumină se va deschide cine ştie pe unde. Priveşte-le, citeşte-le pe toate, dar nu te agăţa, nu te ataşa. Nu-ţi pierde demnitatea de Om pentru nimic!  

Aşadar, dacă tot cunoşti atât de multe, pune această cunoaştere în balanţă ca să o testezi şi să înţelegi din practica vieţii, dacă ceea ce cunoşti are vreo valoare în cele mai mici ale vieţii. Pentru că majoritatea dintre noi, oricât am avea impresia că ascensionăm în conştiinţă, încă avem mici-mari probleme cu ironiile vieţii: casa, masa, soacra, amanta, căţelul, certurile în familie, fuga disperată după bani, fuga de noi înşine, şi lista poate continua, fiecare le ştie pe ale lui.

De fapt, nu e rău să cunoşti cât mai multe lucruri, ci e chiar bine. Acuma sunt atâtea instrumente la îndemână şi doar să vrei şi nu afli. Şi există în noi acum, o râvnă, un foc care ne tot arde şi vrem să aflăm toată istoria reală a acestui pământ, nu cea falsificată şi trunchiată prezentată cu nonşalanţă prin tot felul de cărţi sau manuale. Mai există şi o altfel de istorie, dar ca să ajungi la ea, e nevoie să o cauţi, căci doar aşa o vei găsi. Şi merg chiar mai mult şi spun că e nevoie chiar de o purificare drastică de toate toxinele şi minciunile care ni s-au predat. Iar după ce vei înţelege la nivel teoretic măcar cum stau lucrurile, unde te afli şi printre cine trăieşti, atunci respiră profund, revino în prezent şi vezi concret ce ai de făcut cu tine şi cu viaţa ta. Nu judeca pe nimeni, ci fii de partea ta. Nu pierde energie aiurea tot gândindu-te fără nici un sens la cine ne conduce şi la ce fel de forţe se află în spatele lor. La ce bun toată această pierdere de energie, atâta timp cât viaţa ta e un dezastru? Oare contează ce se întâmplă pe câmpiile elizee când viaţa ta cotidiană e un mic dezastru? Căci simpla cunoaştere a câte lună şi-n stele nu îţi va folosi la nimic dacă nu treci dincolo de ea. A cunoaşte e ceva, dar a transcende cunoaşterea în realitatea ta, de-abia asta cu adevărat provocare!

Şi tot la demnitate ajungem într-un final. Adică la statutul de Om. Iar Omul nu poate fi nicidecum într-un continuu compromis cu el însuşi. Când o face, nu se mai numeşte Om, ci devine altceva. Nu ştiu cum să-l numesc, dar nu Om. Poate extra-terestru sau denumiţi-l voi cum vreţi. Poţi zbura chiar şi prin văzduh, dar fără demnitate, nimic nu eşti. Poţi sta într-o mână, într-un picior, tot degeaba. Fără demnitate nimic nu eşti. Te poţi şi teleporta, biloca, citi gândurile şi materializa bani sau ce mai crezi tu că poţi face, dar la ce bun toate acestea? Căci fără demnitate de Om, nimic nu eşti!