Fericiţi cei ce îşi creează singuri stările prin creaţia lor!

Dacă ar fi să aleg un moment al adevărului despre mine însumi, nu l-aş căuta în gura nimănui şi n-aş pune mare preţ pe părerea nimănui, indiferent de cât de bine ar crede că m-ar cunoaşte. Părerile celorlalţi contează pentru mulţi dintre noi, dar foarte puţini trec puntea măgulirilor, a laudelor, a linguşelilor, a criticilor, a sfidărilor. Toate acestea sunt săbii cu două tăişuri. Dacă foloseşti partea ascuţită care îţi foloseşte în evoluţia ta, atunci vei folosi această sabie în folosul tău, tăind şi desţelenind ceea ce te sabotează, ceea ce te sufocă, ceea ce te micşorează ca vibraţie şi te lasă fără energie. Dacă însă vei folosi această sabie într-un mod incorect, te vei răni, sufleteşte vorbind, îi vei răni şi pe ceilalţi din jur, provocând astfel dezastrul, neştiind cum să mânui această sabie cu două tăişuri care, de fapt, e chiar mintea ta.

Mintea ta spune totul despre tine în momentele tale de solitudine profundă. Atunci când nimeni nu mai e lângă tine, nici să te aprecieze, nici să te motiveze, nici să te îndemne să te ridici şi să mergi mai departe. De asta oamenii fug de momentele de solitudine, le e tare frică să rămână doar cu ei înşişi, le e tare teamă de glasul lor interior care nu minte şi-i arată exact aşa cum sunt. Atunci nu mai sunt nici zâmbete de complezenţă, nici râsete care să îţi mute atenţia spre deşertăciunile lumeşti, nu mai sunt cuvinte aruncate în neştire doar-doar vom mai acapara atenţia cuiva asupra noastră, nu mai sunt persoane care să flecărească prin prejmă fără ca să spună mai nimic, nu mai e nici seducţia ochilor care tot vor să fie cât mai seduşi de cele fugitive ale vieţii, nu mai e nimic din toate acestea, căci atunci, în momentul adevărului, rămâi doar tu cu tine însuţi.

Venim în acest peisaj absolut singuri şi plecăm de aici tot absolut singuri. Singuri şi cu mâinile goale în ambele variante. Între aceste două momente însă, noi oamenii, tot fugim care încotro, începem să ne panicăm pentru toate nimicurile, ne enervăm, ţipăm, ne alterăm cu tot felul de emoţii distructive, pentru ca la finalul acestui demers fără sens, să ne oprim şi să ne întrebăm de ce reacţionăm în felul în care o facem. „Cine sunt eu”? Iată întrebarea fără răspuns care are însă marea putere de a te repune pe un flux de conştiinţă superior. Nu încerca să răspunzi la această întrebare, doar pune-o, tocmai ca să realizezi încă odată ceea ce nu eşti. Şi nu eşti nici un pachet de nervi, nici un pachet de frică, nici unul de angoasă, nici vreun mare păcătos, nici o formă care se precipită pe ici pe colo fără nici un rost. Nu eşti nimic din toate astea, nu-i aşa?

În solitudine vin multe gânduri care generează şi ele tot felul de stări necontrolate. Cei care trăiesc ca într-o reverie continuă, sunt surprinşi adesori şi puşi efectiv la pământ de toate aceste stări pe care le simt mai ales în singurătate, doar când sunt numai cu ei înşişi la interval. Cei care sunt permanenţi ocupaţi cu mintea lor la un nivel conştient, le controlează mult mai bine, căci ei între timp, devin din ce în ce mai puternici. Dar dacă mintea e slabă şi se lasă sedusă de reacţii, îngrijorări şi necazuri închipuite, atunci indirect şi corpul fizic va fi tot unul slab, căci fără disciplină mentală, se instaurează foarte uşor depresia şi panica. Sunt oameni care merg mereu cu trăistuca de pastile după ei şi spun mereu „nu mai pot, nu mai pot”, fără însă ca să mişte măcar un singur deget în afara acestui fals „nu mai pot”. Şi cară această povară a neputinţei după ei şi o arată în văzul lumii, fără ca să caute o ieşire din această văicăreală, ci doar să atragă alte emoţii care le va tot mângâia ego-ul suferind ce se complace în starea alterată de „nu mai pot”. Dar acesta nu e omul real, autentic, frumos, puternic, creativ, energic, viguros şi bucuros de viaţă, ci e doar o alternativă falsă a eului inferior care nu ştie decât să penduleze între „nu mai pot” şi „doamne miluieşte”.

Dar când devii puţin câte puţin conştient de viaţa ta şi că mereu ai în faţă oportunităţi infinite de a ieşi din marasmul cotidian sau din dezastrul lăuntric, atunci nu vei mai fugi de momentele de singurătate, ci chiar le vei căuta, căci ceea ce descoperi din ele, nimeni şi nimic nu îţi poate oferi mai mult. Uneori e nevoie chiar de o scuturare la propriu de anumite persoane, de anumite tabieturi, de anumite treburi pe care le faci pe pilot automat fără să îţi dai seama de ce le faci. Te scuturi de toate acestea, atunci când simţi că pierzi energie. Nimănui nu-i plac oamenii care se târăsc şi care au un comportament defensiv, mereu şovăielnici, un pas înainte, doi înapoi. De multe ori, inclusiv eu, am avut astfel de atitudini, doar ca să nu deranjez pe careva, neînţelegând cât de mult mă şifonam interior pe mine însumi.  

Nu am venit aici să fim mereu bineplăcuţi oricui, să fim diplomaţi, să nu spunem ceea ce simţim doar ca să dăm bine în ochii unora care s-ar simţi poate lezaţi de atitudinea noastră. Nu asta contează, căci tot mergând cu diplomaţia de gât, îţi calci pe suflet, îţi tot creezi conflicte şi traume, te îmbolnăveşti, mori şi te duci direct în mormânt. Şi n-ai rezolvat absolut nimic cu defensiva şi cu faptul că mereu te-ai purtat cu mănuşi fără să deranjezi pe nimeni. Sufletul tău nu vrea asta, nu vrea să stea într-un colţ, să-şi bocească neputinţa şi să-şi plângă amarul vieţii, aşteptând ceva ce nu mai vine. Doar mută-ţi atenţia de la necazurile închipuite care se rotesc ca nişte vulturi, căutând obsesiv stârvurile celor care nu vor să ajungă la cea mai bună variantă a lor.

Mută-ţi atenţia de la cele ce te micşorează, la cele care te umplu de lumină, de frumos şi care îţi dau energie. 

În singurătatea ta, dacă îţi vei descoperi pârghiile care te înalţă ca fiinţă, atunci înseamnă că chiar eşti de partea ta şi că trăieşti conştient. Fericiţi cei conştienţi de orice vine şi orice pleacă în interiorul lor, mai fericiţi cei ce filtrează tot ceea ce vine şi pleacă fără să-şi lase niciodată garda jos, dar şi mai fericiţi cei ce îşi creează singuri stările prin creaţia lor!