vineri, 25 martie 2016

Jucând şah cu divinitatea




Viaţa se aseamănă cu o partidă de şah, în care de o parte te afli chiar tu, de cealaltă parte se află chiar divinitatea. Acest joc se desfăşoară începând de dimineaţa, din momentul în care faci ochi şi până noaptea când iarăşi i-ai închis. Uneori partidele încep de la prima oră şi se încheie la sfârşitul zilei în curs, alteori se reiau a doua zi de unde au rămas. Uneori mutările se fac repede şi se trece la o nouă partidă, alteori lucrurile stagnează, mutările nu mai vin şi parcă ceva se blochează.

Pentru că viaţa se rezumă la propriile noastre alegeri. La propriile noastre mutări pe tabla de şah. Când se ivesc zorile, ai o infinitate de alegeri pe care le poţi face, o infinitate de oportunităţi, o infinitate de mutări pe care eşti liber să le faci. Paradoxul, e că deşi cam de obicei se fac aceleaşi mutări, mulţi aşteaptă rezultate diferite la mutările lor. Însă divinitatea, ca partener de joc, nu poate fi păcălită, nu poate fi amăgită, nu poate fi trişată. Ea îţi răspunde de fiecare dată în funcţie de mutarea ta. Tu vei fi primul care vei deschide jocul, iar piesele ce îţi revin sunt mereu cele albe, pentru că de fiecare dată ai întîietate, căci liberul tău arbitru e de neatins.

De fiecare dată când te hotărăşti să începi partida, divinitatea începe să trepideze. Dar nu trepidează de frică, ci de bucurie că tu, omule, te-ai decis într-un final să te scoli din reverie, să te aşezi în faţa pieselor, să începi să gândeşti, să cauţi soluţii, să faci un mic efort de a pune mâna pe o piesă şi de a o muta. Iar acest lucru mic în aparenţă, e în realitate un mare act de curaj. Pentru că fiecare mutare, adică fiecare alegere pe care o faci în viaţă, te poate propulsa, sau din contra te poate pune la pământ. Dar chiar căzut fiind, poţi redresa oricând partida şi situaţia ta de viaţă. Divinitatea îţi va respecta dintotdeauna propriile alegeri şi chiar îţi va mulţumi pentru ele, căci cu fiecare alegere, tu ca fiinţă divină, îţi aduci mai mult sau mai puţin contribuţia prin experienţa ta. Astfel încât, experimentând, începi să înţelegi ce e de folos sau nu în realitatea ta, ce se cere cultivat şi ce se cere dat la o parte. Şi astfel, făcând alegeri, ceilalţi vor observa la tine curajul tău şi indirect vor începe şi ei să îşi pună întrebări, să caute şi să găsească soluţii, venind şi ei mai timid la început în faţa tablei de şah, acolo unde partenerul de joc, este veşnic disponibil, veşnic prezent, veşnic doritor să joace încă o nouă partidă cu tine.

Însă când nu faci alegeri, când nu te mişti din somnul raţiunii, când alegi pasivitatea şi resemnarea, nu te aştepta la nimic mai mult decât tot la pasivitate şi resemnare. Nu va veni nimeni să te scoată din starea asta, dacă tu singur nu eşti dispus să ieşi. Căci universul e oglinda ta, e reversul tău lăuntric, e răspunsul care pleacă din tine şi se reflectă în el ca un ecou. Astfel încât, atunci când din tine pleacă nefericire, tristeţe, frustrare, teamă, indiferenţă, nepăsare, toate acestea se reflectă ca într-un ecou în afara ta. Adică credinţele de genul „săracul de mine”, „îmi merit soarta”, „nimeni nu mă iubeşte”, „sunt doar păcătos, rob şi nevrednic”, „sunt vinovat pentru alegerile trecute”, „mi-e frică pentru ziua de mâine”, „mă pedepseşte dumnezeu”, toate astea transmit energie universului care doar va răspunde mereu ca într-un ecou: „Aşa să fie!” Şi aşa şi este.

Dar bucuria divinităţii faţă de noi stă tocmai în bucuria noastră faţă de alegerile pe care luăm decizia să le facem. Când ne ridicăm şi începem să facem câte ceva, atunci divinitatea con-lucrează alături de noi. Şi când spun divinitate, mă gândesc la tot ceea ce aparţine ei şi nu se vede cu ochiul dar se simte cu sufletul. Şi cine va con-lucra alături de tine? Tot ceea ce înseamnă divinitate şi se regăseşte pe vibraţia ta mai înaltă sau mai joasă: ghidul tău spiritual, îngeri, arhangheli, entităţi mai mult sau mai puţin evoluate. Toate fac parte din partida de şah pe care o joci cu întreaga divinitate, nu doar cu o mică parte din ea. Însă nimeni şi nimic nu îţi va lua niciodată liberul arbitru, căci tu aici pe pământ eşti propriul tău suveran. Tu alegi dacă rămâi cu puterea în tine sau ţi-o predai de bunăvoie.

Aşadar, pentru ceea ce se întâmplă acum în realitatea ta, eşti responsabil tu şi nimeni altcineva. Pentru cel cu care trăieşti acum, eşti responsabil, primeşti şi dăruieşti în acelaşi timp. Pentru lipsa ta, eşti responsabil, ai de învăţat chiar din această lipsă, aşa că nu e cazul să o condamni, ci chiar să îi mulţumeşti, căci şi lipsa, şi frica, şi disperarea, pot fi cu adevărat maeştrii tăi deghizaţi. Aşa că toate aceste stări în aparenţă rele, pot fi adevăraţi catalizatori de energie atunci când nu te laşi prăbuşit la pământ. Nimeni nu te va condamna dacă vei cădea, dar dacă nu te ridici cât mai repede, singurul care are de pierdut eşti numai tu. Divinitatea te va aştepta mereu să revii şi să îţi reiei partida şi să muţi în continuare piesele, poate cu mai multă înţelepciune decât până acum. Dar e numai şi numai doar alegerea ta!

Însă atunci când simţi că energia se blochează în tine şi că totul pare că se scufundă în jur, acesta iarăşi e doar un test, căci chiar dacă totul se prăbuşeşte, tu nu te poţi prăbuşi odată cu el. Ceea ce e trecător, doar vine, doar pleacă. Ceea ce e veşnic, rămâne ca prezenţă şi nu pleacă niciodată. De aceea, divinitatea ca partener de joc, are atât de multă răbdare oricând cu tine, pentru că nu există timp şi spaţiu dincolo de tărâmul fizic. Partida de şah cu divinitatea, nu are limite de timp. Răspunsul va veni mereu în funcţie de mutarea ta. Dar dacă faci mereu aceeaşi mutare păguboasă, la ce fel de răspuns diferit te poţi aştepta?

Unii par că stau în faţa pieselor, dar nu vor să mute niciodată primii, ceva în ei s-a blocat şi acea energie se vrea eliberată. Şi cum poţi să o eliberezi dacă nu îţi asumi nimic? Cum poţi înainta dacă nu generezi în afară energia care se vrea materializată? Cine te va înţelege dacă nu comunici, cine te va ajuta dacă alegi doar resemnarea şi aşteptarea? Cine te va îndruma dacă nu te arăţi pe tine aşa cum eşti, cum simţi, cum gândeşti? Dacă ascunzi în tine un mare dar, însă ţi-e frică să-l împărtăşeşti şi să-l arăţi lumii, atunci la ce foloseşte darul tău dacă absolut nimeni nu se poate folosi de el? Vrei doar să fii cuminţenia pământului şi să îţi atribui acest rol defensiv pentru a-ţi justifica alegerea de a nu face nimic? Atunci nu te aştepta ca divinitatea să îţi răspundă la o mişcare pe care tu însuţi nu eşti dispus să o faci.
Fă doar pasul pe scena vieţii şi tot ce înseamnă divinitate ţi se va alătura pe această scenă, unde multe provocări aşteaptă să îţi revină. Ce poate fi mai simplu, mai natural şi mai firesc de atât?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu