Dacă aceasta ar fi ultima ta zi pe acest pământ...

V-aţi gândit vreodată cum ar fi dacă ai şti dinainte că astăzi e ultima ta zi pe acest pământ? Sună înfricoşător pentru unii dintre voi? Sună fatidic? Şi totuşi dacă ar fi aşa, ipotetic vorbind, cum ţi-ai trăi această ultimă zi? Ai schimba ceva sau pur şi simplu ai face aceleaşi lucruri pe care le faci în fiecare zi?

Cred că în majoritatea cazurilor, oamenii s-ar opri din zadarnica alergătură la care se supun zilnic pentru ca să le fie mai bine. Ar fi ca o revelaţie spontană precum că ceea ce au crezut toată viaţa că e important, într-o clipă ar cădea în desuetudine, adică cele aşa zis importante s-ar întoarce cu fundul în sus, iar cele cu adevărat importante ar fi percepute într-o cu totul altă lumină. Totul este lumină, dar negura spirituală pe care o tot acumulăm în urma îngrijorărilor şi a temerilor, înlătură această lumină şi lasă omul să intre în iluzia necazurilor închipuite, pentru că asta îşi doreşte, ca melo-drama vieţii sale să fie cât mai vie. Şi melo-drama devine atât de vie încât tot ce înseamnă viaţă la modul autentic, pică în confuzie şi nu mai prezintă interes.

De ce ne agăţăm cu atâta disperare de melo-drama noastră cea de toate zilele? Suferim cumva de masochism? Neplace atât de mult să fim văzuţi ca nişte fiinţe târâtoare ce nu-şi mai găsesc rostul? Suferim cumva de mila de sine şi vrem să-i atragem şi pe ceilalţi în melo-drama noastră? De ce nu încercăm să schimbăm unghiul acestei iluzii, ce ne ţine atât de slabi şi neputincioşi? Ne manipulează cineva din umbră şi noi ca nişte marionete spunem „prezent” fără să avem nici cea mai mică doză de discernământ la ceea ce se întâmplă strict în viaţa noastră? Cine crezi că trage sforile melo-dramei în propria ta viaţă?

Tocmai tu însuţi o faci. Căci nimeni, dar absolut nimeni altcineva, nu are putere asupra ta fără ca tu însuţi să ţi-o predai de bună voie. Iar când îţi predai puterea ta divină din tine, devii credul în faţa oricui doreşte să te manipuleze. Atunci vei da multă importanţă melo-dramei în care te scalzi şi vei căuta să ţi-o hrăneşti ori de câte ori vei mai găsi un nou prilej pentru asta. Vei începe să te gândeşti la tot felul de aiureli care nu fac parte din realitatea ta, din misiunea şi din evoluţia sufletului tău, căci toate acestea nu prezintă interes deloc pentru melo-drama ta. Reptilieni, cenuşii, gri, extratereşti, invazii, războaie inter-galactice şi tot tacâmul. Lista e mult mai lungă. Te-ai mai gândi oare măcar o singură clipă la toate acestea dacă aceasta ar fi ultima ta zi pe acest pământ?       

Cea mai mare greşeală, ca să nu zic prostie, pe care o facem noi, oamenii, de-a lungul vieţii, este că pur şi simplu luăm lucrurile mult prea în serios. Prin asta am trecut şi eu, recunosc. Nu odată, nu de zeci de ori, ci de sute sau mii de ori. Am luat viaţa mult prea în serios, m-am luat pe mine însumi mult prea în serios, am luat oamenii mult prea în serios, l-am luat chiar şi pe dumnezeul meu mult prea în serios. De ce am făcut aşa? Pentru că îmi plăcea melo-drama mea şi o iubeam la nebunie. Îmi plăcea încrâncenarea şi tot ceea ce mă atrăgea către suferinţă, acolo eram şi eu prezent, îngroşând bineînţeles eternul cor al bocitoarelor. Pot râde de toată această prostie melo-dramatică acum? Sigur că pot râde, puteţi şi voi să râdeţi de mine dacă vreţi, puteţi chiar şi mai mult să râdeţi de melo-drama voastră dacă aveţi destul curaj să o faceţi. O invitaţie la râs. Asta aş face dacă aceasta ar fi ultima mea zi pe acest pământ. Aş râde de toate cele pe care le-am crezut o viaţă ca fiind dintre cele mai serioase!

Oamenii care râd sunt consideraţi adeseori ca fiind nebuni, iar cei care tot plâng sunt consideraţi foarte profunzi. Asta e, nimic nou sub soare, de 2000 de ani, paradigma suferinţei încă este la mare preţ! De ce oare am luat-o atât de în serios, de ce oare n-am putea lua-o acum în râs? Pentru că e de tot râsul, absolut tot ceea ce se întâmplă în această viaţă. Dar nimic de condamnat aici, pentru că râsul înseamnă joacă, iar atunci când pierzi acest râs, îţi pierzi joaca, îţi pierzi bucuria şi intri direct în melo-drama ta.

În momentul în care ai afla că aceasta e ultima zi pe pământ, ştii ce ţi s-ar întâmpla de fapt? S-ar trezi la viaţă copilul tău interior! Toată viaţa l-ai ţinut probabil legat şi sufocat în melo-drama ta. Sau nu ai ştiut de el, că ar exista aşa ceva. Sau dacă ai aflat, ai crezut că e doar o metaforă şi cum ai fi putut crede într-o metaforă, nu-i aşa?

Dacă un adult ar afla că aceasta e ultima sa zi, probabil că ar schimba ceva. Adică s-ar opri subit din melo-drama sa. Dacă un copil ar afla acelaşi lucru, nu ar schimba nimic, căci acesta nu se identifică cu această iluzie a suferinţei. Nu o cunoaşte, nu ştie cu ce se mănâncă îngrijorarea, frica, depresia. El ia totul aşa cum îi vine, uneori râde, alteori plânge, dar nu stă niciodată prea mult bosumflat, căci la prima scamatorie a vieţii iar îl va buşi răsul. Aţi văzut cum observă un copil tot ce se întâmplă în jurul lui? Cum le priveşte atent ca şi cum le-ar vedea pe toate pentru prima oară? Cum se apropie de alţi copii fără frica de penibil sau de respingere? Şi chiar de l-ar respinge cineva, nu-şi bate capul, va găsi el pe un altul care-l va accepta!

Dar oamenii maturi, la prima respingere încep să trepideze şi să facă din ţânţar armăsar.De parcă cineva e obligat să te accepte la orice oră din zi şi din noapte. De parcă tu însuţi ai fi obligat să accepţi pe oricine oricând. De ce te agăţi de gândurile toxice precum „acela nu mă mai iubeşte”, „celălalt e indiferent şi nu mă mai căută”, „m-a înşelat cu x sau a fugit cu y”? Pentru că îţi place la nebunie melo-drama ta şi în loc să râzi de toată această prostie, te duci şi verşi lacrimile frustrării gândului „nimeni nu mă iubeşte”. Da sigur,  e şi dator să te iubească cineva, mai ales când ai obiceiul masochist să-ţi dai cu tifla-n cap ori de câte ori ai ocazia.

Aşadar dacă te-am pus pe gânduri măcar o clipită şi te afli acum aici, te întreb pe tine aşa cum m-am întrebat şi pe mine, ce ai face dacă aceasta ar fi ultima ta zi pe acest pământ?