Până la 40 de
ani, oamenii se agită care încotro, dar agitaţia lor de cele mai multe ori e ca
un non-sens continuu care nu-i duce nicăieri. Sângele circulă în rafale,
carnea îşi cere mai mereu drepturile, mintea şi ea clocoteşte de gânduri care
mai de care mai măreţe, hormonii şi ei parcă stau mereu la pândă şi te
invadează tocmai atunci când nu te aştepţi, e o întreagă aventură şi un întreg
zbucium, de cele mai multe ori fără nici un sens. Dar nu poţi pune stavilă
tumultului de nebunie mai mult sau mai puţin asumată care se desfăşoară ca într-un
delir vesel până la această vârstă. Vorbesc de bărbaţi mai ales, cred că la
femei viaţa începe într-adevăr să conteze mai mult după 30 de ani.
Până la 40, eşti
dispus să experimentezi de toate pentru toţi, să încerci orice, să urci tot
felul de culmi şi să cobori tot felul de văi cu o ardoare demnă de consemnat chiar
şi în cele mai necunoscute dosare akashice. Orice experienţă contează, indiferent
dacă o faci la 20, 30 sau cine ştie când, până la urmă ea îşi pune amprenta
energetică asupra sufletului tău în funcţie de emoţia sau sentimentul investit
în acea experienţă. Căci sunt şi experienţe de viaţă cu duiumul prin care am
trecut, dar ele nu au lăsat în urma noastră mai nimic şi par să se fi dizolvat
în negura amintirii. De unele experienţe ne amintim de parcă le retrăim iarăşi
la aceeaşi intensitate, de altele ne amintim ca şi cum ar fi fost trăite de
alţii, nu de noi, pentru că pur şi simplu ele nu au avut putere atunci şi nu au
nici acum.
După 40 de ani,
nu mai eşti dispus să consumi energie pe toate nimicurile. Începi cât de cât să
te cunoşti, începi să te reevaluezi, să te vezi pe tine însuţi mai aproape de
adevăr ca niciodată, să înţelegi exact câte parale faci indiferent de te
smereşte vreunul sau de un altul te înalţă, începi să te cunoşti şi în calităţi
dar şi în slăbiciunile care se vor mai întâi înţelese pentru ca mai apoi să fie
şi acestea depăşite, începi să fii mai lucid, să gândeşti mai profund, să nu
mai dai crezare oricărei emoţii care vine şi pleacă, ştiind dinainte că azi
poţi simţi ceva mai intens pentru ceva sau pentru cineva, urmând ca în ziua
imediat următoare să nu mai simţi mare lucru. Aşa că n-ai încotro, când pui
toate acestea în balanţă, începi să apreciezi timpul şi să nu-l mai laşi să îţi
scape printre degete. Noi trecem prin timp, deşi avem falsa impresie că timpul
trece.
Vârsta de 20 sau
de 30 îţi aducea odată cu ea un anumit fel de provocări. Dar acolo era şi multă
patimă şi dorinţa nestăvilită de a fi cumva cineva, cel care se simte mereu
special, primul în toate, cel care sfidează lumea şi care vrea să schimbe
umanitatea, uitând că fără schimbarea ta interioară nimic nu se poate schimba
în realitatea ta. Dar şi această dorinţă e de înţeles până la o vârstă, când
crezi că tot ceea ce zboară se mai şi mănâncă sau când caii verzi de pe pereţi
prind aripi şi încep să zboare prin imaginaţia ta. Dar vine un moment când
toate aceste euforii efemere nu mai contează. Nu mai simţi că vrei să schimbi
nici lumea, nici oamenii. Nu mai vrei să pari salvatorul din umbră care pare în
aparenţă că se gândeşte la binele celorlalţi mai mult decât la binele său. Asta
e tot o iluzie şi tot o capcană spirituală, una din cele mai dulci e adevărat:
capcana altruistului gata oricând să se sacrifice pentru ceilallţi, dar
niciodată dispus să îşi sacrifice trândăveala şi inerţia în folosul său însuşi!
Ce te împiedică să ieşi din inerţie, cine te opreşte să pui mâna pe cea mai
bună variantă a ta?
Multora le e şi
tare frică să schimbe macazul vâstei spre 40. Însă pentru mulţi, adevărata
viaţa de-abia acum începe. Deşi nu mai e aşa multă energie, totuşi energia
pătimaşă din trecut se aşează şi poate deveni chiar o forţă dacă începi să
conştientizezi cine eşti, dincolo de trup. Şi are loc un fel de alchimie, o
transformare a acestei energii distructive, într-o energie benefică de care
începi puţin câte puţin să ţi-o hrăneşti şi să o activezi zilnic dintr-o sursă
sau alta. Această energie interioară, adeseori atât de zbuciumată şi scindată,
eu o numesc ca fiind copilul meu interior. Nu e o metaforă. Dacă nu mă credeţi,
luaţi aminte la voi înşivă şi puneţi-vă întrebările protrivite. Nu vă surprindeţi
niciodată în stări alterate ca şi cum vibraţia îţi scade subit fără nici un
motiv? Nu vă surprindeţi niciodată având o atitudine ultra-defensivă sau super-agresivă,
iar după ce momentul a trecut să realizaţi că dacă aţi putea da timpul înapoi
v-aţi fi comportat cu totul altfel? Nu v-aţi gândit niciodată de ce vă călcaţi
pe suflet absolut degeaba sau de ce vă reprimaţi atât de multe lucruri,
dându-vă cu tifla fricii în cap, absolut în zadar? Nu apare niciodată un regret
cât de mic, privitor la ceea ce aţi spus
cuiva, când de fapt aţi fi vrut să îi spuneţi cu totul altceva? Nu apare uneori
o reactivare a vreunei angoase pe care nu reuşiţi să o dibuiţi pentru că nu puteţi să o identificaţi? Nu v-aţi întrebat niciodată astfel de lucruri?
După 40 de ani, pentru mine, lucrurile acestea au
început să conteze mult mai mult ca până atunci, când să fiu sincer, nu contau
mai deloc. Trăiam cu mine, dar nu mă simţeam mereu bine în pielea mea. Dar nici
nu dădeam atâta importanţă acestor stări şi deşi le surprindeam, nu le identificam
sursa. Privind la ceilalţi, iarăşi le observam şi lor aceste schimbări, dar
nici eu şi nici ei nu le dădeam prea mare importanţă. Poţi trăi o viaţă cu o
boală fizică sau mentală şi să te tot autosugestionezi că asta îţi e crucea de
dus sau karma de tras. Bolile acestea se văd cu ochiul, bolile interioare se
simt cu sufletul. Pe primele le rezolvă doctorii, mai mult sau mai puţin temporar, pe
celelalte nu ţi le poţi rezolva decât numai tu pentru totdeauna.
Iar dacă copilul
tău interior e sfâşiat şi nu-i mai acorzi atenţie, nu-l mai hrăneşti şi nu ţi-l
mai vindeci, vei simţi mereu căderi spontane în vibraţia ta. Noi venim aici, ne
naştem, trăim şi plecăm de aici, dar oare plecăm reîntregiţi ca suflet sau şi
mai sfâşiaţi decât cum am venit? Pentru că poţi trăi o întreagă viaţă fără să
dai deloc importanţă acestor lucruri şi să trăieşti absolut degeaba, deşi tu
crezi că faci o mulţime de lucruri. Goliciunea interioară se măreşte după 40 de
ani dacă nu îţi dai mai multă importanţă sufletului tău. Pentru că se poate ca
într-adevăr să fi venit aici tocmai ca să ne rezolvăm odată pentru totdeauna
conflictele şi traumele primite ori de la părinţi, ori din vieţile anterioare,
ori chiar din viaţa pe care o trăim acum. Şi s-au acumulat multe într-o viaţă
de om, nu-i aşa? Dar în mai multe vieţi oare câte s-au putut acumula ca reziduuri
peste sufletele noastre?
Poate că chiar după 40, trupul începe şi el să conteze şi îţi dai seama că mişcarea fizică joacă un mare rol în menţinerea energiei şi a vibraţiei tale. Începi să îţi apreciezi mult mai mult mintea cu care eşti înzestrat şi să pricepi cum funcţionează acest computer fabulos care-l tot porţi pe umeri. Începi să te apleci asupra cunoaşterii spirituale care contează şi să nu mai aloci timp cunoaşterii lumeşti amestecată cu minciuni şi presupuneri. Începi să te apreciezi şi să te apropii şi mai mult de tine, căci absolut nimeni nu va face aceasta în locul tău şi nimeni nu va veni să îţi salveze viaţa pe care poate că nici acum nu ai început să o trăieşti.
De aceea, odată
cu vârsta, începi să dai mai multă importanţă lucrurilor care cu adevărat
contează. Nu mai eşti dispus să dai atenţie celor ce vor doar să piardă timpul
alături de tine în tot felul de discuţii sterile, când ştii că tu în tot timpul
acesta poţi crea ceva, oricât de mic, dar totuşi e din tine şi el contează. Nu mai eşti dispus să dai importanţă
previziunilor apocaliptice şi dezastroase, când realizezi că e un mic sau un
mai mare dezastru chiar în tine însuţi. Nu mai vrei să salvezi pe nimeni de la
înec, când realizezi că tu însuţi nu ai ieşit încă la liman, aşadar pe cine
oare ai putea salva, când spiritual vorbind de-abia mai răsufli? Nu mai eşti
dispus să trăieşti cu tot felul de conflicte şi traume nerezolvate care te
urmăresc toată viaţa. Nu mai eşti dispus să îţi tot sufoci copilul tău interior
şi să îţi tot auzi plânsul lăuntric, înăbuşindu-l cu tot felul de surogate care
nu contează.
Dincolo de orice
vârstă am avea, viaţa şi fiecare moment din ea chiar contează!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu