Şi de ce nu aş crede până la urmă că totul e doar poveste? Adevăruri, dogme, sisteme, credinţe, religii, spiritualităţi, toate sunt doar poveşti. Şi oamenii creează tot felul de poveşti, pentru că au nevoie de naraţiune, de personaje, de mituri, de legende, de eroi, de misticisme. Omul e atras şi fascinat de ceea ce se află dincolo de aparenţe, dincolo de ceea ce se vede cu ochiul, dar nu se poate desluşi decât doar cu spiritul. Omului îi place vraja, o caută şi apoi se lasă vrăjit.
Când te agăţi cu înverşunare de adevărul tău, pierzi farmecul poveştii. Pierzi euforia care dă adevărata bucurie fiinţei tale interioare. Pentru că dacă există un adevăr care nu îmi aduce o mare bucurie, pur şi simplu nu îl pot recunoaşte. Câţi oameni, atâtea adevăruri, câte obiceiuri, atâtea credinţe, câte vieţi de trăit, atâtea poveşti de povestit! Fiecare om îşi expune povestea sa, pe care el o numeşte cu mare seriozitate ca fiind adevăr. „Singurul adevăr este acesta...”, vor spune minţile blocate în melo-drama vieţii! „Singurul adevăr este acela...”, vor mărturisi martirii care sunt gata să îşi sacrifice trupul în încrâncenarea lor! „Singurul adevăr este cel pe care doar noi îl urmăm...”, vor striga în cor cei care se identifică doar cu dogma lor şi au uitat că au de trăit chiar la propriu o singură viaţă!
Singurul adevăr pentru tine, este povestea ta de viaţă şi rolul jucat de tine în această poveste. Dar poate că nu vei putea accepta ideea de poveste a vieţii tale şi vei scrâşni din dinţi împotrivă, spunând că e multă suferinţă în viaţa ta şi de unde să mai fie atâta loc de poveste? Dar eu îţi spun că ceea ce trăieşti tu, indiferent ce, indiferent cum şi indiferent unde, este numai şi numai poveste!
De ce oare copilaşilor le place atât de mult să asculte poveşti, basme şi legende la nesfârşit? Pentru că mintea lor încă nu se identifică cu iluziile melo-dramei, aşa cum fac adulţii şi „înţelepţii” acestui veac. Aceştia au uitat de poveşti, pentru că şi-au uitat inocenţa şi nu-şi mai recunosc copilul interior. Au uitat să mai zâmbească, pentru că grijile le-au furat identitatea. Au uitat să mai râdă din toată inima, pentru că au uitat că sunt aici ca şi cum ar fi într-un tărâm de basm, unde zânele, piticii, faunii, gnomii, şi toate spiritele naturii ţes aceste poveşti pentru oamenii mari.
Oamenii au uitat de poveşti, căci în sinea lor cred că au depăşit vârsta acestora, iar acum nu mai e loc pentru astfel de „prostii”. Dar toate aceste „prostii” sunt tocmai poveştile create de oameni pentru a fi transmise către alţi oameni. Nu crezi asta? Bine, atunci spune-mi adevărul tău şi descrie-mi teoria lui cu toată seriozitatea de care eşti capabil. Spune-mi despre viaţa ta, câte ai pătimit, cât ai suferit, prin câte ai trecut, cât ai răbdat şi câţi te-au înşelat, cât ai fugit şi cât din ea ţi-ai asumat, cât din viaţa ta ţi-ai refuzat şi cât ai experimentat! Ai fost martor la naşterea unora şi ai fost martor la moartea altora. Ai râs într-o zi şi ai plâns într-alta. Într-o zi erai pe culmi, într-alta erai ca prăbuşit la pământ. Într-o zi poate adulat, într-alta aproape ca exilat. Spune-mi despre spiritualitatea ta, despre realizarea sinelui, despre religia ta, despre cabala ta, despre ezoterismul tău în care crezi cu atâta putere! Oare ai putea crede în acest adevăr de acum, pentru toată viaţa? Ştii oare exact ce vei simţi peste un an, peste o lună, peste o zi sau peste 5 minute? În ce credeai oare acum 10 ani, acum o lună sau acum o zi? Erai oare exact tot tu la fel ca cel de acum?
Acum dai de un adevăr şi ţi se pare că ai făcut o mare gaură în cer. Dar nu trece mult şi dai de altul, şi apoi de altul şi tot aşa. Şi aceste adevăruri trecătoare, care tot vin şi pleacă, sunt doar efemeridele care ţes poveşti în jurul lor. Dar oamenii nu vor să trăiască în poveste, ci vor neapărat să îşi dea viaţa pentru adevărul lor. Şi vor neapărat să fie văzuţi de întreaga umanitate cum se luptă ei din răsputeri cu morile de vânt. Viaţa "trebuie" neapărat să fie o luptă, altfel nimeni nu se va uita la tine dacă iei viaţa doar ca o joacă. "Trebuie" neapărat să fie multă suferinţă în peisaj, doar aşa poate va mai avea acces câte unul în calendarul sfinţilor, acolo unde bocetul şi jălania e la foarte mare preţ! Chiar oare de ce nu au fost canonizaţi şi oameni simpli care s-au bucurat de viaţă fără să îşi dea mereu cu tifla-n cap precum că sunt doar "robi, păcătoşi şi nevrednici"? Dar când e vorba de sfinţenie şi de dumnezeu, lucrurile trec imediat din poveste în dramă şi devin serioase foarte. Aici nu mai e de joacă, de unde atâta bucurie, de unde atâta poveste? Doar plâns, suferinţă şi neapărat identificarea cu personajul numit "drama queen"!!!
Între poveştile pentru copii şi cele trăite de către cei mari, nu e absolut nici o diferenţă. Decât doar că primii se bucură când le aud, în timp ce ceilalţi îşi scot săbiile din teaca egocentrismului pentru a-şi apăra cu înverşunare crezul lor. Oamenii mari şi serioşi se duelează în contra-argumente, unele mai filozofice ca altele, unele mai abstracte ca celelalte. Pentru că au uitat de inocenţa copilului lor interior. Încă nu au înţeles că aici pe pământ, fiecare îşi are de creat şi de trăit propria sa poveste. Cine oare te împiedică să fii tu însuţi, personajul central din povestea creată chiar de tine? Frica de a fi diferit faţă de ceilalţi, teama de penibil, gura lumii sau ipocrizia umană?
Oamenii sunt diferiţi şi poveştile lor de viaţă sunt atât de diferite. Oamenii sunt unici, cum şi poveştile lor de viaţă sunt irepetabile. Oamenii sunt autentici, aşa şi poveştile lor de viaţă sunt autentice. Oamenii sunt atât de minunaţi, pentru că însăşi poveştile lor de viaţă sunt atât de minunate...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu