Multe încearcă să ascundă omul într-o viaţă. Încearcă să se ascundă de el însuşi, încearcă să se ascundă de ceilalalţi. Încearcă să îşi arate doar calităţile, în timp ce încearcă din răsputeri să îşi tot ascundă „defectele”. Încearcă să se convingă pe cât poate că atracţiile sale sunt pure şi curate ca lacrima. Încearcă să dea impresia că nu-l interesează acel „ceva”, deşi tare mult îşi doreşte ca să îl obţină. Încearcă să nu se arate labil în faţa unei femei sau a unui bărbat, deşi ar atinge-o sau l-ar atinge cu toată fiinţa lui. Încearcă să nu se arate interesat de bani prin falsa sintagmă că „banii nu aduc fericirea”, deşi în mintea lui ar trece orice punte, doar-doar o scăpa din fluxul supravieţuirii. Încearcă să se lupte contra naturii lui, contra „slăbiciunii” lui, contra simţurilor lui, contra atracţiei lui carnale sau spirituale. El vrea să atingă ceva ce în mintea sa pare interzis. El vrea să cucerească redute care în mintea sa nu sunt de nasul lui. Se simte vinovat pentru aceste dorinţe şi pentru aceste atracţii, de parcă nu ar trăi o viaţă umană pe pământ, ci ar pluti undeva-cândva deasupra planetei, şezând dincolo de simţuri pe un nouraş diafan.
Cu toţii avem părţi vulnerabile în noi cu care ne luptăm în zadar. Lupta împotriva lor nu le dizolvă, ci din contră şi mai mult le măresc, tocmai prin atenţia pe care le-o acordăm. Şi astfel vinovăţia faţă de aceste afinităţi care fac parte din noi, creşte şi ea pe măsură ce ne luptăm contra nouă înşine. Omul nu şi le asumă, pentru că tot a auzit că aceste slăbiciuni nu sunt bune şi că ele îi sunt potrivnice. A auzit această judecată începând din familie, din societate, din biserică, din educaţie. Toate l-au pus la zidul infamiei, dar în el însuşi nu s-a rezolvat absolut nimic. Căci el continuă să se ocupe de micile lui atracţii în ascuns şi pe îndelete. Se poate feri oricând de ochii lumii, dar nu se poate învinge pe el însuşi în lupta sa zadarnică cu aceste patimi. Vrea într-un fel, dar nu prea poate. De ce nu poate? Pentru că nu a făcut pace cu natura lui, cu sensibilitatea lui, cu senzualitatea lui, cu dorinţele lui, cu sexualitatea lui, cu trupul lui, cu carnea şi sângele lui, ci se tot luptă mereu contra acestora.
Atâta timp cât nu te cunoşti, nu poţi avea pace în tine însuţi. Iar dacă începi să te cunoşti dar încă nu îţi poţi asuma propriul tău călcâi al lui Ahile, adică vulnerabilitatea ta, vei fugi de ea dar nicăieri nu vei putea scăpa. Nu am întâlnit nici un om, nici măcar unul, care să nu aibă o parte vulnerabilă în el însuşi. Nu şi-o recunoaşte nicidecum, de aceea e şi sabotat de către ea la nesfârşit. Dar am întâlnit unii oameni care vulnerabili fiind, şi-au asumat aceste slăbiciuni, şi le-au impropriat, şi le-au asumat, şi astfel au făcut din ele invulnerabilitatea lor. Ei nu se mai feresc să calce moale pe acest călcâi fragil, ci calcă cu toată puterea chiar pe acel loc, pentru că ştiu că acea parte din fiinţa lor nu se poate vindeca cu bocete şi auto-învinovăţiri, ci numai cu îmbrăţişarea plină de iubire a acelei părţi din fiinţa lor care se vrea asumată.
Oamenii sunt tulburaţi înlăuntru atunci când simt ceva pentru cineva care nu le aparţine. Se simt tulburaţi pentru că îşi reprimă sentimentele şi încearcă pe cât pot să facă abstracţie de ele. Dacă vei iubi vreodată un om care nu face parte din realitatea ta zilnică, nu te învinovăţi degeaba pentru că simţi ceva acum pentru el sau pentru ea. Ne e ruşine să ne exprimăm sentimentele de iubire, dar nu ne e ruşine deloc să ne exprimăm răutatea, batjocura, bârfa, şuşotelile, judecata. Acestora le dăm curs imediat cum vin. Dar să spui cuiva „te iubesc” fără ca să te simţi vinovat pentru asta, oare de ce nu ai putea? Oamenii şi-au jurat reciproc iubire pentru toată viaţa, dar nu au luat în calcul cât sunt de schimbători de la zi la zi. Şi apoi când nu mai simt nimic pentru persoana cu care trăiesc de ani şi ani, caută o nouă simţire prin aşternuturi străine. Jurământul îi ţine legaţi ca într-o cursă, dar infidelitatea lor ascunsă îi dezleagă de acel jurământ. Unii pot fi fideli o întreagă viaţă unei singure persoane, alţii însă nu pot. Iar alţii de la un timp, nici măcar nu mai vor, pentru că nu le mai pasă. Jurămintele de iubire sunt doar simple cuvinte fără fundament pentru mulţi. Pentru că inima lor e mai schimbătoare decât norii de pe cer. Iubirea însă nu există în ziua de mâine, ci doar în momentul de acum. Nimic nu e pentru toată viaţa. Aşadar îţi pot spune „te iubesc” în momentul de faţă dacă simt asta, dar mâine oare voi mai simţi acelaşi lucru pentru tine? Şi dacă s-ar presupune că nu voi mai simţi nimic, oare mă voi învinovăţi iarăşi ?
Infidelitatea pentru unii oameni, face parte din zona lor vulnerabilă, le e ruşine de ea dar o fac pe ascuns. Alţii în schimb nu au nici o problemă cu treaba asta, dar au cu altele. Pornind de la trup către suflet, patimile se diversifică şi se tot subţiază. Unuia îi plac femeile şi nu se mai satură să le schimbe toată viaţa. Spune-i să se oprească, de ce oare s-ar opri când încă nu a făcut pace cu vulnerabilitatea lui? Altul se afundă în băutură zilnic. Spune-i şi acestuia să se oprească, oare s-ar putea opri atâta timp cât nu e împăcat cu vulnerabilitatea sa de care vrea cu orice preţ să fugă pentru că se simte vinovat? Altul mănâncă fără măsură, dar ar putea veni o armată de oameni să îi spună să se oprească şi tot nu se va putea opri. Pentru că şi el se simte vinovat şi vulnerabil călcând foarte uşor pe călcâiul lui ca nu cumva să se vindece odată pentru totdeauna acea zonă. La fel e şi cu cei care depăşesc patimile trupeşti, dar sunt sabotaţi din umbră de egocentrism, de mândrie, de aroganţă, de agresivitate, de materialism. Spune-le şi lor să schimbe ceva, doar îţi vor râde în nas spunându-ţi că de fapt ei nu au absolut nici o problemă. Nu au nici o problemă, foarte adevărat. Singura lor problemă e că nu au pace în interiorul lor şi se simt şi ei vinovaţi neasumându-şi pe de-a-ntregul natura lor umană.
De ce am venit în acest trup cu o astfel de simţire, cu anumite atracţii, cu o anumită sensibilitate?
Ne-am născut cu ele dintr-un anumit motiv, fiecare şi-l poate descoperi dacă va privi adânc şi sincer în sufletul său. Însă toate acestea ne-au fost date sau poate că singuri ni le-am dat, tocmai cu scopul de a transforma energia depusă în activarea unei patimi care ne subjugă. Acea energie se vrea doar puţin mişcată dinspre întuneric înspre lumină, ca astfel ea să lucreze în folosul şi nu în detrimentul nostru. Îmbrăţişează-ţi cu dragoste propriul tău călcâi al lui Ahile şi astfel vindecându-l, fă din acesta, invulnerabilitatea ta!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu