Alături de colega Alexandra David
care a binevoit să mai facem un nou interviu, s-au mai adunat câteva
întrebări și câteva răspunsuri. Pentru că m-am lungit cam mult, am
hotărât să împărțim interviul în două părți, astfel încât prima parte o
expun mai jos. Mulțumesc.
-Începem cu relaţiile de cuplu....şi aici vreau să atingem o problemă care afectează multe cupluri: deşi sunt împreună, se simt ca şi cum ar fi singuri, nu reuşesc să comunice şi să se conecteze la un nivel mai înalt. Ce e de făcut? Cum trecem de la singurătatea în doi la comunicare şi conectare autentică?
-Singurătatea în doi apare când partenerii nu se cunosc nici pe ei înşişi, şi implicit nici unul pe celălalt. Şi atunci dacă eu nu mă cunosc, nu sunt de partea mea şi nu mă iubesc, oare ce fel de comunicare pot avea cu tine? O comunicare trunchiată, deficitară şi duplicitară. Ne întâlnim dimineaţa când ne trezim şi ne mai revedem seara când ne culcăm şi eventual mai facem şi dragoste ca să ne eliberăm stresul şi să mai detensionăm atmosfera. Unii trăiesc o întreagă viaţa aşa, dar de fapt nu s-au cunoscut niciodată. Totul e legat de comunicare. Dacă bărbaţilor nu le-ar mai fi atât de frică să se dezvăluie şi dacă femeile nu ar mai fi atât de posesive şi geloase, poate că lucrurile ar sta altfel. E important ca lucrurile să fie făcute împreună, altfel trăim în universuri paralele care nu se mai întrepătrund. Partenerii care nu reuşesc să comunice, nu o fac pentru că le este prea frică de celălalt sau au devenit cu totul indiferenţi. Ori se simt vinovaţi, ori nu mai simt mare lucru dar nici nu încearcă să iasă din starea asta. Mai mult se merge pe un fel de tertipuri prin care fiecare se fereşte cumva de celălalt. De parcă căsătoria e un fel de puşcărie în care trăim legaţi cu lanţuri unul de altul. Aceşti oameni trăiesc împreună doar aparent, în realitate însă sufletele lor nu sunt conectate reciproc. Dacă sunt religioşi să se roage împreună, dacă sunt mai spirituali să mediteze împreună, sau să facă alte lucruri concrete dar şi pe linia asta de conectare cu divinitatea, altfel vor rămâne mereu conectați doar pe grija lumească.
-Suntem mai ales în ultima perioadă, însetaţi de spiritualitate. Unde e cerere automat apare şi oferta, însă cum facem diferenţa dintre maeştrii autentici şi cei falşi?
-E bine că suntem însetaţi după spiritualitate. E bine că suntem într-o căutare şi ne susţinem cumva unul pe altul în căutarea noastră. Dar e şi mai bine dacă aplicăm practic în viaţa de zi cu zi, spiritualitatea noastră. Doar aşa acumulăm discernământ şi nu mai suntem duşi de nas de unii aşa-zis maeştri. Ca şi în religie, şi în spiritualitate manipularea e la mare clasă. Mai ales femeile care se prind emoţional de vreun guru sau maestru, încep să îl idolatrizeze şi se subjugă singure în faţa lui. Aici nu mă refer doar la bărbaţi. Sunt şi o întreagă adunătură de femei-maestre care manipulează conştient, chiar la noi. Dar nimic nou sub soare, atâta timp cât omul se duce şi-şi varsă banii pe teritoriul lor şi nimeni nu îi obligă să o facă, oare e cineva vinovat? Sunt etape şi treceri în viaţa noastră, dar să rămâi agăţat de vreun astfel de om prea mult timp, nu e ok. Din contră te va elibera chiar el de persoana sa, dacă e aşa un iluminat. Dar din nefericire se întâmplă exact invers, oamenii vin la acest fel de “maeştri” într-o stare defensivă, li se pare că e ceva de capul acestora, încep să fie manipulaţi şi condiţionaţi, turma tot creşte în acelaşi timp cu ego-ul maestrului care tot aşteaptă să i se ducă trena în spate şi toată lumea pare fericită. Şi iarăşi mulţi dintre ei vorbesc despre tot felul de lucruri pe care nu le-au experimentat efectiv, dar le predau pe aici auzite de pe la alții şi trăiesc din asta chiar super bine. Au învăţat de-a lungul timpului chiar să paseze orice întrebare la care nu au răspuns tocmai printr-o atitudine dispreţuitoare. Ei vorbesc despre iubirea necondiţionată, dar dacă îi contrezi cu ceva îţi sar în cap. Şi atunci despre ce fel de maeştrii vorbim? Am avut şi eu de-a face cu unii dintre ei, dar mi-am dat seama cine sunt, tocmai atunci când am ieşit din realitatea lor. Momentan nu simt nevoia de nici un fel de sistem spiritual şi de nici o religie. Rămân cu mine, rămân la mine şi tot ce fac e să sap tot mai adânc în mine însumi prin acest “self-inquiry”, cum i se mai spune. Asta e spiritualitatea mea.
-De multe ori religia se confundă cu spiritualitatea. Însă daca eşti religios asta nu înseamnă ca eşti şi spiritual. Cum poate religia să îţi blocheze evoluţia spirituală şi care sunt blocajele mentale religioase ?
-Nu pot vorbi despre alte religii în necunoştinţă de cauză, pentru că nu am practicat decât ortodoxia. După vreo 15 ani de scormonit ortodoxia pe toate feţele, acum 3 ani a început să se dizolve totul până nu a mai rămas absolut nimic. În sinea mea, la început mă întrebam dacă nu vor veni momente în care voi simţi nevoia să revin. Dar nu a mai venit nici măcar un flash, nimic. Nu am putut trata lucrurile cu superficialitate în ortodoxie şi asta m-a costat sau mai bine-zis m-a eliberat. Acolo nu se mai află nimic pentru mine. Lecţia mea însă acum, e aceea de a respecta în continuare această religie şi pe cei care o practică. Cazul meu e unul atipic, pentru că majoritatea din cei care ies dintr-o religie, intră imediat în alta. Eu n-am făcut-o pentru că mi-am regăsit susținerea mea interioară și îmi este de ajuns. Nu am nevoie nici de porunci, nici de canoane, nici de amenințări, nici de un altul care să decidă cum să îmi trăiesc viața. Conștiința mea e singurul meu sprijin.
Problema celor care intră în ortodoxism veniţi din alte religii sau din alte grupări creştine, e aceea că încep să judece şi să se judece pentru ceea ce au simţit înainte de convertirea lor ortodoxă. Sunt chiar îndemnaţi să o facă, pentru ca toată lumea să ia aminte la cumplita lor “rătăcire” şi ca nu cumva nimeni să nu facă ca ei. Aici iarăşi e o mare manipulare din partea preoţilor. Se spune să nu-i judecăm, ci să facem ce spun ei, nu ce fac ei. Pe bune? Şi atunci la ce cine să mă raportez dacă nu la omul din spatele sutanei? La ce fel de modele, dacă nu la unele personale? La icoane? Cine sunt cei din acele icoane, oare i-am cunoscut vreodată? La ce bun toată această idolatrie indusă? Trăim între oameni, nu între entităţi abstracte. Şi ca să spun lucrurilor pe nume, cum oare voi respecta sutana, dacă nu pot respecta omul din spatele ei care una propovăduieşte şi cu totul alta înfăptuieşte? Care e roada acestui demers religios care nu mă face nici mai bun, nici mai înţelept, nici mai iubitor? Doar să cred că harul lucrează în taină, la ce mă ajută practic această taină în realitatea de zi cu zi? Ei la orice întrebare la care nu au răspuns, îți răspund cu nonșalanță că totul e doar o taină. Mulțumesc pentru răspuns, dar ce pot face cu el când nu mă ajută la nimic? Cine are curajul să îşi pună aceste întrebări, atunci să încerce să îşi răspundă cât de sincer poate, nu într-un mod poleit şi duplicitar. Pentru o altă categorie de oameni, religia e bună însă, îi mai opreşte prin frică să facă anumite lucruri prin care singuri s-ar răni sau ar răni pe alții. M-ai întrebat dacă religia poate să îţi blocheze evoluţia spirituală. Păi n-are ce bloca că nici măcar nu îţi dă voie să o începi. În ortodoxie, nu am văzut absolut nici un fel de evoluţie spirituală, nici la mine, nici la cei din jur. Doar blocaje mentale, multă judecată, ignoranţă, primitivism şi limbajul de lemn cu care omul e condiţionat de la amvon. Litaniile bizantine, muzica psaltică, icoanele, felul mieros de a vorbi al preoților și tot ritualul în sine e unul care te prinde emoţional şi îţi dă iluzia că te afli pe drumul cel bun. Aici sunt doar emoții însă și nu e vorba despre nici o evoluție spirituală. Doar viața ta vorbește cu adevărat despre tine, nu religia ta.
-Se spune că femeile nu trebuiesc înţelese, ci iubite. Ce spui despre asta? E pentru tine universul din mintea unei femei o provocare? Şi dacă da, cum o abordezi?
-Ba e nevoie şi de înţelegere, altfel e un fel de iubire fără fundament. A iubi femeia doar pentru că e femeie? Nu aşa. Între iubire şi raţiune e nevoie de un echilibru. Dacă puterea din bărbat n-ar fi echilibrată de către iubirea din femeie oare cum ar mai fi? Da, pentru mine universul din mintea unei femei e adevărata provocare. Numai că e nevoie de mult tact ca să intri acolo, iar neinvitat nu o poţi face. Unui bărbat, o femeie nu-i va permite accesul în mintea ei decât dacă simte o anumită afinitate pentru el. Discuţiile cele mai sincere le-am avut cu femeile, pentru că şi ele au simţit sinceritatea mea şi atunci nu mă mai privesc ca un potenţial inamic care atentează la trupul lor, ci ne împărtăşim unul altuia pe acelaşi picior de egalitate. Cu bărbaţii foarte rar am avut astfel de discuţii care să atingă sufletul pentru că majoritatea sunt axaţi pe una din acestea trei laturi: bani, putere, sex. Și atunci mai greu cu afinitațile sufletești. Dar femeia dacă simte că eşti de partea ei, ţi se dăruie necondiţionat, căci iubirea din ea se vrea dăruită necondiţionat. Din această cauză multe sunt și rănite de bărbaţii care nu încearcă să le cunoască şi mintea şi sufletul, nu doar trupul. Unii se plictisesc prea repede de aceeaşi femeie şi caută mereu o alta, pentru că noutatea le renaşte gentilom-ul adormit din ei şi atunci iarăşi simt cum prind aripi. Cum poți aborda o femeie? Nu e un răspuns general valabil, cu toții suntem atât de diferiți. Cert e că nu te poți apropia de nici o femeie cu bocancii plini de noroi. Dacă încerci asta, nu o respecți și ea te simte imediat că ai gânduri ascunse. Vouă femeilor vă vine foarte ușor să vă comportați natural, pentru că într-un fel știți că prin frumusețea și senzualitatea voastră aveți un mare atu în fața noastră. Noi doar încercăm să fim naturali în faţa voastră, dar oare cât reuşim?
-Ştiu despre tine că ai o pasiune foarte faină: muzica. Mai exact, chitara clasică. Care e relatia ta cu aceasta pasiune?
-Muzica e un punct foarte sensibil pentru mine. Într-un fel metaforic, aş putea spune că am un suflet muzical. Totul e în funcţie de starea de moment pe care o am. Uneori e ceva soft, alteori chiar şi ceva mai dur. Cu ceva vreme în urmă, făceam o emisiune radiofonică în care propovăduiam cu mare râvnă muzica rock, în special metalele mai grele. Îmi plăcea nu numai rock-ul în sine, ci mă fascinau oamenii din spatele scenei, mentalitatea și felul lor răzvrătit de a vedea viaţa. Iar mai apoi când a început habotnicia mea religioasă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi repudiez această latură şi să judec foarte brutal muzica rock. Am judecat şi combătut mesajul ei şi pe cei care o creau. Acum am făcut pace cu ea, am intrat iarăşi în miezul ei şi-mi dau seama că e o mare prostie să critici aşa ceva. Iar acum nu mai fug de ea, sunt momente când am nevoie şi de acest fel de muzică, care degajă o energie fantastică și chiar te poate scoate din unele stări alterate. Avem nevoie uneori și de o mică zdruncinătură ca să ne revenim. Unii oameni au nevoie efectiv să se refuleze prin muzica aceasta şi nu se pot exprima decât astfel.
Referitor la chitara clasică. E ceva visceral la mine cu acest sunet. Foarte puțini rezonează cu stilul în sine, mai mult doar cei care îl studiază efectiv. Nu pot spune de unde vine, că n-am avut pe nimeni în familie pasionat de aşa ceva. Berlioz spunea că chitara e o mică orchestră, tocmai pentru că timbrul ei poate fi extrem de variat şi de nuanţat. Însă sunetul ei fiind atât de fin, e nevoie de o mare claritate în exprimare, pentru că nu sunt doar câteva acorduri cu care poţi face o piesă, aşa cum e în folk de exemplu. Când am ascultat prima oară, ceva m-a răscolit foarte puternic interior, asta se întâmpla puțin după ‘90. Pe atunci nu exista o clasă de chitară clasică la noi. Fiecare învăţa cum putea. Tehnic nu e tocmai uşor. Eu de exemplu, mi-am dat seama că nu puteam înainta singur şi atunci am făcut şcoala de arte cu o profesoară ce terminase vioara, dar fiind pasionată de chitară, începuse să predea acest instrument oarecum inedit pe atunci la noi. Dar nu aveai absolut nici un punct de reper în domeniu, nu vedeai mai pe nimeni pasionat de aşa ceva şi nici partituri nu se gaseau pe atunci. Acum printr-un click vezi zeci de interpretări la aceeaşi piesă. E unul din instrumentele noi intrate în muzica clasică. Cel care a revoluţionat instrumentul acesta şi a reuşit să îl pună la acelaşi nivel cu celelalte, a fost Andres Segovia. El practic a trăit pentru acest instrument, a făcut transcrierile de la alăută la chitară, pentru că pe vremea lui Bach de exemplu nu exista chitară, ci doar alăută. Primele compoziţii pentru acest instrument au venit abia după 1800. Iar Segovia a făcut multă muncă pentru aceste transcrieri începând cu perioada barocului. Tot ce înseamnă chitara clasică acum, i se datorează în mare parte doar lui. Personal, am avut o pauză de câţiva ani buni, iar când nu mai pui lemne pe foc, pasiunea se răceşte, nu mai simţi nevoia. Cam de acum 1 an şi jumătate a revenit foarte puternic şi ca să înaintez cumva, după ce fac anumite piese le transpun printr-un clip, e şi asta o formă de cunoaştere. Arta în general are marele rol de a ridica vibraţia şi creatorului şi observatorului în acelaşi timp.
-Ce rol joacă sportul în viaţa ta?
-Până pe la 20 de ani am făcut tenis de câmp şi eram mai mereu pe teren. Apoi m-am lăsat şi n-am mai vrut să ştiu o bună perioadă nimic de tenis. Dar când te obişnuieşti cu antrenamentele şi meciurile, îţi rămâne pasiunea în sânge şi te urmăreşte toată viaţa. Nu mi-a plăcut niciodată alergatul în sine sau trasul de fiare. Însă nevoia de competiţie unu-la-unu a rămas şi acum. Nu-l mai practic, dar îi urmăresc intens pe anumiţi jucători. Însă aşa cum s-a întâmplat şi cu chitara care a revenit la un moment dat în viaţa mea, aşa a revenit şi sportul. Numai că acum am schimbat macazul de la tenisul de câmp, la tenisul de masă. Aproape în fiecare zi mă văd cu cineva şi jucăm câte o oră foarte intens, timp în care generăm foarte multă energie. E ca o terapie unde eliminăm stres, frustrări, agresivităţi şi tot ce se mai acumulează de-a lungul unei zile. Eu iau sportul ca un exerciţiu spiritual, nu numai fizic. Mă concentrez şi încerc să îmi menţin focusul cât mai mult şi fizic şi psihic. E o disciplină fantastică, câştigi, pierzi, te bucuri sau te confrunţi cu dezamăgirea. Totul are o valoare spirituală când sunt cât de cât conştient: şi atunci când scriu, când citesc, joc tenis, cânt, mă plimb în natură, fac dragoste, privesc un film, comunic sau mai ştiu ce altceva fac, încerc pe cât pot să rămân în trezvie şi să nu mă fure peisajul. Nu reuşesc mereu, dar atunci când nu reuşesc se întâmplă pentru că nu mă strădui mai mult. Oricum ar fi, orice fel de mişcare fizică e esenţială și din punct de vedere spiritual. Cei care practică un sport înțeleg exact ce vreau să spun.
-Începem cu relaţiile de cuplu....şi aici vreau să atingem o problemă care afectează multe cupluri: deşi sunt împreună, se simt ca şi cum ar fi singuri, nu reuşesc să comunice şi să se conecteze la un nivel mai înalt. Ce e de făcut? Cum trecem de la singurătatea în doi la comunicare şi conectare autentică?
-Singurătatea în doi apare când partenerii nu se cunosc nici pe ei înşişi, şi implicit nici unul pe celălalt. Şi atunci dacă eu nu mă cunosc, nu sunt de partea mea şi nu mă iubesc, oare ce fel de comunicare pot avea cu tine? O comunicare trunchiată, deficitară şi duplicitară. Ne întâlnim dimineaţa când ne trezim şi ne mai revedem seara când ne culcăm şi eventual mai facem şi dragoste ca să ne eliberăm stresul şi să mai detensionăm atmosfera. Unii trăiesc o întreagă viaţa aşa, dar de fapt nu s-au cunoscut niciodată. Totul e legat de comunicare. Dacă bărbaţilor nu le-ar mai fi atât de frică să se dezvăluie şi dacă femeile nu ar mai fi atât de posesive şi geloase, poate că lucrurile ar sta altfel. E important ca lucrurile să fie făcute împreună, altfel trăim în universuri paralele care nu se mai întrepătrund. Partenerii care nu reuşesc să comunice, nu o fac pentru că le este prea frică de celălalt sau au devenit cu totul indiferenţi. Ori se simt vinovaţi, ori nu mai simt mare lucru dar nici nu încearcă să iasă din starea asta. Mai mult se merge pe un fel de tertipuri prin care fiecare se fereşte cumva de celălalt. De parcă căsătoria e un fel de puşcărie în care trăim legaţi cu lanţuri unul de altul. Aceşti oameni trăiesc împreună doar aparent, în realitate însă sufletele lor nu sunt conectate reciproc. Dacă sunt religioşi să se roage împreună, dacă sunt mai spirituali să mediteze împreună, sau să facă alte lucruri concrete dar şi pe linia asta de conectare cu divinitatea, altfel vor rămâne mereu conectați doar pe grija lumească.
-Suntem mai ales în ultima perioadă, însetaţi de spiritualitate. Unde e cerere automat apare şi oferta, însă cum facem diferenţa dintre maeştrii autentici şi cei falşi?
-E bine că suntem însetaţi după spiritualitate. E bine că suntem într-o căutare şi ne susţinem cumva unul pe altul în căutarea noastră. Dar e şi mai bine dacă aplicăm practic în viaţa de zi cu zi, spiritualitatea noastră. Doar aşa acumulăm discernământ şi nu mai suntem duşi de nas de unii aşa-zis maeştri. Ca şi în religie, şi în spiritualitate manipularea e la mare clasă. Mai ales femeile care se prind emoţional de vreun guru sau maestru, încep să îl idolatrizeze şi se subjugă singure în faţa lui. Aici nu mă refer doar la bărbaţi. Sunt şi o întreagă adunătură de femei-maestre care manipulează conştient, chiar la noi. Dar nimic nou sub soare, atâta timp cât omul se duce şi-şi varsă banii pe teritoriul lor şi nimeni nu îi obligă să o facă, oare e cineva vinovat? Sunt etape şi treceri în viaţa noastră, dar să rămâi agăţat de vreun astfel de om prea mult timp, nu e ok. Din contră te va elibera chiar el de persoana sa, dacă e aşa un iluminat. Dar din nefericire se întâmplă exact invers, oamenii vin la acest fel de “maeştri” într-o stare defensivă, li se pare că e ceva de capul acestora, încep să fie manipulaţi şi condiţionaţi, turma tot creşte în acelaşi timp cu ego-ul maestrului care tot aşteaptă să i se ducă trena în spate şi toată lumea pare fericită. Şi iarăşi mulţi dintre ei vorbesc despre tot felul de lucruri pe care nu le-au experimentat efectiv, dar le predau pe aici auzite de pe la alții şi trăiesc din asta chiar super bine. Au învăţat de-a lungul timpului chiar să paseze orice întrebare la care nu au răspuns tocmai printr-o atitudine dispreţuitoare. Ei vorbesc despre iubirea necondiţionată, dar dacă îi contrezi cu ceva îţi sar în cap. Şi atunci despre ce fel de maeştrii vorbim? Am avut şi eu de-a face cu unii dintre ei, dar mi-am dat seama cine sunt, tocmai atunci când am ieşit din realitatea lor. Momentan nu simt nevoia de nici un fel de sistem spiritual şi de nici o religie. Rămân cu mine, rămân la mine şi tot ce fac e să sap tot mai adânc în mine însumi prin acest “self-inquiry”, cum i se mai spune. Asta e spiritualitatea mea.
-De multe ori religia se confundă cu spiritualitatea. Însă daca eşti religios asta nu înseamnă ca eşti şi spiritual. Cum poate religia să îţi blocheze evoluţia spirituală şi care sunt blocajele mentale religioase ?
-Nu pot vorbi despre alte religii în necunoştinţă de cauză, pentru că nu am practicat decât ortodoxia. După vreo 15 ani de scormonit ortodoxia pe toate feţele, acum 3 ani a început să se dizolve totul până nu a mai rămas absolut nimic. În sinea mea, la început mă întrebam dacă nu vor veni momente în care voi simţi nevoia să revin. Dar nu a mai venit nici măcar un flash, nimic. Nu am putut trata lucrurile cu superficialitate în ortodoxie şi asta m-a costat sau mai bine-zis m-a eliberat. Acolo nu se mai află nimic pentru mine. Lecţia mea însă acum, e aceea de a respecta în continuare această religie şi pe cei care o practică. Cazul meu e unul atipic, pentru că majoritatea din cei care ies dintr-o religie, intră imediat în alta. Eu n-am făcut-o pentru că mi-am regăsit susținerea mea interioară și îmi este de ajuns. Nu am nevoie nici de porunci, nici de canoane, nici de amenințări, nici de un altul care să decidă cum să îmi trăiesc viața. Conștiința mea e singurul meu sprijin.
Problema celor care intră în ortodoxism veniţi din alte religii sau din alte grupări creştine, e aceea că încep să judece şi să se judece pentru ceea ce au simţit înainte de convertirea lor ortodoxă. Sunt chiar îndemnaţi să o facă, pentru ca toată lumea să ia aminte la cumplita lor “rătăcire” şi ca nu cumva nimeni să nu facă ca ei. Aici iarăşi e o mare manipulare din partea preoţilor. Se spune să nu-i judecăm, ci să facem ce spun ei, nu ce fac ei. Pe bune? Şi atunci la ce cine să mă raportez dacă nu la omul din spatele sutanei? La ce fel de modele, dacă nu la unele personale? La icoane? Cine sunt cei din acele icoane, oare i-am cunoscut vreodată? La ce bun toată această idolatrie indusă? Trăim între oameni, nu între entităţi abstracte. Şi ca să spun lucrurilor pe nume, cum oare voi respecta sutana, dacă nu pot respecta omul din spatele ei care una propovăduieşte şi cu totul alta înfăptuieşte? Care e roada acestui demers religios care nu mă face nici mai bun, nici mai înţelept, nici mai iubitor? Doar să cred că harul lucrează în taină, la ce mă ajută practic această taină în realitatea de zi cu zi? Ei la orice întrebare la care nu au răspuns, îți răspund cu nonșalanță că totul e doar o taină. Mulțumesc pentru răspuns, dar ce pot face cu el când nu mă ajută la nimic? Cine are curajul să îşi pună aceste întrebări, atunci să încerce să îşi răspundă cât de sincer poate, nu într-un mod poleit şi duplicitar. Pentru o altă categorie de oameni, religia e bună însă, îi mai opreşte prin frică să facă anumite lucruri prin care singuri s-ar răni sau ar răni pe alții. M-ai întrebat dacă religia poate să îţi blocheze evoluţia spirituală. Păi n-are ce bloca că nici măcar nu îţi dă voie să o începi. În ortodoxie, nu am văzut absolut nici un fel de evoluţie spirituală, nici la mine, nici la cei din jur. Doar blocaje mentale, multă judecată, ignoranţă, primitivism şi limbajul de lemn cu care omul e condiţionat de la amvon. Litaniile bizantine, muzica psaltică, icoanele, felul mieros de a vorbi al preoților și tot ritualul în sine e unul care te prinde emoţional şi îţi dă iluzia că te afli pe drumul cel bun. Aici sunt doar emoții însă și nu e vorba despre nici o evoluție spirituală. Doar viața ta vorbește cu adevărat despre tine, nu religia ta.
-Se spune că femeile nu trebuiesc înţelese, ci iubite. Ce spui despre asta? E pentru tine universul din mintea unei femei o provocare? Şi dacă da, cum o abordezi?
-Ba e nevoie şi de înţelegere, altfel e un fel de iubire fără fundament. A iubi femeia doar pentru că e femeie? Nu aşa. Între iubire şi raţiune e nevoie de un echilibru. Dacă puterea din bărbat n-ar fi echilibrată de către iubirea din femeie oare cum ar mai fi? Da, pentru mine universul din mintea unei femei e adevărata provocare. Numai că e nevoie de mult tact ca să intri acolo, iar neinvitat nu o poţi face. Unui bărbat, o femeie nu-i va permite accesul în mintea ei decât dacă simte o anumită afinitate pentru el. Discuţiile cele mai sincere le-am avut cu femeile, pentru că şi ele au simţit sinceritatea mea şi atunci nu mă mai privesc ca un potenţial inamic care atentează la trupul lor, ci ne împărtăşim unul altuia pe acelaşi picior de egalitate. Cu bărbaţii foarte rar am avut astfel de discuţii care să atingă sufletul pentru că majoritatea sunt axaţi pe una din acestea trei laturi: bani, putere, sex. Și atunci mai greu cu afinitațile sufletești. Dar femeia dacă simte că eşti de partea ei, ţi se dăruie necondiţionat, căci iubirea din ea se vrea dăruită necondiţionat. Din această cauză multe sunt și rănite de bărbaţii care nu încearcă să le cunoască şi mintea şi sufletul, nu doar trupul. Unii se plictisesc prea repede de aceeaşi femeie şi caută mereu o alta, pentru că noutatea le renaşte gentilom-ul adormit din ei şi atunci iarăşi simt cum prind aripi. Cum poți aborda o femeie? Nu e un răspuns general valabil, cu toții suntem atât de diferiți. Cert e că nu te poți apropia de nici o femeie cu bocancii plini de noroi. Dacă încerci asta, nu o respecți și ea te simte imediat că ai gânduri ascunse. Vouă femeilor vă vine foarte ușor să vă comportați natural, pentru că într-un fel știți că prin frumusețea și senzualitatea voastră aveți un mare atu în fața noastră. Noi doar încercăm să fim naturali în faţa voastră, dar oare cât reuşim?
-Ştiu despre tine că ai o pasiune foarte faină: muzica. Mai exact, chitara clasică. Care e relatia ta cu aceasta pasiune?
-Muzica e un punct foarte sensibil pentru mine. Într-un fel metaforic, aş putea spune că am un suflet muzical. Totul e în funcţie de starea de moment pe care o am. Uneori e ceva soft, alteori chiar şi ceva mai dur. Cu ceva vreme în urmă, făceam o emisiune radiofonică în care propovăduiam cu mare râvnă muzica rock, în special metalele mai grele. Îmi plăcea nu numai rock-ul în sine, ci mă fascinau oamenii din spatele scenei, mentalitatea și felul lor răzvrătit de a vedea viaţa. Iar mai apoi când a început habotnicia mea religioasă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi repudiez această latură şi să judec foarte brutal muzica rock. Am judecat şi combătut mesajul ei şi pe cei care o creau. Acum am făcut pace cu ea, am intrat iarăşi în miezul ei şi-mi dau seama că e o mare prostie să critici aşa ceva. Iar acum nu mai fug de ea, sunt momente când am nevoie şi de acest fel de muzică, care degajă o energie fantastică și chiar te poate scoate din unele stări alterate. Avem nevoie uneori și de o mică zdruncinătură ca să ne revenim. Unii oameni au nevoie efectiv să se refuleze prin muzica aceasta şi nu se pot exprima decât astfel.
Referitor la chitara clasică. E ceva visceral la mine cu acest sunet. Foarte puțini rezonează cu stilul în sine, mai mult doar cei care îl studiază efectiv. Nu pot spune de unde vine, că n-am avut pe nimeni în familie pasionat de aşa ceva. Berlioz spunea că chitara e o mică orchestră, tocmai pentru că timbrul ei poate fi extrem de variat şi de nuanţat. Însă sunetul ei fiind atât de fin, e nevoie de o mare claritate în exprimare, pentru că nu sunt doar câteva acorduri cu care poţi face o piesă, aşa cum e în folk de exemplu. Când am ascultat prima oară, ceva m-a răscolit foarte puternic interior, asta se întâmpla puțin după ‘90. Pe atunci nu exista o clasă de chitară clasică la noi. Fiecare învăţa cum putea. Tehnic nu e tocmai uşor. Eu de exemplu, mi-am dat seama că nu puteam înainta singur şi atunci am făcut şcoala de arte cu o profesoară ce terminase vioara, dar fiind pasionată de chitară, începuse să predea acest instrument oarecum inedit pe atunci la noi. Dar nu aveai absolut nici un punct de reper în domeniu, nu vedeai mai pe nimeni pasionat de aşa ceva şi nici partituri nu se gaseau pe atunci. Acum printr-un click vezi zeci de interpretări la aceeaşi piesă. E unul din instrumentele noi intrate în muzica clasică. Cel care a revoluţionat instrumentul acesta şi a reuşit să îl pună la acelaşi nivel cu celelalte, a fost Andres Segovia. El practic a trăit pentru acest instrument, a făcut transcrierile de la alăută la chitară, pentru că pe vremea lui Bach de exemplu nu exista chitară, ci doar alăută. Primele compoziţii pentru acest instrument au venit abia după 1800. Iar Segovia a făcut multă muncă pentru aceste transcrieri începând cu perioada barocului. Tot ce înseamnă chitara clasică acum, i se datorează în mare parte doar lui. Personal, am avut o pauză de câţiva ani buni, iar când nu mai pui lemne pe foc, pasiunea se răceşte, nu mai simţi nevoia. Cam de acum 1 an şi jumătate a revenit foarte puternic şi ca să înaintez cumva, după ce fac anumite piese le transpun printr-un clip, e şi asta o formă de cunoaştere. Arta în general are marele rol de a ridica vibraţia şi creatorului şi observatorului în acelaşi timp.
-Ce rol joacă sportul în viaţa ta?
-Până pe la 20 de ani am făcut tenis de câmp şi eram mai mereu pe teren. Apoi m-am lăsat şi n-am mai vrut să ştiu o bună perioadă nimic de tenis. Dar când te obişnuieşti cu antrenamentele şi meciurile, îţi rămâne pasiunea în sânge şi te urmăreşte toată viaţa. Nu mi-a plăcut niciodată alergatul în sine sau trasul de fiare. Însă nevoia de competiţie unu-la-unu a rămas şi acum. Nu-l mai practic, dar îi urmăresc intens pe anumiţi jucători. Însă aşa cum s-a întâmplat şi cu chitara care a revenit la un moment dat în viaţa mea, aşa a revenit şi sportul. Numai că acum am schimbat macazul de la tenisul de câmp, la tenisul de masă. Aproape în fiecare zi mă văd cu cineva şi jucăm câte o oră foarte intens, timp în care generăm foarte multă energie. E ca o terapie unde eliminăm stres, frustrări, agresivităţi şi tot ce se mai acumulează de-a lungul unei zile. Eu iau sportul ca un exerciţiu spiritual, nu numai fizic. Mă concentrez şi încerc să îmi menţin focusul cât mai mult şi fizic şi psihic. E o disciplină fantastică, câştigi, pierzi, te bucuri sau te confrunţi cu dezamăgirea. Totul are o valoare spirituală când sunt cât de cât conştient: şi atunci când scriu, când citesc, joc tenis, cânt, mă plimb în natură, fac dragoste, privesc un film, comunic sau mai ştiu ce altceva fac, încerc pe cât pot să rămân în trezvie şi să nu mă fure peisajul. Nu reuşesc mereu, dar atunci când nu reuşesc se întâmplă pentru că nu mă strădui mai mult. Oricum ar fi, orice fel de mişcare fizică e esenţială și din punct de vedere spiritual. Cei care practică un sport înțeleg exact ce vreau să spun.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu