Uneori îmi vine să spun că şcoala vieţii seamănă cu o şcoală de reeducare a spiritelor mai recalcitrante trimise aici pe pământ să îşi reviziască atitudinea. O fi un adevăr, o fi doar o speculaţie, nu mai contează. Cert este că lecţiile de aici, sunt uneori extrem de dure. Şi atunci când prin aceste provocări brutale, viaţa ne zdruncină, ceva din egoismul, răutatea şi frica noastră se mai estompează. Nu am întâlnit nici un om care să nu fie lovit mai mult sau mai puţin de realitatea vieţii. Fiecare le ştie pe ale lui. Sau fiecare îşi asumă sper, propria ipocrizie atunci când nu recunoaşte acest lucru. Că îmi creez eu realitatea singur şi viaţa mă loveşte sub centură tocmai când nu mă aştept, pentru că tocmai eu am atras această buşitură în realitatea mea, o fi şi ăsta un adevăr, o fi şi asta o speculaţie. Fiecare crede ce vrea în realitatea sa.
Dar nu e tocmai o speculaţie faptul că ne învinovăţim adeseori şi prin aceste sentimente auto-induse, ne auto-agresăm, auto-învinuim şi ne auto-ofensăm cu o mare artă de a ne face rău singuri. Uneori ne agresăm conştient cu bună ştiinţă, alteori o facem inconştient, pe pilot automat. Nici nu ne mai dăm seama de asta pentru că ne-am obişnuit de-o viaţă să trăim aşa, în agresivitate cu ceilalţi şi în agresivitate cu noi înşine. Când trăim aşa, într-adevăr putem spune că suntem la o şcoală de reeducare aici în acest trup, care totuşi ne mai pune şi nişte limite umane sau sociale în faţa agresiunilor noastre. Dacă n-ar fi legile sociale, bolile, mustrarea conştiinţei sau mustrările celor din jur, oare ne-am putea opri vreodată din agresarea noasră?
Îmi agresez trupul, ori de câte ori fac excese, îl îndop şi beau peste măsură. Sau muncesc fizic până la epuizare. Sau nu fac efort fizic şi mişcare mai deloc. Sau mănânc pe fugă. Sau caut cu lumânarea excesele sexuale şi mă vlăguiesc trupeşte. Sau nu am grijă deloc de acest trup într-un fel sau altul. Când îmi bat joc de el, îmi bat joc de divinitatea care mi-a oferit în dar acest trup sănătos. Aşadar, îmi bat joc chiar şi de darul în sine.
Îmi agresez mintea, ori de câte ori încep să rulez gânduri negative şi întunecate, ca într-o morişcă ce nu se mai poate opri. Ce opreşte oare acestă morişcă şi minte de maimuţă? Un gând conştient pozitiv şi luminos, un gând de susţinere, face ca această morişcă să se oprească. Dacă faci asta foarte rar, gândul transmis sporadic nu va avea destulă putere ca să oprească această morişcă decât pentru un timp foarte scurt, după care aceasta va reporni iarăşi. Dar dacă sunt conştient cât mai des, ea îşi pierde puterea şi nu îşi va mai lua avânt decât doar arareori, atunci când mai uit de mine însumi
Îmi agresez sufletul, ori de câte ori privesc la ceva ce mă tulbură sau îmi răscoală patimile şi simţurile. Când ascult cuvinte sau sunete care nu îmi sunt propice fiinţei mele. Când mă descurajez şi încep să deznădăjduiesc. Când mă cert cu unul sau altul, încercând cu orice preţ să mă impun şi să domin. Când aştept cu mare stoicism ceva sau pe cineva, în loc de a face eu singur un pas către el. Când confund răbdarea cu resemnarea şi încetez să îmi mai cultiv menirea pentru care am venit aici. Mă agresez sufleteşte şi când port discuţii şi polemici în contradictoriu, căutând dreptatea numai şi numai la mine.
Mă agresez când mă ridic dimineaţa fără nici un chef şi fără nici o tragere de inimă, gândindu-mă în sinea mea că iarăşi voi merge spre un job care nu e pentru mine. Că iarăşi voi da de acelaşi şef care se comportă cu mine ca un mic dictator. Nu am curaj să îi spun în faţă nimic, dar îl bârfesc cu colegii şi scrăşnesc din dinţi împotriva lui, alegând de fapt, iar să mă agresez pe mine însumi.
Mă agresez când simt nevoia să mă exprim pe la aceste postări scrise, dar nu o fac pentru că ţin mai mult la frica mea de penibil decât să îmi asum câteva cuvinte. Şi uneori prind puţin curaj, dar nu trece mult şi iar îmi calc pe suflet ştergând acel comment. Şi iar înaintez un pas, şi iar mă retrag doi înapoi. De multe ori nu sunt de acord cu ce scrie omul ăsta, dar nu am destul curaj să intervin, cine ştie oare cum mă va judeca? Dar de ce ar conta aşa mult pentru tine judecata lui, de ce nu ar conta mai mult propria ta judecată şi propriul tău raţionament?
Mă agresez când mă învinovăţesc pentru tot felul de alegeri trecute şi pentru ce am simţit odinioară. Şi începe să îmi pară rău şi pic iar în nostalgie. O fac pentru că îmi place să îmi scad vibraţia cu bună ştiinţă când refuz prezentul şi iarăşi mă întorc înapoi. O fac pentru că mă simt vinovat şi încă nu m-am iertat, astfel încât trecutul are mare putere asupra mea. Dar nu mă pot ierta aşa uşor pentru rănile provocate mie şi celorlalţi. Cineva trebuie să sufere şi n-a mai rămas nimeni disponibil în peisaj, decât numai eu însumi. Sufăr pentru că aleg să nu fac absolut nimic constructiv de a mă apropia cu împăcare faţă de acest trecut. Oare e mai dulce suferinţa şi masochismul spiritual decât iertarea şi împăcarea?
Mă agresez şi în mediul virtual, când îmi ascund identitatea, adevăratul nume sau adevărata mea faţă. Când aleg să fug de mine, iarăşi aleg frica şi îmi reprim divinul din mine, deşi încerc din răsputeri să mă justific în faţa acestei alegeri. Mă autosugestionez că numele meu nu e important, că faţa mea şi ochii mei nu sunt importanţi. Dar cum poţi crede asta, când tu faci parte dintr-un întreg şi o trinitate sacră există şi în tine prin trup, minte şi suflet? Oare eşti doar trup, eşti numai minte sau numai suflet? Eşti toate acestea la un loc în forma materială în care ai ales să vii pe pământ. Aşa că nu fă disocieri zadarnice între aceste trei părţi care îţi reunesc şi îţi întregesc fiinţa. Nu căuta pretexte şi justificări în a te ascunde de cine eşti tu cu adevărat. Fiind de partea ta doar cu jumătăţi de măsură, vei rămâne surprins atunci când viaţa te va rasplăti doar cu jumătăţi de măsură.
În final, orice agresiune pe care aleg să o fac faţă de mine însumi, mă duce implicit către mila de sine. Când începe să îmi fie milă de mine, devin golit pe interior pentru că toată puterea spiritului meu iese afară, căci ea nu poate face pact cu mila de sine. Dar dacă îmi chem spiritul înapoi, el va lua şi va azvârli în afară această milă cu care spiritul nu se poate împăca absolut deloc. Mila de sine te face slab şi defensiv, te face mototol şi îndoielnic. Pe când spiritul tău nu se recunoaşte deloc nici în defensivă, dar nici în agresiune. Ci în compasiune, în credinţă, în lumină!
Dar nu e tocmai o speculaţie faptul că ne învinovăţim adeseori şi prin aceste sentimente auto-induse, ne auto-agresăm, auto-învinuim şi ne auto-ofensăm cu o mare artă de a ne face rău singuri. Uneori ne agresăm conştient cu bună ştiinţă, alteori o facem inconştient, pe pilot automat. Nici nu ne mai dăm seama de asta pentru că ne-am obişnuit de-o viaţă să trăim aşa, în agresivitate cu ceilalţi şi în agresivitate cu noi înşine. Când trăim aşa, într-adevăr putem spune că suntem la o şcoală de reeducare aici în acest trup, care totuşi ne mai pune şi nişte limite umane sau sociale în faţa agresiunilor noastre. Dacă n-ar fi legile sociale, bolile, mustrarea conştiinţei sau mustrările celor din jur, oare ne-am putea opri vreodată din agresarea noasră?
Îmi agresez trupul, ori de câte ori fac excese, îl îndop şi beau peste măsură. Sau muncesc fizic până la epuizare. Sau nu fac efort fizic şi mişcare mai deloc. Sau mănânc pe fugă. Sau caut cu lumânarea excesele sexuale şi mă vlăguiesc trupeşte. Sau nu am grijă deloc de acest trup într-un fel sau altul. Când îmi bat joc de el, îmi bat joc de divinitatea care mi-a oferit în dar acest trup sănătos. Aşadar, îmi bat joc chiar şi de darul în sine.
Îmi agresez mintea, ori de câte ori încep să rulez gânduri negative şi întunecate, ca într-o morişcă ce nu se mai poate opri. Ce opreşte oare acestă morişcă şi minte de maimuţă? Un gând conştient pozitiv şi luminos, un gând de susţinere, face ca această morişcă să se oprească. Dacă faci asta foarte rar, gândul transmis sporadic nu va avea destulă putere ca să oprească această morişcă decât pentru un timp foarte scurt, după care aceasta va reporni iarăşi. Dar dacă sunt conştient cât mai des, ea îşi pierde puterea şi nu îşi va mai lua avânt decât doar arareori, atunci când mai uit de mine însumi
Îmi agresez sufletul, ori de câte ori privesc la ceva ce mă tulbură sau îmi răscoală patimile şi simţurile. Când ascult cuvinte sau sunete care nu îmi sunt propice fiinţei mele. Când mă descurajez şi încep să deznădăjduiesc. Când mă cert cu unul sau altul, încercând cu orice preţ să mă impun şi să domin. Când aştept cu mare stoicism ceva sau pe cineva, în loc de a face eu singur un pas către el. Când confund răbdarea cu resemnarea şi încetez să îmi mai cultiv menirea pentru care am venit aici. Mă agresez sufleteşte şi când port discuţii şi polemici în contradictoriu, căutând dreptatea numai şi numai la mine.
Mă agresez când mă ridic dimineaţa fără nici un chef şi fără nici o tragere de inimă, gândindu-mă în sinea mea că iarăşi voi merge spre un job care nu e pentru mine. Că iarăşi voi da de acelaşi şef care se comportă cu mine ca un mic dictator. Nu am curaj să îi spun în faţă nimic, dar îl bârfesc cu colegii şi scrăşnesc din dinţi împotriva lui, alegând de fapt, iar să mă agresez pe mine însumi.
Mă agresez când simt nevoia să mă exprim pe la aceste postări scrise, dar nu o fac pentru că ţin mai mult la frica mea de penibil decât să îmi asum câteva cuvinte. Şi uneori prind puţin curaj, dar nu trece mult şi iar îmi calc pe suflet ştergând acel comment. Şi iar înaintez un pas, şi iar mă retrag doi înapoi. De multe ori nu sunt de acord cu ce scrie omul ăsta, dar nu am destul curaj să intervin, cine ştie oare cum mă va judeca? Dar de ce ar conta aşa mult pentru tine judecata lui, de ce nu ar conta mai mult propria ta judecată şi propriul tău raţionament?
Mă agresez când mă învinovăţesc pentru tot felul de alegeri trecute şi pentru ce am simţit odinioară. Şi începe să îmi pară rău şi pic iar în nostalgie. O fac pentru că îmi place să îmi scad vibraţia cu bună ştiinţă când refuz prezentul şi iarăşi mă întorc înapoi. O fac pentru că mă simt vinovat şi încă nu m-am iertat, astfel încât trecutul are mare putere asupra mea. Dar nu mă pot ierta aşa uşor pentru rănile provocate mie şi celorlalţi. Cineva trebuie să sufere şi n-a mai rămas nimeni disponibil în peisaj, decât numai eu însumi. Sufăr pentru că aleg să nu fac absolut nimic constructiv de a mă apropia cu împăcare faţă de acest trecut. Oare e mai dulce suferinţa şi masochismul spiritual decât iertarea şi împăcarea?
Mă agresez şi în mediul virtual, când îmi ascund identitatea, adevăratul nume sau adevărata mea faţă. Când aleg să fug de mine, iarăşi aleg frica şi îmi reprim divinul din mine, deşi încerc din răsputeri să mă justific în faţa acestei alegeri. Mă autosugestionez că numele meu nu e important, că faţa mea şi ochii mei nu sunt importanţi. Dar cum poţi crede asta, când tu faci parte dintr-un întreg şi o trinitate sacră există şi în tine prin trup, minte şi suflet? Oare eşti doar trup, eşti numai minte sau numai suflet? Eşti toate acestea la un loc în forma materială în care ai ales să vii pe pământ. Aşa că nu fă disocieri zadarnice între aceste trei părţi care îţi reunesc şi îţi întregesc fiinţa. Nu căuta pretexte şi justificări în a te ascunde de cine eşti tu cu adevărat. Fiind de partea ta doar cu jumătăţi de măsură, vei rămâne surprins atunci când viaţa te va rasplăti doar cu jumătăţi de măsură.
În final, orice agresiune pe care aleg să o fac faţă de mine însumi, mă duce implicit către mila de sine. Când începe să îmi fie milă de mine, devin golit pe interior pentru că toată puterea spiritului meu iese afară, căci ea nu poate face pact cu mila de sine. Dar dacă îmi chem spiritul înapoi, el va lua şi va azvârli în afară această milă cu care spiritul nu se poate împăca absolut deloc. Mila de sine te face slab şi defensiv, te face mototol şi îndoielnic. Pe când spiritul tău nu se recunoaşte deloc nici în defensivă, dar nici în agresiune. Ci în compasiune, în credinţă, în lumină!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu