Astăzi am făcut ochi devreme, simţind natura cum mă cheamă la ea. Am o relaţie foarte specială cu pădurea şi adeseori spiritul mă îndeamnă să mă urnesc din loc pentru a ajunge în mijlocul ei. Aşa că în această dimineaţă, privind pe fereastră, simt că voi pleca devreme către pădurea mea. Dar nu mă grăbesc. Îmi sorb cafeaua pe îndelete. Niciodată nu mă grăbesc în timp ce-mi beau cafeaua, ador acest tabiet de dimineaţă, face parte din fiinţa mea. Toată ziua în curs care tocmai stă să înceapă, mi se înfiripă sub aburii cafelei care e neapărat nevoie să fie fierbinte, altfel veşnica mea siestă nu mai are acelaşi farmec.
Plec nerăbdător şi abia aştept să ies din oraş. Acum tot e vacanţă şi traficul e puţin mai aerisit la prima oră. Privesc oamenii de la volan şi îmi par tare împovăraţi şi îngânduraţi. Agitaţi să ajungă care încotro. Mă strădui cumva să ies cât mai repede din acest vortex uneori atât de sufocant pentru mine. Într-un final, las oraşul în urmă şi înaintez prin primul sat în drumul meu. Mereu când trec prin sate, simt că intru în altă dimensiune şi încetinesc subit. Îmi place să privesc în stânga şi în dreapta la gardurile, casele, animalele şi ţăranii pe lângă care trec. Sunt puţini la această oră, mult prea matinală chiar şi pentru ei. Îmi place să stau uneori în mijlocul lor, îmi place să simt pulsul autentic al vieţii pe care mi-l dă satul şi ţăranii. Dar acum nu am timp de oprit, pentru că timpul e destul de limitat pentru extravaganţa mea aflată în curs. Străbat aşadar satul, îl las undeva în spate şi încep să urc către culmea dealului. Şi urc şi tot urc pe serpentinele care taie pădurea. Privind în jur, observ cu bucurie pâlcurile de zăpadă, ceea ce în oraş nu prea mai sunt. Ajung în culmea dealului, apoi cobor uşor, intru pe o mică porţiune mai deschisă şi opresc.
Cobor şi o iau la pas pe lângă poala pădurii. Frigul mă izbeşte în faţă dar asta şi vroiam, pentru că e un sentiment atât de plăcut. Dar fac doar câţiva paşi şi mă întorc să verific dacă am închis-o sau nu. Dar parcă ce mai conta dacă rămânea deschisă, în pustietatea asta, nici ţipenie de om. De fapt, chiar nu am chef să mă întâlnesc cu absolut nimeni, pentru că această întâlnire magică e una doar cu mine însumi. Aşa că transmit dorinţa mea universului care îmi ascultă doleanţa, astfel încât atâta timp cât am hălăduit prin coclauri, nu am văzut nici o faţă de om. Şi merg, urc şi înaintez. Sub tălpi, pământul e îngheţat şi am senzaţia că păşesc pe un covor moale de frunze acoperite cu un strat de zăpadă. E o senzaţie de nedescris în cuvinte, ca şi cum natura mă primeşte în mijlocul ei cu drag şi-mi urează un bun venit. Acest loc are pentru mine ceva atât de mistic în el, încât aproape zilnic mi se face un dor nebun să revin.
Urc pe la marginea pădurii ca pe o rută ocolitoare care mă duce exact deasupra unei uriaşe poieniţe. Din când în când mă opresc ca să ascult tăcerea care parcă e perturbată puţin de zgomotul paşilor mei. Între timp s-au trezit şi păsările care cu toate au început cântarea lor. Ciocănitorile nu se lasă nici ele mai prejos şi îşi încep staccato-ul lor unic. Pentru a ajunge deasupra acelei minunate poieni, am de urcat mult. Atunci când obosesc, mă mai apropii de câte un copac mai solid şi îl iau în braţe până ce ating cu nasul trunchiul lor. Vorbesc cu câte unul şi fiecare îmi răspunde în felul lui. Ştiu că fiecare dintre ei e conectat la câte un elemental, adică la o entitate care are rostul de a întreţine natura în parte, cât mai vie. Fiecare plantă şi tot ce e înrădăcinat în pământ ca de la sursa vieţii, are un astfel de elemental în grija sa. E un schimb energetic între ei şi natură.
Când ajung sus, priveliştea încă îmi taie răsuflarea chiar şi acum după atâtea urcuşuri pe aici. Soarele mă învăluie şi mă încălzeşte, spunându-mi şi el în felul său „bună dimineaţa”. Nu am mai văzut de mult soarele, dar de pe acestă colină, îl percep în toată splendoarea. Privesc în depărtare de sus şi privirea mi se duce undeva departe, după alte şi alte coline şi dealuri care se aştern mai jos . Poiana de sub mine e uriaşă şi adeseori m-am întrebat cum de s-a putut forma atât de perfect. Din nefericire, oamenii între timp au arat-o deşi nu au cultivat absolut nimic pe ea. Acum e toată acoperită de zăpadă, aşa că îmi pare bine că nu mai văd lucrarea omului în dizarmonie cu natura. Văd în schimb, stoluri de vrăbiuţe care se joacă în soare deasupra acestei văi. Toată natura prinde viaţă sub ochii mei. Rămân aici o perioadă şi respir cât mai adânc. Inspir puternic pe nas şi expir pe gură. Aerul rece îmi face atât de bine încât cu greu mă desprind din starea asta şi încep uşor să cobor pe cealaltă parte ocolitoare. Nu văd paşi de om prin zăpadă, dar foarte multe urme de animăluţe pe care uneori le-am mai văzut pe aici: iepuri, vulpi şi căprioare. În timp ce cobor, mă abat prin pădurea de salcâmi şi ascult tăcerea sa. Iarna, aici nu se aude decât propria ta respiraţie, ciocănitorile şi arborii care mai trosnesc.
Mă îmbarchez din nou, ies iarăşi la stradă şi urc pe patru roţi până într-alt loc pe care vreau să îl mai revăd. Apoi iarăşi opresc şi o iau iarăşi la pas. Aici urcuşul e foarte lin. Înaintez prin pădure spre o altă vale care mă duce într-o zonă cu arbori de tei. Dar nu pot înainta prea mult. Soarele dezgheaţă pământul şi devine puţin alunecos pe porţiunile unde zăpada s-a topit. Aşa că n-am încotro şi mă opresc, dar voi reveni când se va usca totul la primăvară. Privesc şi la această vale şi încerc pe cât pot să îmi dizolv toată agitaţia lăuntrică, mentală şi simţuală în liniştea pădurii. Dar telefonul sună şi liniştea mi se risipeşte într-o clipă. Am uitat să-l închid, iar să intri cu telefonul deschis într-o pădure e o adevărată blasfemie. Însă oricât de aerian aş fi, presiunea socială nu ştie de glumă şi nu vrea să recunoască prea mult timp excentricul din mine. Cele două ore s-au epuizat ca prin farmec. Revin în social, dar gândul şi sufletul îmi sunt conectate tot la natură. Însă pentru moment cel puţin, m-am reîncărcat. Când bateriile energetice mi se vor consuma, voi reveni iarăşi.
Dar deocamdată revin în faţa monitorului şi starea de bine pe care o am acum, o dau mai departe, hotărându-mă să vă iau şi pe voi cu mine în călătoria mea. Deasupra tastaturii, degetele mi se precipită care încotro şi încep să valseze, creând pe ritmul tastelor, cuvinte din suflet adunate şi înapoi la oameni date...
Plec nerăbdător şi abia aştept să ies din oraş. Acum tot e vacanţă şi traficul e puţin mai aerisit la prima oră. Privesc oamenii de la volan şi îmi par tare împovăraţi şi îngânduraţi. Agitaţi să ajungă care încotro. Mă strădui cumva să ies cât mai repede din acest vortex uneori atât de sufocant pentru mine. Într-un final, las oraşul în urmă şi înaintez prin primul sat în drumul meu. Mereu când trec prin sate, simt că intru în altă dimensiune şi încetinesc subit. Îmi place să privesc în stânga şi în dreapta la gardurile, casele, animalele şi ţăranii pe lângă care trec. Sunt puţini la această oră, mult prea matinală chiar şi pentru ei. Îmi place să stau uneori în mijlocul lor, îmi place să simt pulsul autentic al vieţii pe care mi-l dă satul şi ţăranii. Dar acum nu am timp de oprit, pentru că timpul e destul de limitat pentru extravaganţa mea aflată în curs. Străbat aşadar satul, îl las undeva în spate şi încep să urc către culmea dealului. Şi urc şi tot urc pe serpentinele care taie pădurea. Privind în jur, observ cu bucurie pâlcurile de zăpadă, ceea ce în oraş nu prea mai sunt. Ajung în culmea dealului, apoi cobor uşor, intru pe o mică porţiune mai deschisă şi opresc.
Cobor şi o iau la pas pe lângă poala pădurii. Frigul mă izbeşte în faţă dar asta şi vroiam, pentru că e un sentiment atât de plăcut. Dar fac doar câţiva paşi şi mă întorc să verific dacă am închis-o sau nu. Dar parcă ce mai conta dacă rămânea deschisă, în pustietatea asta, nici ţipenie de om. De fapt, chiar nu am chef să mă întâlnesc cu absolut nimeni, pentru că această întâlnire magică e una doar cu mine însumi. Aşa că transmit dorinţa mea universului care îmi ascultă doleanţa, astfel încât atâta timp cât am hălăduit prin coclauri, nu am văzut nici o faţă de om. Şi merg, urc şi înaintez. Sub tălpi, pământul e îngheţat şi am senzaţia că păşesc pe un covor moale de frunze acoperite cu un strat de zăpadă. E o senzaţie de nedescris în cuvinte, ca şi cum natura mă primeşte în mijlocul ei cu drag şi-mi urează un bun venit. Acest loc are pentru mine ceva atât de mistic în el, încât aproape zilnic mi se face un dor nebun să revin.
Urc pe la marginea pădurii ca pe o rută ocolitoare care mă duce exact deasupra unei uriaşe poieniţe. Din când în când mă opresc ca să ascult tăcerea care parcă e perturbată puţin de zgomotul paşilor mei. Între timp s-au trezit şi păsările care cu toate au început cântarea lor. Ciocănitorile nu se lasă nici ele mai prejos şi îşi încep staccato-ul lor unic. Pentru a ajunge deasupra acelei minunate poieni, am de urcat mult. Atunci când obosesc, mă mai apropii de câte un copac mai solid şi îl iau în braţe până ce ating cu nasul trunchiul lor. Vorbesc cu câte unul şi fiecare îmi răspunde în felul lui. Ştiu că fiecare dintre ei e conectat la câte un elemental, adică la o entitate care are rostul de a întreţine natura în parte, cât mai vie. Fiecare plantă şi tot ce e înrădăcinat în pământ ca de la sursa vieţii, are un astfel de elemental în grija sa. E un schimb energetic între ei şi natură.
Când ajung sus, priveliştea încă îmi taie răsuflarea chiar şi acum după atâtea urcuşuri pe aici. Soarele mă învăluie şi mă încălzeşte, spunându-mi şi el în felul său „bună dimineaţa”. Nu am mai văzut de mult soarele, dar de pe acestă colină, îl percep în toată splendoarea. Privesc în depărtare de sus şi privirea mi se duce undeva departe, după alte şi alte coline şi dealuri care se aştern mai jos . Poiana de sub mine e uriaşă şi adeseori m-am întrebat cum de s-a putut forma atât de perfect. Din nefericire, oamenii între timp au arat-o deşi nu au cultivat absolut nimic pe ea. Acum e toată acoperită de zăpadă, aşa că îmi pare bine că nu mai văd lucrarea omului în dizarmonie cu natura. Văd în schimb, stoluri de vrăbiuţe care se joacă în soare deasupra acestei văi. Toată natura prinde viaţă sub ochii mei. Rămân aici o perioadă şi respir cât mai adânc. Inspir puternic pe nas şi expir pe gură. Aerul rece îmi face atât de bine încât cu greu mă desprind din starea asta şi încep uşor să cobor pe cealaltă parte ocolitoare. Nu văd paşi de om prin zăpadă, dar foarte multe urme de animăluţe pe care uneori le-am mai văzut pe aici: iepuri, vulpi şi căprioare. În timp ce cobor, mă abat prin pădurea de salcâmi şi ascult tăcerea sa. Iarna, aici nu se aude decât propria ta respiraţie, ciocănitorile şi arborii care mai trosnesc.
Mă îmbarchez din nou, ies iarăşi la stradă şi urc pe patru roţi până într-alt loc pe care vreau să îl mai revăd. Apoi iarăşi opresc şi o iau iarăşi la pas. Aici urcuşul e foarte lin. Înaintez prin pădure spre o altă vale care mă duce într-o zonă cu arbori de tei. Dar nu pot înainta prea mult. Soarele dezgheaţă pământul şi devine puţin alunecos pe porţiunile unde zăpada s-a topit. Aşa că n-am încotro şi mă opresc, dar voi reveni când se va usca totul la primăvară. Privesc şi la această vale şi încerc pe cât pot să îmi dizolv toată agitaţia lăuntrică, mentală şi simţuală în liniştea pădurii. Dar telefonul sună şi liniştea mi se risipeşte într-o clipă. Am uitat să-l închid, iar să intri cu telefonul deschis într-o pădure e o adevărată blasfemie. Însă oricât de aerian aş fi, presiunea socială nu ştie de glumă şi nu vrea să recunoască prea mult timp excentricul din mine. Cele două ore s-au epuizat ca prin farmec. Revin în social, dar gândul şi sufletul îmi sunt conectate tot la natură. Însă pentru moment cel puţin, m-am reîncărcat. Când bateriile energetice mi se vor consuma, voi reveni iarăşi.
Dar deocamdată revin în faţa monitorului şi starea de bine pe care o am acum, o dau mai departe, hotărându-mă să vă iau şi pe voi cu mine în călătoria mea. Deasupra tastaturii, degetele mi se precipită care încotro şi încep să valseze, creând pe ritmul tastelor, cuvinte din suflet adunate şi înapoi la oameni date...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu