Partea a doua a interviului postat ieri. Mulţumesc pentru întrebări Alexandra David!
-Reţelele sociale sunt o unealtă extraordinară însă am observat că ele pot provoca foarte uşor dependenţa. În ce fel ne pot ele amăgi şi cum putem să păstrăm echilibrul?
-Nu vreau să vorbesc negativ despre reţelele de socializare pentru că mă folosesc de facebook şi nu pot decât să mulţumesc acestei platforme minunate. E singura pe care o folosesc şi îmi prieşte în scrisul meu. Am încercat aici să nu fiu influenţat cumva de mentalitatea altora ce se folosesc de această reţea. Fiecare postează ce consideră de cuviinţă, inclusiv eu. Pentru mine e important feedeback-ul pentru că are un rol de susţinere sau critică şi atunci există aici un punct de reper. Nu citesc aproape nimic în virtual, pentru că de-abia am timp şi răbdare în a-mi scrie, reciti şi recorecta eseurile mele. Uneori iau pauze conştiente şi pentru o perioadă ies din atmosferă. Tocmai pentru a nu mă înhăţa dependenţa de care aminteai. E bine să nu existe absolut nimic care să te subjuge. Dar uneori mulţi care nu au o anumită satisfacţie în mediul real, încearcă să o găsească în virtual, să recompenseze cumva o lipsă în viaţa lor. Că poţi fi şi amăgit când iei prea mult în seamă un feedback de la persoane pe care nu le cunoşti în realitate, asta e cu totul altceva. La ce postez eu, îmi dau seama uşor când apare un “fake”, adică cineva care vrea neapărat să mă impresioneze cu ceva şi imediat îi simt falsitatea. Însă sinceritatea şi simplitatea de fiecare dată m-au cucerit, şi pentru astfel de persoane din virtual, nu pot face decât o simplă reverenţă. Amăgire este, dar acum ce să fac să nu mai intru în pădure pentru că există nişte uscături prin ea? Putem face şi din mediul virtual un instrument care să lucreze în favoarea noastră, ceea ce cred că eu am şi făcut într-o anumită măsură pentru mine. Toată tehnologia de care ne folosim ne este dată tot ca un fel de instrument în cunoaşterea de sine. Universul se foloseşte de absolut toate miloacele în lucrarea sa cu noi înşine. Inclusiv de facebook, de youtube, de blog-uri şi site-uri, de ce nu?
-Nu vreau să vorbesc negativ despre reţelele de socializare pentru că mă folosesc de facebook şi nu pot decât să mulţumesc acestei platforme minunate. E singura pe care o folosesc şi îmi prieşte în scrisul meu. Am încercat aici să nu fiu influenţat cumva de mentalitatea altora ce se folosesc de această reţea. Fiecare postează ce consideră de cuviinţă, inclusiv eu. Pentru mine e important feedeback-ul pentru că are un rol de susţinere sau critică şi atunci există aici un punct de reper. Nu citesc aproape nimic în virtual, pentru că de-abia am timp şi răbdare în a-mi scrie, reciti şi recorecta eseurile mele. Uneori iau pauze conştiente şi pentru o perioadă ies din atmosferă. Tocmai pentru a nu mă înhăţa dependenţa de care aminteai. E bine să nu existe absolut nimic care să te subjuge. Dar uneori mulţi care nu au o anumită satisfacţie în mediul real, încearcă să o găsească în virtual, să recompenseze cumva o lipsă în viaţa lor. Că poţi fi şi amăgit când iei prea mult în seamă un feedback de la persoane pe care nu le cunoşti în realitate, asta e cu totul altceva. La ce postez eu, îmi dau seama uşor când apare un “fake”, adică cineva care vrea neapărat să mă impresioneze cu ceva şi imediat îi simt falsitatea. Însă sinceritatea şi simplitatea de fiecare dată m-au cucerit, şi pentru astfel de persoane din virtual, nu pot face decât o simplă reverenţă. Amăgire este, dar acum ce să fac să nu mai intru în pădure pentru că există nişte uscături prin ea? Putem face şi din mediul virtual un instrument care să lucreze în favoarea noastră, ceea ce cred că eu am şi făcut într-o anumită măsură pentru mine. Toată tehnologia de care ne folosim ne este dată tot ca un fel de instrument în cunoaşterea de sine. Universul se foloseşte de absolut toate miloacele în lucrarea sa cu noi înşine. Inclusiv de facebook, de youtube, de blog-uri şi site-uri, de ce nu?
-Majoritatea oamenilor lucrează aproximativ 8 ore pe zi şi mulţi dintre ei au joburi pentru care nu au o pasiune. Ce impact are asta asupra vieţii lor şi cum pot ieşi din acest tipar?
-Majoritatea lucrează mult mai mult de 8 ore pe zi şi practic nu mai au viaţă personală după ce ajung acasă frânţi. Ce spun e o realitate. Normal că banii sunt importanţi dar dacă reduc totul doar la facturi şi mâncare, îmi pierd efectiv identitatea. Mulţi oameni muncesc de dimineaţa până seara şi fac ceva pentru care nu au nici o pasiune, cum bine spui. Am trecut şi eu în câteva rânduri prin asta şi pur şi simplu am fost nevoit să îmi găsesc libertatea mea, făcând dintr-o pasiune, o sursă care să genereze bani. Nu pot trăi altfel. Dar când faci asta normal că îţi asumi o alegere şi te strădui pe cât posibil să nu te plafonezi şi să nu rămâi pasiv. Când stagnezi şi te plafonezi, energia din tine stagnează şi ea. Când eşti pasiv, iarăşi nu mai poţi genera bani. Când munceşti pentru altul, e greu să dai totul din tine şi să fii creativ. Când o faci pentru tine însă, nu simţi că munceşti pentru că dacă eşti pasionat de ce faci, eşti permanent pe misiune, nu oboseşti niciodată şi astfel ai transcens timpul în favoarea ta. Asta nu înseamnă că va fi doar un drum ascendent, există perioade şi perioade care mai de care mai provocative. Mereu e loc de mai bine. Mulţi care îşi deschid câte ceva al lor, renunţă în scurt timp pentru că nu au învăţat să folosească dezamăgirea în folosul lor. Şi renunţă la primul impas şi iarăşi se apucă de altceva. Şi parcă nu-şi găsesc niciodată adevărata lor menire. Din acest tipar al acestei sclavii moderne, ieşi doar când te consacri şi te dedici total pasiunii tale, o cultivi, o mai schimbi din mers, o mai cizelezi în funcţie de vremuri. Dar cred că e nevoie de un moment de maximă luciditate. Să te priveşti ochi în ochi şi faţă-n faţă şi să te întrebi sincer ce vrei de la viaţă. Dacă te simţi în stare să te vinzi pentru un salar care îţi fură tot timpul şi nu te deranjează asta deloc, atunci n-are rost să îţi mai pui întrebări. Dar dacă contează mai mult libertatea ta, sigur vor conta şi banii, pentru că fără ei libertatea e o amăgire. Cum poţi împăca şi una şi alta? Doar prin auto-cunoaştere, de aici pleacă totul. Am tot auzit prin biserică idea cu “banii sunt ochiul celui rău”. Nimic mai fals. Noi aici vrem-nu vrem, ne învârtim cu toţii în jurul lor, aici totul se cumpără ,se vinde şi se plăteşte. Cel fără bani nu se poate susţine şi nici nu poate susţine pe un altul. Aşa că nu banii sunt de vină, ci indolenţa, delăsarea, inerţia şi nu în ultimul rând prostia de a te resemna şi de a nu te strădui să îţi depăşeşti condiţia.
-Majoritatea lucrează mult mai mult de 8 ore pe zi şi practic nu mai au viaţă personală după ce ajung acasă frânţi. Ce spun e o realitate. Normal că banii sunt importanţi dar dacă reduc totul doar la facturi şi mâncare, îmi pierd efectiv identitatea. Mulţi oameni muncesc de dimineaţa până seara şi fac ceva pentru care nu au nici o pasiune, cum bine spui. Am trecut şi eu în câteva rânduri prin asta şi pur şi simplu am fost nevoit să îmi găsesc libertatea mea, făcând dintr-o pasiune, o sursă care să genereze bani. Nu pot trăi altfel. Dar când faci asta normal că îţi asumi o alegere şi te strădui pe cât posibil să nu te plafonezi şi să nu rămâi pasiv. Când stagnezi şi te plafonezi, energia din tine stagnează şi ea. Când eşti pasiv, iarăşi nu mai poţi genera bani. Când munceşti pentru altul, e greu să dai totul din tine şi să fii creativ. Când o faci pentru tine însă, nu simţi că munceşti pentru că dacă eşti pasionat de ce faci, eşti permanent pe misiune, nu oboseşti niciodată şi astfel ai transcens timpul în favoarea ta. Asta nu înseamnă că va fi doar un drum ascendent, există perioade şi perioade care mai de care mai provocative. Mereu e loc de mai bine. Mulţi care îşi deschid câte ceva al lor, renunţă în scurt timp pentru că nu au învăţat să folosească dezamăgirea în folosul lor. Şi renunţă la primul impas şi iarăşi se apucă de altceva. Şi parcă nu-şi găsesc niciodată adevărata lor menire. Din acest tipar al acestei sclavii moderne, ieşi doar când te consacri şi te dedici total pasiunii tale, o cultivi, o mai schimbi din mers, o mai cizelezi în funcţie de vremuri. Dar cred că e nevoie de un moment de maximă luciditate. Să te priveşti ochi în ochi şi faţă-n faţă şi să te întrebi sincer ce vrei de la viaţă. Dacă te simţi în stare să te vinzi pentru un salar care îţi fură tot timpul şi nu te deranjează asta deloc, atunci n-are rost să îţi mai pui întrebări. Dar dacă contează mai mult libertatea ta, sigur vor conta şi banii, pentru că fără ei libertatea e o amăgire. Cum poţi împăca şi una şi alta? Doar prin auto-cunoaştere, de aici pleacă totul. Am tot auzit prin biserică idea cu “banii sunt ochiul celui rău”. Nimic mai fals. Noi aici vrem-nu vrem, ne învârtim cu toţii în jurul lor, aici totul se cumpără ,se vinde şi se plăteşte. Cel fără bani nu se poate susţine şi nici nu poate susţine pe un altul. Aşa că nu banii sunt de vină, ci indolenţa, delăsarea, inerţia şi nu în ultimul rând prostia de a te resemna şi de a nu te strădui să îţi depăşeşti condiţia.
-Citesti mult? Ce rol joaca cartile in viata ta?
-În continuare citesc foarte mult şi foarte divers. De exemplu acum citesc în paralel două cărţi total opuse, una e despre spiritele naturii şi cealaltă e despre culisele din lumea tenisului care tocmai a apărut. Dar mereu e nevoie de deschidere, dacă rămâi mereu pe acelaşi tipar te limitezi şi chiar te blochezi mental. Cartea despre spiritele naturii poate că mulţi nici nu ar putea-o citi pentru că nu sunt deschişi la aşa ceva şi atunci li se vor părea nişte simple poveşti şi basme cu pitici, zâne, gnomi şi fauni. Dacă aceste lucruri nu intră în raza ta de acceptare nu le poţi citi decât eventual zâmbind sfidător la adresa lor. Însă toate basmele, au o anumită inspiraţie, care vine oare de unde? Despre aceste entităţi care menţin contactul cu natura, au scris mai mulţi inclusiv Rudolf Steiner care a clasificat aceşti elementali chiar ierarhic. Nu sunt poveşti, dar din păcate creştinismul neînţelegând natura acestor entităţi le-au condamnat ca fiind de natură demonică, când de fapt ele au un rol pozitiv tot în favoarea vieţii de pe pământ. Acum văd că tot ies foarte multe cărţi cu mesaje prin chanelling, semn că conştiinţa s-a mai expandat şi omul e mai deschis acum să accepte ceea ce înainte nu putea accepta. Dar e nevoie de discernământ pentru ele. Chiar şi beletristica acum se axează mai mult pe romanul iniţiatic, care conţine tot un mesaj spiritual în el. Totul se duce înspre spiritualitate pentru că omul nu mai suportă să fie îngrădit şi-şi caută propria sa libertate. Citesc de toate, dar nu mă identific cu nimeni şi cu nimic. Filtrez totul şi aşa capăt discernământ punând cunoaşterea în balanţă. Învăţ din experienţele altora, dar mai ales din cele de viaţă autentice. Uneori când mai deschid câte o carte foarte încărcată energetic de simbolistică de exemplu, simt că nu e pentru mine şi ar fi un efort zadarnic să mă aplec asupra ei. Dar dacă pentru una există o cât de mică afinitate, atunci o voi duce până la capăt chiar dacă nu rezonez în totalitate cu ea. Simt că acolo se află un răspuns pentru mine şi merită să-l caut chiar dacă mă voi împiedica de anumite afirmaţii cu care poate nu voi fi de acord. La unele cărţi mă reîntorc după o perioadă, de exemplu Jurnalul lui Eliade sau Jurnalul de la Păltiniş al lui Liiceanu. Sau de ce nu Micul prinţ al lui Exupery? O carte pe care o recomand tuturor şi celor religioşi dar şi celor spirituali, este “Am murit şi m-am descoperit pe mine însămi” scrisă de Anita Moorjani. Dacă eşti mai mult pe dezvoltare personală s-ar putea să-ţi folosească cărţile lui Robert Kiyosaki . Iar dacă eşti deschis de exemplu la regresiile vieţilor anterioare, studiile de caz prezentate de Michael Newton în cele două cărţi “Destinul sufletelor” şi “Călătoria sufletelor” s-ar putea să te pună puţin mai mult pe gânduri. Cititul e foarte important, e unul din mijloacele de hrănire al sufletului. Pe orice drum ai lua-o în viaţă, doar nu lăsa cărţile!
-În continuare citesc foarte mult şi foarte divers. De exemplu acum citesc în paralel două cărţi total opuse, una e despre spiritele naturii şi cealaltă e despre culisele din lumea tenisului care tocmai a apărut. Dar mereu e nevoie de deschidere, dacă rămâi mereu pe acelaşi tipar te limitezi şi chiar te blochezi mental. Cartea despre spiritele naturii poate că mulţi nici nu ar putea-o citi pentru că nu sunt deschişi la aşa ceva şi atunci li se vor părea nişte simple poveşti şi basme cu pitici, zâne, gnomi şi fauni. Dacă aceste lucruri nu intră în raza ta de acceptare nu le poţi citi decât eventual zâmbind sfidător la adresa lor. Însă toate basmele, au o anumită inspiraţie, care vine oare de unde? Despre aceste entităţi care menţin contactul cu natura, au scris mai mulţi inclusiv Rudolf Steiner care a clasificat aceşti elementali chiar ierarhic. Nu sunt poveşti, dar din păcate creştinismul neînţelegând natura acestor entităţi le-au condamnat ca fiind de natură demonică, când de fapt ele au un rol pozitiv tot în favoarea vieţii de pe pământ. Acum văd că tot ies foarte multe cărţi cu mesaje prin chanelling, semn că conştiinţa s-a mai expandat şi omul e mai deschis acum să accepte ceea ce înainte nu putea accepta. Dar e nevoie de discernământ pentru ele. Chiar şi beletristica acum se axează mai mult pe romanul iniţiatic, care conţine tot un mesaj spiritual în el. Totul se duce înspre spiritualitate pentru că omul nu mai suportă să fie îngrădit şi-şi caută propria sa libertate. Citesc de toate, dar nu mă identific cu nimeni şi cu nimic. Filtrez totul şi aşa capăt discernământ punând cunoaşterea în balanţă. Învăţ din experienţele altora, dar mai ales din cele de viaţă autentice. Uneori când mai deschid câte o carte foarte încărcată energetic de simbolistică de exemplu, simt că nu e pentru mine şi ar fi un efort zadarnic să mă aplec asupra ei. Dar dacă pentru una există o cât de mică afinitate, atunci o voi duce până la capăt chiar dacă nu rezonez în totalitate cu ea. Simt că acolo se află un răspuns pentru mine şi merită să-l caut chiar dacă mă voi împiedica de anumite afirmaţii cu care poate nu voi fi de acord. La unele cărţi mă reîntorc după o perioadă, de exemplu Jurnalul lui Eliade sau Jurnalul de la Păltiniş al lui Liiceanu. Sau de ce nu Micul prinţ al lui Exupery? O carte pe care o recomand tuturor şi celor religioşi dar şi celor spirituali, este “Am murit şi m-am descoperit pe mine însămi” scrisă de Anita Moorjani. Dacă eşti mai mult pe dezvoltare personală s-ar putea să-ţi folosească cărţile lui Robert Kiyosaki . Iar dacă eşti deschis de exemplu la regresiile vieţilor anterioare, studiile de caz prezentate de Michael Newton în cele două cărţi “Destinul sufletelor” şi “Călătoria sufletelor” s-ar putea să te pună puţin mai mult pe gânduri. Cititul e foarte important, e unul din mijloacele de hrănire al sufletului. Pe orice drum ai lua-o în viaţă, doar nu lăsa cărţile!
-Cum îl percepe omul pe Dumnezeu? Îl mai vede ca un bătrânel cu barbă albă stând pe un tron în ceruri?
-Unii îl percep în continuare tot aşa. Personal evit să mai folosesc cuvântul “dumnezeu” pentru că el în mintea multora are o conotaţie pur umană cu tot felul de toane. Ca şi cum patimile, iluzia, credinţa mea, naşte o hologramă proprie pe care eu o numesc a fi dumnezeu. E adevărată această hologramă sau oare ea există doar în mintea mea? Acest cuvânt omul îl manipulează în interesul său, ori spre binecuvântare ori spre ameninţare. Şi atunci apare o breşă în acest concept, care pentru mine nu poate fi un adevăr. Nu-mi place nici termenul de “dumnezeul din mine”, eu îl numesc maestrul interior. Religioşii îl percep într-un fel în funcţie de dogma lor, spiritualii îl percep în funcţie de spiritualitatea la care aderă. Acum mi-a venit o inspiraţie care li se potriveşte şi unora şi altora. Cum spune acolo în Biblie, voi da acel citat în engleză pentru că parcă are o conotaţie mai puternică aşa: “Trust in God, trust also in Me!” Adică “credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine”. Cine este de fapt, acest “Mine”? Creştinii l-au preluat la literă şi spun că Iisus se referea aici la el însuşi. Eu nu ştiu ce a fost acum 2000 de ani, nu am fost prezent acolo. Şi nici nu îmi mai bat capul cu tot felul de speculaţii pe tema asta. Tot ceea ce îmi fură atenţia de la mine însumi, nu e relevant pentru mine. Dar am ales citatul amintit pentru că acest “credeţi de asemenea şi în Mine”, se referă de fapt tocmai la fiinţa noastră interioară, la eul nostru superior, la sinele divin sau maestrul interior, spune-i cum vrei. Ăsta e sensul ce mă susţine pe mine. Credeţi în acesta şi vedeţi ce se întâmplă, experimentaţi adevărul din voi, nu vă lăsaţi furaţi de speculaţii. Ca să plâng pe la morminte străine pentru că cineva a venit şi şi-a dat viaţa ca să-mi răscumpere “păcatele” şi astfel să mă simt vinovat pentru simplu fapt că trăiesc, ideea asta nu poate veni de la divinitate pentru că îmi transmite frică, vinovăţie, ruşine şi nu mă eliberează absolut deloc. Asta e logica mea, dar fiecare are logica sa pe care eu o respect. Nu mai studiez Biblia, dar există multe citate care mai ales pe cei ultra-religioşi îi pot pune pe gânduri, cum ar fi “Cercetaţi adevărul şi el vă va face liberi!” Nu există nicăieri scris “crede şi nu cerceta”, asta e altă prostie care a fost transmisă pe linia tradiţional-băbească. Divinitatea nu poate fi închisă nici printr-o etichetă şi nici printr-o dogmă umană. Pentru mine conceptul de Tată, Fiu, Sfântul duh, se regăseşte în Divinitate, Om, Viaţă sau Trup, Minte, Suflet. Fiecare percepe divinitatea în felul său. Şi eu am prieteni care practică diferite tehnici de cunoaştere, unul e cu radiestezia, altul cu inforenergetica, unul cu Kabbalah , altul cu creştinismul la literă. Să le dăm voie să fie şi să ne dăm şi nouă voie să fim. Fiecare e atras de ceva şi atunci e bine să meargă cât mai profund în credinţa sa, să o experimenteze, să se experimenteze.
-Unii îl percep în continuare tot aşa. Personal evit să mai folosesc cuvântul “dumnezeu” pentru că el în mintea multora are o conotaţie pur umană cu tot felul de toane. Ca şi cum patimile, iluzia, credinţa mea, naşte o hologramă proprie pe care eu o numesc a fi dumnezeu. E adevărată această hologramă sau oare ea există doar în mintea mea? Acest cuvânt omul îl manipulează în interesul său, ori spre binecuvântare ori spre ameninţare. Şi atunci apare o breşă în acest concept, care pentru mine nu poate fi un adevăr. Nu-mi place nici termenul de “dumnezeul din mine”, eu îl numesc maestrul interior. Religioşii îl percep într-un fel în funcţie de dogma lor, spiritualii îl percep în funcţie de spiritualitatea la care aderă. Acum mi-a venit o inspiraţie care li se potriveşte şi unora şi altora. Cum spune acolo în Biblie, voi da acel citat în engleză pentru că parcă are o conotaţie mai puternică aşa: “Trust in God, trust also in Me!” Adică “credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine”. Cine este de fapt, acest “Mine”? Creştinii l-au preluat la literă şi spun că Iisus se referea aici la el însuşi. Eu nu ştiu ce a fost acum 2000 de ani, nu am fost prezent acolo. Şi nici nu îmi mai bat capul cu tot felul de speculaţii pe tema asta. Tot ceea ce îmi fură atenţia de la mine însumi, nu e relevant pentru mine. Dar am ales citatul amintit pentru că acest “credeţi de asemenea şi în Mine”, se referă de fapt tocmai la fiinţa noastră interioară, la eul nostru superior, la sinele divin sau maestrul interior, spune-i cum vrei. Ăsta e sensul ce mă susţine pe mine. Credeţi în acesta şi vedeţi ce se întâmplă, experimentaţi adevărul din voi, nu vă lăsaţi furaţi de speculaţii. Ca să plâng pe la morminte străine pentru că cineva a venit şi şi-a dat viaţa ca să-mi răscumpere “păcatele” şi astfel să mă simt vinovat pentru simplu fapt că trăiesc, ideea asta nu poate veni de la divinitate pentru că îmi transmite frică, vinovăţie, ruşine şi nu mă eliberează absolut deloc. Asta e logica mea, dar fiecare are logica sa pe care eu o respect. Nu mai studiez Biblia, dar există multe citate care mai ales pe cei ultra-religioşi îi pot pune pe gânduri, cum ar fi “Cercetaţi adevărul şi el vă va face liberi!” Nu există nicăieri scris “crede şi nu cerceta”, asta e altă prostie care a fost transmisă pe linia tradiţional-băbească. Divinitatea nu poate fi închisă nici printr-o etichetă şi nici printr-o dogmă umană. Pentru mine conceptul de Tată, Fiu, Sfântul duh, se regăseşte în Divinitate, Om, Viaţă sau Trup, Minte, Suflet. Fiecare percepe divinitatea în felul său. Şi eu am prieteni care practică diferite tehnici de cunoaştere, unul e cu radiestezia, altul cu inforenergetica, unul cu Kabbalah , altul cu creştinismul la literă. Să le dăm voie să fie şi să ne dăm şi nouă voie să fim. Fiecare e atras de ceva şi atunci e bine să meargă cât mai profund în credinţa sa, să o experimenteze, să se experimenteze.
Ce ne poti spune despre agresiunile psihice cu care suntem bombardati?
Acum câteva zile am scris ceva despre auto-agresiunile cu care singuri acceptăm să ne rănim. Teoria conspiraţiei e speculativă şi nu mă interesează. Dar mă interesează în schimb, conspiraţia mea proprie şi auto-agresarea mea. Ei ne pot bombarda cum doresc, important e cât de mult ne lăsăm noi înşine afectaţi. Dacă nu sunt conştient de mine însumi, orice mă poate agresa. De la o vorbă aruncată de cineva, de la un rând citit undeva, de la o imagine ce mă tulbură, până la credinţele mele limitative care îmi pun piedici în evoluţia mea. Pentru mine reperul e ceea ce simt atunci când ascult, privesc, vobesc sau citesc ceva. Simţirea e cea care mă ghidează să încep ceva, să continui sau să mă opresc. Mă poate agresa chiar şi orice atingere dacă eu nu îmi accept natura mea de bărbat sau dacă tu nu îţi asumi natura ta de femeie. Dar când înţelegi că şi atingerea fizică are ceva sacru în ea, atunci nu te vei mai simţi agresat, căci aşa funcţionăm noi aici şi atingerea face parte din viaţă. Ne place să ne ţinem de mână, să ne mângâiem, să ne îmbrăţişăm. Pentru că suntem fiinţe vii. Dar în acelaşi timp, să nu ne învinovăţim nici pentru că suntem agresivi. Poate că uneori ni se cere chiar şi puţină agresivitate dar într-un sens pozitiv şi constructiv. O agresivitate care să mă scoată din inerţie, din ignoranţă, din defensivă, din minciună, din neputinţă. A fi un om bun, nu înseamnă să trăieşti în compromis cu tine şi să-ţi calci la nesfârşit pe suflet doar pentru a nu deranja pe cel de lângă tine.
Acum câteva zile am scris ceva despre auto-agresiunile cu care singuri acceptăm să ne rănim. Teoria conspiraţiei e speculativă şi nu mă interesează. Dar mă interesează în schimb, conspiraţia mea proprie şi auto-agresarea mea. Ei ne pot bombarda cum doresc, important e cât de mult ne lăsăm noi înşine afectaţi. Dacă nu sunt conştient de mine însumi, orice mă poate agresa. De la o vorbă aruncată de cineva, de la un rând citit undeva, de la o imagine ce mă tulbură, până la credinţele mele limitative care îmi pun piedici în evoluţia mea. Pentru mine reperul e ceea ce simt atunci când ascult, privesc, vobesc sau citesc ceva. Simţirea e cea care mă ghidează să încep ceva, să continui sau să mă opresc. Mă poate agresa chiar şi orice atingere dacă eu nu îmi accept natura mea de bărbat sau dacă tu nu îţi asumi natura ta de femeie. Dar când înţelegi că şi atingerea fizică are ceva sacru în ea, atunci nu te vei mai simţi agresat, căci aşa funcţionăm noi aici şi atingerea face parte din viaţă. Ne place să ne ţinem de mână, să ne mângâiem, să ne îmbrăţişăm. Pentru că suntem fiinţe vii. Dar în acelaşi timp, să nu ne învinovăţim nici pentru că suntem agresivi. Poate că uneori ni se cere chiar şi puţină agresivitate dar într-un sens pozitiv şi constructiv. O agresivitate care să mă scoată din inerţie, din ignoranţă, din defensivă, din minciună, din neputinţă. A fi un om bun, nu înseamnă să trăieşti în compromis cu tine şi să-ţi calci la nesfârşit pe suflet doar pentru a nu deranja pe cel de lângă tine.
Cum arată portretul cititorului tău ideal şi ce te inspiră să îi scrii?
Portretul ideal nu există. Cititorul e diferit pentru că în fiecare zi şi îşi schimbă stările frecvent. Azi poate va citi la mine ceva care-l va entuziasma, mâine poate va rămâne surprins citind ceva cu care nu va rezona absolut deloc. E firesc. Uneori şi eu trec de la o extremă la alta, dacă aş scrie mereu la fel, până şi eu însumi m-aş plictisi îngrozitor. Poate mi-ar plăcea o mai mare implicare din partea celor ce mă citesc, în sensul că opiniile lor contează tot la fel de mult ca şi opiniile mele. Mă bucur în schimb pentru cititorii fideli cu care s-a format o afinitate şi care au curajul de a spune exact ce simt şi ce gândesc chiar dacă nu sunt de acord întru totul cu mine însumi. Acest spaţiu pe care l-am creat e un spaţiu al sincerităţii şi oricine e binevenit atâta timp cât există măcar o mică doză de respect reciproc. Inspiraţia în scris vine de peste tot şi din toate părţile. Stau de vorbă cu tine şi îmi vine o inspiraţie. Nu e nimic controlat aici, nu e nici un gând ascuns. Toată inspiraţia vine din viaţă, iar atunci când vine, o simt şi nu mai am încotro decât să spun “da”. Nu ştiu ce s-ar întâmpla dacă aş spune “nu”, pentru că nu am refuzat-o niciodată. Fiecare articol este scris aşa, ca dintr-o suflare. Încep şi nu mă ridic până nu termin. Toate sunt scrise doar în solitudinea mea cu mine însumi, De ce scriu? Oare de ce m-aş opri? Scrisul meu e o nevoie, o inspiraţie, o terapie şi o mare bucurie. Mulţumesc!
Portretul ideal nu există. Cititorul e diferit pentru că în fiecare zi şi îşi schimbă stările frecvent. Azi poate va citi la mine ceva care-l va entuziasma, mâine poate va rămâne surprins citind ceva cu care nu va rezona absolut deloc. E firesc. Uneori şi eu trec de la o extremă la alta, dacă aş scrie mereu la fel, până şi eu însumi m-aş plictisi îngrozitor. Poate mi-ar plăcea o mai mare implicare din partea celor ce mă citesc, în sensul că opiniile lor contează tot la fel de mult ca şi opiniile mele. Mă bucur în schimb pentru cititorii fideli cu care s-a format o afinitate şi care au curajul de a spune exact ce simt şi ce gândesc chiar dacă nu sunt de acord întru totul cu mine însumi. Acest spaţiu pe care l-am creat e un spaţiu al sincerităţii şi oricine e binevenit atâta timp cât există măcar o mică doză de respect reciproc. Inspiraţia în scris vine de peste tot şi din toate părţile. Stau de vorbă cu tine şi îmi vine o inspiraţie. Nu e nimic controlat aici, nu e nici un gând ascuns. Toată inspiraţia vine din viaţă, iar atunci când vine, o simt şi nu mai am încotro decât să spun “da”. Nu ştiu ce s-ar întâmpla dacă aş spune “nu”, pentru că nu am refuzat-o niciodată. Fiecare articol este scris aşa, ca dintr-o suflare. Încep şi nu mă ridic până nu termin. Toate sunt scrise doar în solitudinea mea cu mine însumi, De ce scriu? Oare de ce m-aş opri? Scrisul meu e o nevoie, o inspiraţie, o terapie şi o mare bucurie. Mulţumesc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu