Există într-adevăr
un spaţiu sacru şi intangibil care depăşeşte cu mult zidurile şi
curtea casei noastre, care se află dincolo de acel „acasă” din
spaţiul nostru fizic la care ne întoarcem mereu. Acesta e spaţiul
fizic a ceea ce înseamnă într-un mod clasic „acasă”. Însă
mai există un spaţiu care nu se vede cu ochii trupeşti, ci doar se
simte şi se întrezăreşte cu ochii nevăzuţi ai sufletului.
Acel loc nu e înconjurat nici de ziduri, nici de
porţi, nici de garduri, nici de acoperişuri. Toate acestea fac
parte din cele fugitive ale vieţii, noi le căutăm atât de mult
dar ele parcă fug mereu de noi. Sufletul însă nu se poate hrăni
oricât am încerca, cu cele trecătoare care vin şi pleacă, care
azi sunt, iar mâine nu mai sunt. Dar oamenii în goana lor nebună,
au schimbat valorile şi pe cele minore le-au transformat în lucruri
majore, iar pe cele trecătoare le-au aşezat pe un soclu, la care se
uită de jos în sus ca la un idol. Şi atunci când după mult chin
pun mâna pe ele, idolul se topeşte ca prin farmec printre degetele
lor şi omul rămâne iarăşi surprins că nimic din cele fugitive
nu-i poate potoli setea sufletului.
Dar nu vorbesc despre
acestea, pentru că ele nu pot fi un scop în sine, ci doar un efect,
un bonus, o reflecţie oglindită a sufletului tău. Reflecţia se
oglindeşte în realitatea ta. Partea materială e bonusul şi
răsplata vieţii spirituale pe care o duci. Când alegi lumina, tu
răspândeşti lumină, chiar de mediul în care te afli se află
foarte jos, chiar în suferinţă. Dar cu cât te luminezi, cu atât
mediul nu mai are nici o putere asupra ta, simţi însă că doar tu
ai putere asupra lui. El nu te va trage în jos, ci tu îl vei trage
către vibraţia ta prin simpla ta prezenţă.
Despre ce fel de „acasă”
vorbesc? Tocmai despre această parte luminoasă din tine care cu cât
o cultivi, cu atât ea se amplifică şi mai mult. Dar cu cât nu o
hrăneşti, cu atât ea se acoperă de rezidurile grijii lumeşti şi
cu frica tiparului de supravieţuire. Acolo unde frica domină,
vibraţia va fi ori spre „păcătos, rob şi nevrednic”, ori spre
mila de sine şi manipularea celorlalţi prin inducerea acestei mile,
ori spre grija zilei de mâine care te ameninţă, ori spre „nu pot
şi nu sunt în stare”, ori spre depresia care se insinuează ca un
hoţ din pricina frustrărilor acumulate, ori spre judecata
celorlalţi care nu rezonează cu starea ta negativă. Acolo unde
frica domină, întunericul pătrunde pentru că lumina, adică
iubirea, lipseşte. Dar oare unde este prezentă mereu lumina şi
unde nu are acces întunericul?
Zilele trecute priveam un
clip scurt cu o autoare foarte dragă mie, Elizabeth Gilbert, cea
care a scris printre altele, două cărţi magnifice, acea „Mănâncă,
roagă-te, iubeşte” şi mai nou „Semnătura tuturor lucrurilor”.
Şi după vizionare am rămas oarecum cu gândul la ceea ce spunea ea
referitor la acest concept de „acasă”. Povestea ea acolo că
după succesul avut cu primul titlu apărut, a apărut în ea o
reţinere şi un blocaj, întrebându-se dacă să mai continue să
scrie sau nu, după succesul fulminant şi mai ales după eforturile
făcute timp de 6 ani până ce a fost publicată. Reţinerea venea
din faptul că apăruse frica de eşec ulterior cu următoarea carte,
care în imaginaţia ei, se putea să nu mai aibă acelaşi succes ca
precedenta. Şi deşi simţea nevoia să continue, îşi reprima din
frică această nevoie, până ce a înţeles într-un final că nu
succesul e scopul în sine, ci întoarcerea ei la scris, întoarcerea
în acel spaţiu pe care îl numeşte atât de frumos „acasă”.
Şi aici vroiam să ajung.
În acel spaţiu sacru care te face să te simţi bine şi împlinit,
care îţi menţine entuziasmul şi bucuria, întunericul şi frica
nu au acces. De multe ori însă, aşa cum spunea şi această
autoare, se întâmplă să ieşim din acest „acasă” şi să ne
rătăcim ca şi cum ne-am fi pierdut busola. Dar busola nu e
niciodată pierdută, ea se află mereu în faţa noastră, dar noi,
printr-o alegere total schizofrenică şi fără nici o logică,
alegem să facem abstracţie de ea. Şi ne îndepărtăm de „acasă”
şi umblăm pe aiurea, ne rătăcim, ne rănim, uităm cine suntem.
Ca în pilda fiului risipitor care pleacă pe meleaguri străine în
răzvrătirea sa şi ajunge să se hrănească cu roşcovelele
aruncate la porci. Când ieşim din „acasă” începe chinul,
începe suferinţa. Şi tânjim după locul de unde am plecat dar
nici nu revenim imediat pentru că între timp mai acumulăm nişte
angoase şi frica de a reveni se face tot mai mare. Şi începe să
ni se facă ruşine de noi, şi ne întrebăm cum de-am putut pleca
de acolo unde era doar bucurie şi lumină? Şi ne dăm la un moment
dat sema că ceva ne-a păcălit. Aceasta e momeala minţii care te
seduce printr-o fantasmă, printr-o atracţie care te fascinează pe
moment.
Unii îşi găsesc uşor
acest „acasă” şi rămân în el toată viaţa. Alţii rămân o
perioadă în el dar apoi pierd acest loc, în urma criticilor şi a
răutăţilor mediului în care se află, a celor care nu îi
susţin. Şi descurajarea lor e atât de mare încât aleg să nu se
mai întoarcă niciodată acolo. Alţii sunt ca nişte pelerini în
acest loc, vin, intră, creează ceva acolo, dar lenea,
superficialitatea şi indisciplina îi fac să nu aibă constanţă
şi aceasta practic îi aruncă afară din acest locaş. Mai sunt şi
unii care încă nu şi-au identificat încă acest „acasă”,
ceva îi distrage, ceva exterior îi absoarbe prea mult pentru a se
alege pe ei înşişi.
Dacă te afli acolo în
„acasă”, mulţumeşte-ţi că nu te-ai lăsat ademenit de
nimicurile vieţii. Rămâi statornic şi fidel ţie însuţi. Dar
dacă între timp ai ieşit de acolo, revino, căci dorul nu te va
lăsa în pace până ce nu vei reveni iarăşi. Vei tânji mereu
sufleteşte după ceea ce ai pierdut: lumina, bucuria, entuziasmul şi
vibraţia înaltă care te făceau să ajungi acolo sus, unde doar
vulturii spirituali se avântă....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu