Adeseori, m-am întrebat şi continui să mă întreb, ce anume face diferenţa între stările noastre cele bune şi stările noastre cele rele în care picăm adeseori şi nu ne mai suportăm nici pe noi, nici pe cei din jur. Ce anume ne face atât de labili uneori, încât oscilăm între stări de bine şi rău, între optimism şi pesimism, între vibraţia înaltă şi cea joasă. Există vreo forţă superioară nouă care se joacă cu stările şi vieţile noastre, un dumne-zeu ascuns printre nori care ne pune la încercare să vadă cât am putea rezista? Nicidecum.
Se spune că noi „suntem deja” perfecţi, divini, magnifici. Că nu avem nici o lipsă şi nu am avea ce lucra la noi înşine, pentru că „suntem deja” ceea ce tânjim să fim. Astfel încât, nu mai rămâne decât să ne bucurăm de experienţele prin care trecem, fără să căutăm nimic mai mult. E adevărat că noi toţi suntem deja divini, dar totuşi de ce nu ne şi comportăm ca atare? De ce mărturisim doar cu gura astfel de afirmaţii, dar în schimb atitudinea şi comportamentul nostru e unul atât de decalat faţă de această mărturisire care de cele mai multe ori, mărturiseşte de fapt, împotriva noastră? Şi ne vădeşte că totuşi suntem mincinoşi. Ne vădesc vorbele noastre care numai divine nu sunt. Ne vădesc faptele noastre, mai ales cele ascunse. Ne vădeşte comportamentul şi gesturile noastre pripite în faţa provocărilor din viaţa noastră. Ne vădeşte atitudinea faţă de cei care nu ne dau mereu dreptate şi ne critică direct sau indirect. Toate acestea, de foarte multe ori, mărturisesc împotriva noastră şi ne vădesc că nu suntem autentici, ci de cele mai multe ori, doar disimulăm. Adică purtăm o mască. Jucăm teatru. Ne auto-sabotăm.
Dacă eşti bine doar o scurtă perioadă, dacă te porţi frumos cu unii dar îi repezi pe alţii, dacă zilele tale se balansează între entuziasm şi deprimare, dacă nu îţi poţi privi partenerul direct în ochi când ajungi acasă, dacă nu îţi poţi îmbrăţişa propriul copil din tot sufletul, dacă îţi fereşti privirea când te priveşti în oglindă, dacă spui că viaţa e minunată dar în acelaşi timp înjuri când eşti în trafic şi nu numai, dacă îi susţii pe unii doar dintr-un anumit interes, dacă eşti prieten doar cu cei care îţi poartă trena şi te linguşesc pe faţă dar te bârfesc în ascuns, dacă vezi doar paiul din ochii altora dar nu îţi vezi propria bârnă din ochii tăi, atunci să ştii un lucru: încă nu „eşti deja”! În cazul ăsta, nu te auto-amăgi că "eşti deja" divin şi magnific, pentru că faptele tale te vădesc, şi de fapt, ai foarte mult de lucrat cu tine însuţi. Lasă paiul celuilalt şi înlătură bârna ta, doar aşa vei vedea exact cine eşti, doar aşa vei pricepe exact câte parale faci.
Şi e mare lucru să ajungi să înţelegi cine şi cum eşti, chiar la momentul ăsta. Mai bine uită de ce spune nu ştiu ce „guru” că „ai fi deja”. Poate el o spune pentru el însuşi, poate că el se află la alt nivel şi chiar „este deja”. Deşi, sincer, mă îndoiesc că cineva, oricine ar fi el pe acest pământ, „este deja”. Metaforic vorbind, sună foarte frumos că suntem divini şi nu avem ce lucra la noi înşine. Practic însă, încă odată, faptele, vorbele, comportamentul şi atitudinea noastră, ne vădesc că încă „nu suntem deja”.
Dacă nu ar fi cazul ca noi oamenii, să adunăm în visteria sufletului nostru experienţele pur umane prin care trecem într-o viaţă, atunci care ar mai fi rostul acestei întrupări? Sufletul ştie că are nevoie de cât mai multe experienţe trăite pentru că doar aşa poate spori. Dar de ce oare „trebuie” să sporim sufleteşte? E adevărat, nimic pe lumea asta nu „trebuie”, totul e opţional, totul e benevol. Dar noi cu toţii ne aflăm în schimbare. Universul însuşi, e într-o continuă schimbare. Totul e în schimbare. Iar natura noastră cea adevărată nu suportă nici ea stagnarea, pasivitatea, spiritul de turmă. Totul ne îndeamnă la o creştere spirituală de care nici noi înşine, de cele mai multe ori, nu suntem conştienţi. Dar ceva ne mână, ceva ne îndeamnă să nu rămânem în rutina vieţii de zi cu zi.
Esenţa noastră adevărată, cea divină, străluceşte pururea în noi, e adevărat. Dar cum străluceşte ea când totuşi viaţa noastră, numai strălucitoare nu pare? Ea străluceşte, dar peste ea s-au tot aşezat de-a lungul vieţii, straturi-straturi ca nişte reziduri formate din frici, angoase, blocaje mentale, credinţe limitative, reţele neuronale distructive formate de la sine prin pasivitatea noastră. Toate acestea acoperă sinele nostru, pentru că am luat totul aşa cum ni s-a dat, fără discernământ, din partea societăţii, a religiei sau a oamenilor „de bine”. E oare vinovat cineva? Absolut nimeni. Nici măcar noi, cei care am primit de bunăvoie toate aceste condiţionări. Nu am ştiut atunci, dar acum ştim...
Suntem deja divini, doar dacă lucrăm într-adevăr la noi înşine, pentru înlăturarea acestor rezistenţe care nu ne lasă să strălucim cu adevărat. Iar pentru aceasta, e nevoie de constanţă, câte un mic pas zilnic făcut în favoarea noastră. Vechile reţele neuronale care s-au format în defavoarea noastră, ne prind mereu în cursa stărilor alterate care nu ne mai dau voie să ne simţim bine. Iar dacă nu te simţi bine interior, atunci eşti predispus la multe, inclusiv la boli.
Când ajungi să conştientizezi asta, că nu eşti tocmai bine dacă eşti doar din când în când bine, atunci vei lua măsuri adecvate şi te vei disciplina, căci în timp vei fi sufocat de aceste reziduri aşternute peste sufletul tău. Dă-i voie să respire divinitate, nu doar grijă lumească!
Totul începe cu un pas, unul mic, poate chiar infim la început. Dar nu lăsa pe mâine ce poţi face azi, nu amâna la nesfârşit, într-un viitor iluzoriu, ceea ce doar în prezent poţi face. Descoperă-ţi aşadar, adevărata esenţă divină!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu