Doar acum poţi mărturisi ceva autentic despre tine, nu-i aşa? Doar acum mărturisirea ta ar avea relevanţă. Doar acum te-ai elibera cu adevărat de minciună, dacă ai mărturisi sincer despre tine. Doar ce gândeşti şi simţi acum este adevărat, restul e doar minciună, doar speculaţie. Ai avea oare destul de mult curaj pentru a-ţi privi partenerul sau partenera ochi în ochi şi faţă către faţă, spunându-i direct şi fără ocolişuri ce crezi tu în modul cel mai sincer despre ea, despre el? Dar despre tine însuţi, ce i-ai putea spune, ce i-ai putea mărturisi?
Oamenilor le place să ascundă prezentul după degete. Dar oricât l-ar ascunde, oricât de duplicitari ar fi, până la urmă adevărul despre ei înşişi iese la lumină chiar printre degetele lor. Ei nu vor să recunoască că poate acum nu au o stare tocmai bună. Şi e ceva ruşinos în asta, te-ar condamna gura lumii că nu te simţi tocmai bine? Cât de mult ar conta? Cât de mult ar conta să recunoşti că eşti vulnerabil? Cât de mult ar conta să recunoşti că eşti nefericit? Cât de mult ar conta să spui partenerului tău că tu simţi că viaţa ta lângă el nu este tocmai una care să te împlinească? Cât de mult ar conta să recunoşti că job-ul tău nu te mai provoacă şi nu îţi aduce nici o satisfacţie? Cât de mult ar conta să recunoşti că ţi-e frică să nu rămâi singur, să nu mai ai nici un venit, să nu mai şti pe ce cale să o apuci? Cât de mult ar conta să constaţi că nu mai ai de ce sau de cine te agăţa? Într-adevăr, ar conta foarte mult...
Ar conta foarte mult să mărturisim cu gura noastră, partenerului de lângă noi toate aceste frustări şi îngrijorări. Iar dacă el sau ea deocamdată se lasă aşteptaţi şi încă nu au apărut în realitatea noastră, mărturiseşte toate aceste nelinişti ale tale, celui cu care trăieşti în casă sau unui prieten în care ai încredere. Iar dacă stai singur, mărturiseşte-ţi ţie însuţi privindu-te ochi în ochi şi faţă către faţă. Nu ţine în tine mărturisirea pe care fiinţa ta interioară te îndeamnă mereu să o faci cunoscută. Pentru că toate aceste emoţii, senzaţii, conflicte, îndoieli, clădesc în timp un vulcan a cărui lavă va erupe mai devreme sau mai târziu.
Dar noi în general, vorbim despre noi mai ales la trecut când e vorba de situaţiile mai grele cu care ne-am confruntat. Şi deşi le-am trecut cândva, nimeni nu a ştiut de ele pentru că nu am avut curaj să ne mărturisim nici măcar persoanei pe care o iubim cel mai mult. Deşi trăim cu ea, deşi mâncăm împreună cu ea, deşi ne plimbăm împreună, deşi facem dragoste împreună, deşi...împărţim totul împreună! Facem dragoste şi ne împărtăşim unul altuia trupurile, dar sentimentele şi gândurile...niciodată! Am părea oare penibili dacă am face-o? Am părea ridicoli? Da, rămânem cu adevărat penibili, dar numai în ochii noştri, pentru că ne e prea frică de ce va gândi celălalt despre noi. Ne e prea frică de rănile care ar putea urma în urma acestei sincerităţi. Însă nimeni nu are de fapt puterea să te rănească cu adevărat. Doar tu însuţi o poţi face, doar tu însuţi te poţi răni. Cum te răneşti singur? Prin duplicitatea pe care singur ţi-o întreţii. Una arăţi în afară, alta simţi în interior. Una crezi în mintea ta, alta rosteşti cu voce tare. Ce rost ar avea să trăieşti în acest univers paralel care nu se intersectează niciodată cu realitatea? Cât ai putea rezista?
Ne place la nebunie să ne auto-amăgim. Ne place să fim periaţi de către ceilalţi care ne văd doar într-o lumină falsă. Doar tu singur şti ce se află în tine, nimeni altcineva. Dar lumina ta cea adevărată de ce nu ţi-o arăţi niciodată? La ce bun să încerci să păcăleşti viaţa? Viaţa însăşi nu poate fi păcălită. Ea te-a chemat aici să te arăţi oamenilor aşa cum eşti. Ea te-a chemat şi încă te mai cheamă să fii de partea ta şi să nu te trădezi pe tine însuţi niciodată.
De ce ar fi oare aşa ruşinos să recunoşti că acum lucrurile nu merg chiar cum ai vrea, că ai anumite nelinişti, că eşti vulnerabil, că ai anumite dependenţe? De ce nu ai puterea să recunoşti că te-ai schimbat, că nu mai gândeşti la fel, că nu mai simţi la fel, că eşti acum un altul? Fii absolut sincer faţă de tine însuţi, căci absolut nimic nu este valabil pentru toată viaţa. Nimic nu e pentru totdeauna. Totul e în schimbare, la fel cum e şi viaţa, la fel cum eşti şi tu.
Uneori ne e atât de teamă să ne arătăm pe noi înşine şi să ne deschidem în faţa vieţii. Uneori e brutal de dureros să recunoşti exact cine eşti. Dar de fapt, cine eşti tu cu adevărat?
Oare eşti acel „defect” pe care-l ascunzi mereu? Eşti oare acea vulnerabilitate sau sensibilitate pe care o ţii într-un colţ să nu o vadă nimeni? Eşti oare starea de nefericire pe care o simţi acum? Eşti cea prea mult dezamăgită de către oameni? Eşti cea care se identifică cu frica, cu trădarea sau cu neliniştea? Nu eşti nimic din toate acestea, tu omule drag. Acestea sunt doar stări temporare care vin şi care pleacă. Poţi spune oare „eu sunt frica” sau „eu sunt nefericirea”? Dar dacă aceste stări sunt prezente în tine, nu te preface că nu le simţi, nu te amăgi că ele nu există. Scoate-le însă şi nu te identifica cu ele, pentru că tot în trecut ajungi făcând astfel, acolo unde totul nu mai este decât în închipuirea şi amintirea ta. Scoate-le prin creaţie. Şi simpla mărturisire a vocii e şi ea o creaţie. Scrisul e şi el o mărturisire. A respira la unison în tandem cu partenerul tău spunându-i ce simţi şi ce crezi despre el, despre viaţă, despre tine şi despre relaţia voastră, e şi ea o creaţie mărturisitoare.
Ai venit aici printre oameni, chiar şi pentru a trăi şi simţi uneori aceste stări care practic te provoacă permanent să le depăşeşti. Ele apar şi dispar, dar sufletul tău se căleşte trecând prin aceste experienţe de viaţă. Nu te întreba la ce îţi folosesc ele. Toate le vei înţelege la timpul potrivit, prin detaşare, prin deschidere. Opunând rezistenţă, îţi amâni practic la nesfârşit menirea ta de a fi în „aici şi acum”.
Aşadar, nu uita că sinceritatea e valabilă doar în prezent. Degeaba mărturiseşti ce simţeai sau credeai odinioară, nu mai contează, nu mai are relevanţă, pentru că tu cel de acum, nu mai eşti acelaşi ca cel de atunci. Aşa că la ce bun o amintire a cuiva care s-a dizolvat în timp şi nu mai există?
Şi aminteşte-ţi, aminteşte-ţi mereu că nu eşti doar un om care are pe pământ de dus o experienţă spirituală, ci că eşti un spirit care a ales pentru un timp cât o clipă, să treacă aici, printr-o temporară şi minunată experienţă umană...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu