Intre iubirea femeii si ratiunea barbatului

Între iubire şi raţiune, între simţire şi discernământ, între „a gândi” şi „a simţi”, se manifestă întreaga noastră viaţă care variază de la o extremă la alta, întregind astfel într-un tot unitar, singurul adevăr despre mine, singurul adevăr despre tine, singura afirmaţie care nu lasă loc de speculaţie şi care se numeşte „Eu sunt”.
Fiinţa noastră oscilează astfel între nemărginirea iubirii şi infinitul raţiunii. Ce ar fi iubirea fără discernământ? Doar emoţii distructive. Ce ar fi raţiunea fără iubire? Doar idei goale şi lipsite de trăire. Ce ar fi bărbatul fără femeie? O minte raţională care caută să se dizolve în iubire. Ce ar fi femeia fără bărbat? Un prea plin de iubire care caută un locaş în care să se reverse. Nemărginirea iubirii caută infinitul raţiunii, iar când cele două se întâlnesc, atunci are loc contopirea raţiunii în iubire şi a iubirii în raţiune, astfel încât cele două nu mai sunt două, ci devin una, adică un singur întreg.
Femeia se sprijină pe raţionamentul bărbatului şi într-un fel îi face acestuia o mare favoare îndemnându-l să îşi manifeste puterea mentală cu care el a fost înzestrat. El are nevoie de acest îndemn din partea iubirii, căci fără acesta bărbatul riscă să se usuce pe picioarele raţiunii lipsite de sentiment. Puterea din el are nevoie de un sprijin care se numeşte trăirea iubirii. Are nevoie ca această putere să se reflecte în ochii celei care se bazează pe el şi care-l susţine necondiţionat pentru ca natura sa de bărbat să se dea pe faţă şi să nu şi-o mai reprime inutil. Un bărbat defensiv în faţa vieţii e doar un surogat. Unul prea agresiv e doar un tiran despotic. Dar iubirea, echilibrează această balanţă şi o aduce la un nivel armonios, acolo unde bărbatul nu mai fuge ca un laş de reponsabilitatea care pare să îl copleşească şi nici nu mai abuzează fără discernământ de tirania din el.
Bărbaţii care fug din calea vieţii, încă nu şi-au descoperit magnifica putere din ei, nu şi-au găsit încă menirea de a fi creativi şi astfel nu îşi găsesc împlinirea niciunde. Ei adună frustrări, adună nemulţumiri, adună angoase, adună furie, adună frică, adună multă negativitate, până ce tot acest amalgam emoţional erupe şi se revarsă tot asupra celei cu care trăieşte. Caută vinovatul fără vină şi nu-l găseşte. Caută soluţia în afara lui pentru că îi e prea frică să caute în el însuşi. Şi negăsind-o, iar se pune pe fugă şi-şi varsă tot amarul în dependeţe care-l fac să uite pe moment de nesiguranta lui. Dar totul e doar temporar, doar o noapte prin aşternuturi străine, doar un chef zdravăn, doar o fugă de acasă spre un ţinut al nimicului, doar o amăgire a conştiinţei care trece imediat ce deschide ochii şi se izbeşte iarăşi cu realitatea faţă-n faţă...
Când se întâmplă aşa şi bărbatul pare rătăcit în peisaj şi nu-şi mai găseşte busola, rolul femeii e unul decisiv. Doar ea are iubirea la îndemână pe care o poate folosi în favoarea ei. Iar iubirea înseamnă putere, înseamnă curaj, înseamnă răbdare, înseamnă forţă, înseamnă compasiune, înseamnă tărie de caracter. Toate acestea adunate, pot muta din loc muntele care este bărbatul. Îl pot aduce iarăşi pe acesta în matca lui, iarăşi revenind în „acasă”, iarăşi regăsindu-se pe sine, cel puternic şi nu cel înfricoşat şi defensiv. Iar cel care se va întoarce din nou în „acasă” ca un mic fiu risipitor, merită să-i fie acordată o a doua şansă. Pentru asta, el are nevoie ca un timp să fie lăsat în pace să se reîntregească, să se adune şi să îşi revină în sine. Atunci femeia e bine ca să se retragă şi să-l lase un timp în turnul său de fildeş, unde bărbatul îşi va linge singur rănile şi va realiza după un timp ce e cu el.
Metaforic vorbind, putem spune că femeile sunt de pe Venus şi bărbaţii de pe Marte, dar culmea e că ambii se află aici şi acum, adică pe planeta Pământ. Dacă cei doi nu învaţă aici să trăiască unul cu celălalt, oare unde şi când vor putea învăţa să se susţină unul pe altul şi nu doar să se războiască în zadar? Suntem atât de diferiţi şi totuşi atât de asemănători. Atât de spontani şi imprevizibili unul faţă de celălalt. Şi totuşi natura umană e aceeaşi şi în bărbat şi în femeie. Fiecare însă are nevoie de un sprijin, unul de iubire, celălalt de raţiune. Pentru a fi un întreg e nevoie de două margini care să unească întregul şi să nu lase iubirea să intre pe o parte şi să se reverse pe cealaltă parte. Iar raţiunea pune astfel o stavilă şi opreşte iubirea să se risipească în nimic. Bărbatul de o parte, iar femeia de cealaltă parte, contopindu-se unul în altul şi împlinindu-se unul alături de altul. Când fiecare din cei doi trăieşte în universuri paralele, fiinţa lor interioară e una scindată, ruptă în două, de o parte se instalează indiferenţa, iar de cealaltă parte egoismul. Fiecare îşi vede doar de pătrăţica lui în aparenţă, dar e mereu cu ochii pe celălalt în realitate. Nici unul nu face pasul reconcilierii, ci fiecare aşteaptă de la celălalt să lase de la el. Şi uite aşa, trece timpul şi trece viaţa pe lângă noi când lăsăm acest război al orgoliilor să tot ia amploare şi să ne mănânce nervii. Devenim duplicitari, începem să ne ascundem şi trăim astfel o viaţă fariseică, ascunsă de ochii celuilalt.
Peisajul cotidian e plin de astfel de cupluri care rămân împreună doar de ochii lumii. Iar când insuportabilul nu mai poate fi disimulat, singura soluţie rămâne fuga după o altă relaţie. O nouă relaţie, ca un veşnic refren cântat pe note diferite. Şi totuşi ce te face să crezi că o nouă relaţie va decurge mai bine ca cea precedentă? Oare ai găsit pe cineva care poate fi stăpânit şi manipulat mai uşor ca cel de dinainte? Ai găsit oare vreo persoană care are cumva vreo slăbiciune de care tu pe îndelete ai putea profita? Nu te amăgi căci tot de unde ai plecat vei ajunge când tot cauţi senzaţii noi răsfrânte în iluzii.
Dacă crezi că te-ai schimbat atât de mult, arată-i şi celui de lângă tine schimbarea ta, nu o ţine doar pentru tine, nu rămâne prins în cursa egoismului interior. Şi cine ştie, poate celălalt va rezona cu schimbarea ta şi te va susţine. Şi astfel relaţia voastră va căpăta un nou sens. Dar dacă vei fugi, oare unde te vei duce, tot spre o nouă relaţie, o nouă persoană, o nouă îndrăgosteală?
Aşadar voi femeilor şi voi bărbaţilor, rămâneţi fideli şi statornici în schimbările voastre, dar reînnoiţi permanent şi relaţia dintre voi odată cu aceste schimbări. Rutina aplatizează relaţia dar schimbările interioare o pot reînnoi. Tocmai aceasta mi se pare o mare provocare, aceea de a nu fugi ca un laş spre un altul sau spre o alta, ci de a o lua de la capăt cu aceeaşi persoană dacă încă se mai poate.
Rămâneţi în pace, rămâneţi în armonie, rămâneţi în lumină!