joi, 14 mai 2015

Cu spiritul în nori şi cu trupul pe pământ


E ca şi cum ţi-ai privi retrospectiv întreaga viaţă. Ca şi cum ai face conexiunile din trecut cu ceea ce eşti în prezent. Ca şi cum ai înţelege legăturile dintre toate experienţele tale privindu-le detaşat din postura de observator. Oricum vom face asta cu toţii după ce plecăm de aici. Oricum ne vom apleca asupra tuturor alegerilor făcute într-o viaţă de om. Ne vom apleca şi asupra alegerilor nefăcute care ne-ar fi putut duce spre o experienţă sau alta. Dar de ce să nu o facem acum când încă suntem în trup şi suflăm suflare de viaţă?
Astfel încât, punându-mi eu întrebarea asta, spiritul meu a şi venit în întâmpinarea sufletului şi au zburat amândoi unul lângă celălalt, zburând pe aripile vântului. Şi ieşind ei din iluzia timpului, au intrat în planul astral, acolo unde experienţele nu se mai judecă ca pe pământ, ci ele doar se asumă. Spiritul şi sufletul au şezut pe norii cerului pentru o clipă. Dar nu vorbesc despre norii cei ce se văd cu ochii trupului, ci despre spaţiul conştiinţei pure unde divinitatea nu se mai separă de către mintea trupului. Şi şezând cei doi faţă în faţă, au început să dialogheze, spiritul din postura de Tată, iar sufletul din postura de Fiu.
„De la naşterea ta cu trupul şi până la vârsta de trei ani, ţi-ai trăit viaţa ca şi cum ai rămâne permanent în poala divinităţii. Toţi oamenii trăiesc aşa în această perioadă, după care unii ies dar iarăşi se întorc, alţii însă nu mai revin niciodată la această stare.”
„Există oameni care să trăiască întreaga viaţă în poala divinităţii?”, am întrebat eu.
„Cu toţii sunteţi acolo, dar identificarea voastră cu mintea care vă duce către suferinţă, îngrijorare şi depresie, vă dă senzaţia de părăsire şi separare. Cu toţii aveţi aceste provocări, ale minţii, ale trupului, ale lumii. Nu există oameni care să fie permanent acolo, datorită ego-ului care de multe ori le joacă feste. Însă unii se întrorc imediat ce îşi dau seama că nu mai sunt acolo. Nu uita însă că ego-ul este arma ta, e nevoie doar să înveţi să o foloseşti fără să te răneşti. De asta aţi şi venit aici, ca să vă vindecaţi, să învăţaţi şi să experimentaţi. Unii dintre voi aleg să îi vindece sau să-i înveţe pe alţii, dar în realitate tot pe ei înşişi se vindecă şi se învaţă. Aşadar, până la trei ani, ai experimentat bucuria pură. Apoi, părinţii au venit cu condiţionările lor şi au început, inconştient de cele mai multe ori, să îţi inducă frica. Frica de a asculta de ei necondiţionat, de a te supune, de a te nega, de a te devaloriza, de a nu mai fi tu însuţi. Părinţii transmit această frică, apoi educatoarea, învăţătoarea, profesorii şi tot ceea ce înseamnă învăţământ, care are la bază frica şi supunerea. Ţi-a plăcut să înveţi, dar nu ai suportat decât cu mare greutate să rămâi în mijlocul lor. Ţi-a fost frică de profesori, iar lângă colegi nu te regăseai mai deloc. Însă ai mers înainte cu toată această frică pe care ai cărat-o ca pe o povară, părându-ţi-se firesc să o porţi. Apoi de la o vârstă, a urmat o mare eliberare sufletească pentru tine când ai ieşit din învăţământ şi te-ai eliberat pentru o vreme de această frică. Apoi a venit vremea rebeliunii tale cu muzica rock. Şi aceasta a fost o etapă în evoluţia ta. În aparenţă a fost întuneric, patimă, răzvrătire. În realitate însă, sufletul tău avea mare nevoie de această exprimare prin agresivitate. Era o mică deschidere pentru ceea ce avea să vină. Trebuia să porneşti de undeva, iar faptul că ai pornit de la această vibraţie joasă, ţi-a clădit fundamentul evoluţiei tale care nu mai poate fi dărâmat, căci îţi aparţine în totalitate."
„Perioada cu rock-ul a ţinut câţiva ani buni, după care m-am dus către altă extremă.”
„Da, erai doar într-o continuă căutare a sinelui tău. Era multă suferinţă acolo, dar nu uita nici o clipă faptul că tu ales toate aceste experienţe de dinainte de întrupare. Pentru că lucrurile pe pământ aşa merg, mai întâi se experimentează, apoi se mărturisesc. Şi aşa te-ai dus către religie care ţi-a mai potolit răzvrătirea ta interioară. Aici iarăşi ai vrut să dai totul, căci te simţeai vinovat pentru viaţa trăită până atunci. Te-ai judecat foarte aspru, dar asta era calea care ţi se potrivea ţie, o cale a extremelor. În religie ai întâlnit mulţi oameni care te-au susţinut, deşi majoritatea dintre ei nu au înţeles râvna ta. Aici ai vrut să mergi până în pânzele albe şi să cunoşti totul. Ai fost lăsat şi ajutat să mergi până la capăt. Ai experimentat rugăciunea şi idolatria, ai mers în pelerinaje, nu uita de clipele frumoase trăite atunci. Toate acestea au avut menirea să te aducă în acest punct de acum, aşadar mulţumeşte şi iarăşi mulţumeşte pentru această perioadă foarte intensă din viaţa ta.”
„Mereu am avut senzaţia şi încă o am şi acum că sunt cumva ţinut în pălmuţe.”
Datorită sufletului tău, temperamentului tău, ai avut nevoie mereu de oameni pragmatici în jurul tău. Uneori chiar duri, ca să te zguduie la propriu. Mulţi te-au rănit procedând aşa, aminteşte-ţi de perioada armatei când ai întâlnit acolo doar oameni cu care nu rezonai absolut deloc. Dar îţi aminteşti de cei care mai apăreau rar ca să te susţină, aveai nevoie de ei din când în când. Iarăşi, acea perioadă a fost una benefică pentru călirea sufeltului tău, a fost doar o trecere temporară. Dacă ai fi atent, ai observa că admiri foarte mult oamenii pragmatici cărora le vine din firescul lor să fie aşa. Tu ai avut de lucru la latura asta şi încă mai lucrezi la ea. Firescul tău se duce către altă zonă, dar atâta timp cât ai venit la întrupare, nu există nimic care să nu poţi face, există doar lucruri de care te simţi atras mai mult sau mai puţin. Însă ai observat că şi lucrurile care îţi creau repulsie dar se vroiau făcute, te eliberau de această repulsie după ce le făceai. Şi asta e cheia pe care mulţi dintre voi încă nu o acceptaţi, vă luptaţi contra voastră dar nu scăpaţi de acea experienţă decât doar după ce o experimentaţi la propriu, nu la figurat. Oamenii duri care au venit către tine, au avut rolul lor, aveai nevoie de ei. Aşa că mulţumeşte-le şi lor din toată inima ta.”
„Simt că a fost o cotitură în viaţa mea, în momentul acelei vedenii atât de reale.”
Tu îi spui vedenie, în realitate a fost cu totul altceva. Aceala fost momentul tău culminant de frică şi eliberare în acelaşi timp. Paroxismul suferinţei tale, dacă vrei. Te-ai trezit în acel pustiu înconjurat de acele vapoare negre care se înmulţeau pe măsură ce le dădeai atenţie. Vapoare eşuate într-un pustiu. De fapt, erau experienţele tale care se vroiau experimentate, dar de care fugeai sau ţi le reprimai, de aceea ai simţit acea frică nepământească când te-ai trezit în mijlocul lor. Acela era pustiul sufletului tău care alegea mereu să se identifice cu suferinţa. Însă chiar şi atunci ai făcut o alegere şi ai aplecat de acolo, aminteşte-ţi că asta se întâmpla exact la începutul anului 2012 când a început acea ascensiune în conştinţă pe care mulţi nu o recunosc nici acum. La tine însă, a venit prin această „vedenie”, pentru că atunci a început schimbarea ta şi s-a deschis un portal în conştiinţa ta.”
„Şi ce erau acele vietăţi negre, infinit de multe, pe care le-am văzut de sus în momentul când am coborât în adâncul pământului şi care se mişcau continuu?”
Înainte de a te hotârî să scrii despre toate astea, ai avut această perioadă în care ai luat contact cu multe scrieri care te-au lămurit într-un fel sau altul despre ce este vorba. Atunci când ţi s-a întâmplat, ai judecat totul doar prin conştiinţa religioasă. Acum prin deschiderea ta către alte civilizaţii, ai început să le dai mai mult credit, dar e bine că filtrezi totul. Acest discernământ îţi vine chiar din religie, unde totul era pus sub semnul întrebării. Poţi pune totul sub semnul întrebării, nu lua nimic de-a gata. Dacă te-ai lămurit că acele vietăţi fac parte din civilizaţia „draconienilor”, înseamnă că te-ai lămurit şi de faptul că ele au permanent o lucrare împotriva voastră, dar fiind de joasă frecvenţă nu au nici o putere asupra celor dintre voi care trăiesc din sine. Nu e vorba de ceea ce v-a învăţat religia, ci de cu totul altceva. Aşa cum sunt oameni atât de diferiţi, aşa sunt entităţi sau civilizaţii de înaltă sau joasă frecvenţă.
După acest moment în viaţa ta, lucrurile au început să se schimbe foarte accelerat. Nu a fost chiar simplu să treci prin noaptea neagră a sufletului, dar până la urmă în ciuda îndoielilor, ai reuşit. Aminteşte-ţi că nu ai fost singur în tot acest demers şi că ţi s-a dat încă un om care a trăit religia aproape de nivelul tău şi care s-a eliberat în acelaşi timp cu tine. Prin acea comunicare aţi reuşit amândoi să scoateţi totul din voi, altfel v-aţi fi creat multe conflicte interne care ar fi dus spre boli. Toată această perioadă a fost ca un zbor pentru tine, ai cunoscut oameni care au văzut potenţialul tău, pe care tu i-ai adulat, dar apoi te-au şi dezamăgit. Ai învăţat să nu te mai judeci pentru ceea ce simţi, pentru ceea ce crezi şi gândeşti. În toată această perioadă în care tu ca şi mulţi alţii ascensionează, oamenii au intrat şi au ieşit din realitatea ta tot cu mare folos, aşa că nu uita să le mulţumeşti şi acestora. Mergi pe drumul tău, trăieşte şi împărtăşeşte. Asta e calea pământenilor.”
Aici se încheie dialogul meu ceresc şi începe această fărâmă de împărtăşire către pământesc...

miercuri, 6 mai 2015

Uniţi-vă gândurile, apropiaţi-vă sufletele, îmbrăţişaţi-vă inimile...


Primește ceea ce ai atras spre tine, din toată inima ta, fără ca să te simți umilit, fără ca să te simți cumva jignit...
Dăruiește ceea ce ai de dăruit, din tot sufletul tău, fără ca să aștepți a primi confirmări, mulțumiri sau recompense...
Apără-ți punctul tău de vedere cu putere, dar fără a încerca să impui nimănui nimic şi fără a încerca să fii dominator...
Corectează ceea ce consideri că este greșit, dar fără ca să învinovățești pe cineva de vreo greșeală...
Copleșește cu iubire inimile celor care te ascultă, nu încerca să convingi doar prin mândria care doar încearcă să taie lumina netăiată a iubirii...
Râzi atunci când simți că asta te eliberează, dar fă-o natural, simplu și curat, fără cinism, fără sfidare, fără batjocură...
Plângi fără reținere dacă asta simți nevoia să faci, însă fă-o fără a căuta vreo mângâiere din afară, fără remușcări, fără regrete, fără păreri de rău...
Combate ceea ce crezi că e de combătut, dar fă-o în modul constructiv, fără răutate, fără ură, fără ranchiună, ...
Îndrumă dacă te simți în stare să o faci, dar fă-o ca o joacă, fără nici cea mai mică trufie sau tendință de superioritate...
Desparte-te chiar și de o ființă dragă dacă îi cauzezi sau îți cauzează suferință, dar fă-o firesc fără acuze și bocete ce nu-și mai au rostul...
Bucură-te chiar și atunci când pari penibil în ochii celor penibili, căci un om sincer şi autentic topește orice falsă prejudecată...
Observă și învață din experiențe tale și ale celorlalți, fără ca să judeci nici măcar cu gândul o aparență înșelătoare pe care nu o poţi înţelege doar la suprafaţă...
Concentrează-te și crează-ți realitatea dacă asta te atrage într-un mod irezistibil, dar fă-o tăcut şi fără încrâncenare, fără zgomot, fără surle și trâmbițe...
Privește ceea ce vrei să privești, ascultă ceea ce vrei să asculți, vorbește ceea ce e de vorbit, gândește dacă ai de gândit, împărtășește stările tale, dar nu te aștepta vreodată ca oricine să te poată şi înţelege…
Vorbește și cu Divinitatea dacă simți că i-ai putea vorbi într-un mod atât de fin și delicat încât să nu-și întoarcă fața de la tine, ca un copilaș care fuge chiar și de cea mai mică tulburare, căci inocența nu suportă o limbă ascuțită și nu poate rămâne acolo unde e mare tulburare...
Fă dragoste cu femeia sau bărbatul de lângă tine, dar înainte de a vă contopi trupurile, uniți-vă gândurile, apropiați-vă sufletele, îmbrățișați-vă inimile, astfel încât să puteți spune fără frică:
„eu și ace(a)sta Una suntem”!

Din curs în curs si din seminar in seminar


Sunt foarte frumoase cursurile și seminariile pe teme spirituale sau motivaționale. Extaziante chiar. Magnifice! Oamenii vin, privesc, ascultă, mai deschid chiar și ei gura din când în când, fac cunoștințe noi, se împrietenesc, schimbă telefoane, mail-uri, adrese de facebook-uri. “Maeștrii” vin, vorbesc, își iau banii și pleacă. Cursanții vin, văd, își fac o părere și pleacă. Unii se fac că îi învață pe ceilalți ceva, ceilalți se prefac la rândul lor că au învățat câte ceva. Toată lumea e fericită și mega-mulțumită!
În timpul seminarului, cam toți cei prezenți se simt bine. Pentru câteva ore sau chiar zile, oamenii nu se mai simt singuri. Intră pe moment într-o stare euforică și simt cum se luminează cu fiecare cuvânt pe care îl sorb de pe buzele "maestrului" care turuie și turuie, doar-doar s-o prinde ceva în mințile profanilor. Cei mai curajoși pun întrebări. Dar răspunsurile care vin, de fapt nu sunt pentru ei. Sunt tot pentru “maeștri” care oricât de „luminați” ar fi și ori cât de mult ar încerca, nu se pot pune întru totul în pielea celui care întreabă. Așa că răspunsul vine, dar este doar unul subiectiv, unul care-i convine doar celui întrebat. Căci el se hrănește și din întrebările care i se pun și din răspunsurile subiective pe care le oferă tuturor ca niște reguli general valabile. Cel mai câștigat din această afacere e tot cel vizat asupra căruia toți ochii privesc țintă, adică inițiatul din fața auditoriului care are astfel încă odată prilejul de a mai mulțumi iarăși universului pentru darul care i s-a făcut pentru această ultra-mega băgare în seamă. Dar nu e vina lui că lucrurile rămân doar la nivel de teorie și că omul pleacă acasă cam tot așa cum a venit. El, cel care predă ceva altora are oricum nota 10 din start. E chiar entuziasmant să te ocupi de astfel de cursuri și să te hrănești cu energia celor care vin și te ascultă. Ce se întâmplă cu cel care pleacă acasă după această superbă expunere, nu mai e treaba nimănui decât a celui în cauză, adică a cursantului care a venit tocmai pentru a mai schimba câte ceva în viața lui.
Ar fi interesant dacă s-ar face un fel de studiu cu privire la ce se întâmplă cu cei veniți la aceste seminarii după ce acesta se încheie. Câți dintre cei prezenți urmează și practică măcar într-o mică măsură ce au auzit acolo. Care ar fi procentul celor care nu au venit doar gură-cască, ci chiar pun în aplicare ceva într-un mod conștient. Știu, nu e treaba mea să mă intereseze ce se întâmplă în curte la x sau y. Dar ce să fac...mă „mănâncă” și pe mine curiozitatea și mă „ucide” ipocrizia în același timp. Sau mai mult nădăjduiam în sinea mea că cei care vin, chiar aplică ceva din ce au învățat acolo, în viața lor de zi cu zi. Cine știe, poate că procentul e unul foarte mare, peste 90%...
La momentul ăsta, parcă toată lumea știe foarte bine ce ar fi necesar să facă pentru a se simți ok și pentru a trăi practic mai bine. Parcă toți știu exact cum să nu te îmbolnăvești niciodată, cum să ai relația perfectă și cum să te scalzi în bani cu nemiluita. Trăim parcă într-o lume 3D în care cele 3 colțuri fac front comun în jurul sănătății, relațiilor și a banilor. Omul sănătos nu se simte bine dacă nu are bani. Cel cu bani, nu se simte în regulă dacă femeia pe care o vânează zi și noapte nu-i va ceda mai devreme sau mai târziu. Cel cu o parteneră fidelă care-l așteaptă acasă, nu se simte ok dacă sănătatea sa între timp a început să scârțâie... Dar toți, până la unul, știu exact ce ar trebui să facă pentru a fi fericiți până la adânci bătrânețuri. Toți știu, dar mai nimeni nu face nimic, ăsta e ultimul paradox sau ultima modă în materie de spiritualitate. Ah, ba nu, totuşi se face ceva. Se discută şi iarăşi se discută, în real sau în virtual, nu contează, lumea vorbeşte pentru că simte nevoia să vorbească. Asta se face, nu pot să neg.
Oamenii cred de fapt, că au timp. Ca și cum ar deține acest timp undeva într-un cufăr secret pe care-l vor deschide la un moment dat. Oricând, dar nu acum. Data viitoare, poate la alt curs, la alt seminar. Dar asta e doar o mare capcană și nimic mai mult. Nimeni, dar absolut nimeni nu deține acest timp. Singurul timp valabil este acum iar singurul loc disponibil este aici. Însă amânarea e mai atrăgătoare, omul se autosugestionează că încă nu este pregătit să lucreze cu el însuși. Și astfel trece timpul și viața odată cu el. Dar nu e nevoie de un timp anume și nici de un loc anume. Poți fi atent la mintea ta și la ceea ce simți în urma gândurilor generate, și când muncești și când te odihnești, și când ești în piață și când faci dragoste, pentru că spiritualitatea nu se află „undeva, cândva” ci e doar aici și acum, în viața de zi cu zi.
Uneori parcă totul se reduce doar la o simplă conștientizare și cam atât.
Adică „da, viața e minunată”, dar e doar un clișeu sau o realitate trăită? „Da, sunt sănătate radiantă”, dar e doar o simplă afirmație bolborosită papagaliceşte până la primul semn de boală? „Da, sunt inspirație divină”, dar rămân ancorat în copy-paste-uri sau îmi aduc și eu micul meu aport printr-o creație care să mă reprezinte? „Da, legea atracției se manifestă oricum”, dar cred cu adevărat că ceea ce emit îmi crează realitatea, sau de fapt nu trăiesc conștient, ci doar mă las trăit de viață? Şi da, cum puteam uita, e multă "iubire necondiţionată" în peisaj, dar asta până la prima contră a cuiva, după care începe "scrâşnetul" patimilor din noi.
Însă socializarea rămâne cea mai importantă dintre toate. Teoria ca teoria, dar fără socializare chiar nu se poate. La toți ne place la nebunie să interferăm unii cu alții și să schimbăm impresii de prin cărțile citite sau de pe la cursurile la care am fost prezenți. Cel mai bine ne simțim când ni se dă puțină atenție. Respectul de sine crește, iar vibrația urcă vertiginos pentru o scurtă perioadă. Numai că nu peste mult timp, se instalează iarăși acel sentiment de goliciune care îți aduce depresia pe cap. Ce e de făcut? Un alt curs, un nou seminar, alți oameni, alt maestru, altă distracție. Un nou început, o nouă idilă. O nouă speranță că vreo minune se va întâmpla peste noapte, chiar în somn dacă s-ar putea, adică „trezirea” interioară să se producă de la sine, fără ca noi să mișcăm nici măcar un deget. Pur și simplu să ne trezim dimineața deja „iluminați”, ar fi ceva...
Înainte de a merge la următorul curs, întreabă-te la ce ți-a folosit cel pe care tocmai l-ai încheiat. Ce roadă ți-a adus, ce schimbare a produs? De câte seminarii mai ai nevoie pentru a te regăsi pe tine însuți? De câte cărți? De câte documentare? De câte oglinzi mai ai nevoie pentru a avea destul curaj în a-ți privi chipul?

luni, 4 mai 2015

Facă-se voia mea, precum în spirit aşa şi în trup!


Cum adică facă-se voia mea, nu era de presupus să spun „facă-se voia ta”? Nu cumva asta e culmea infatuării, a mândriei şi a aroganţei? Nu cumva asta e o sfidare a bunului simţ? Nu e cumva această afirmaţie eretică şi blasfemiatoare?
Din perspectiva mea, cumplita rătăcire este să tot spui „facă-se voia ta”. De fapt pe cine chem, cui mă adresez, pe cine invoc când tot strig către ceva sau cineva din afara mea? Nu mai contează pe cine chem şi la cine strig, atâta timp cât nu mă chem pe mine, cât nu-mi amintesc de mine, cât nu am curajul să mă apropii de mine. Şi când mă invoc pe mine, acolo nu mai e loc de nici o speculaţie, de nici o incertitudine, de nici o îndoială.
Pentru că de fapt, nu ştiu decât un singur lucru cu certitudine şi acela este: „eu sunt”. Eu sunt viu, unic, irepetabil, original, autentic. Asta nu e o speculaţie. Eu sunt observatorul gândurilor, a emoţiilor, a trăirilor, a dorinţelor, a experienţelor mele. Le fac cu trupul, dar le observ cu spiritul. Aşa că unul experimentează, celălalt observă. Dar şi cel care experimentează şi cel care observă, nu sunt separaţi unul de altul. Spiritul este partea elevată din om care îl tot îndeamnă către lucrurile elevate. Însă ele are nevoie de aprobarea minţii pentru ca sufletul să primească acest îndemn şi ca într-un final, să dea voie trupului să se urnească şi să lucreze.
Spirit, suflet, trup. Peste toate tronează însă mintea, ea este cea care aprobă sau neagă îndemnul spiritului. Dacă va da voie, totul se armonizează în om. Dar dacă ea nu vrea să recunoască acest îndemn, omul va trăi permanent în conflict cu el însuşi şi va trece de la o stare la alta, aşa cum îl bombardează mintea cu fiecare gând care apare şi dispare. Unii vorbesc cu voce tare de unii singuri şi sunt consideraţi ca fiind nebuni. Alţii sunt tot pe mintea de maimuţă, rulează în ei înşişi aceleaşi gânduri necontrolat, dar sunt consideraţi ca fiind normali şi sănătoşi. Şi până la urmă care e diferenţa între unul care exprimă aceleaşi gânduri prin voce şi celălalt care doar tace? Poate că ambii ar trebui consideraţi tot la fel de nebuni, cine ştie? Căci până la urmă nu e decât o diferenţă de exprimare, dar în interior gândurile sar dintr-o parte în alta fără încetare tot la fel de alambicat şi într-unul şi în celălalt.
Dar dacă de o viaţă de om, rulezi mereu gânduri pe pilot automat, controlul acesteia nu se poate face într-o clipă, căci mintea de maimuţă lăsată mereu liberă a căpătat între timp drepturi asupra ta şi nu poate fi potolită aşa uşor. E ca şi cum ai încerca să stingi un incendiu cu o găleată de apă. Nu va avea nici un efect. Însă efectul se produce când începi să conştientizezi că această minte e o armă cu două tăişuri. Dacă nu o controlezi tu, te controlează ea pe tine. Dacă nu cunoşti parte ascuţită a aceastei arme, s-ar putea să te răneşti singur. Iar dacă nu reuşeşti să o controlezi, vei face cunoştinţă cu această despotică doamnă care se hrăneşte ca un vampir din puterea ta şi care se numeşte „suferinţa”.
Suferinţa apare când există separare între minte şi spirit, suflet şi trup. Separare cu adevărat nu există, dar mintea vrea neapărat să spui „facă-se voia ta”. Atunci, efectiv îţi dai puterea din tine. Iar când spui asta, imediat îşi face apariţia această doamnă versată şi stilată care nu ştie de glumă. Ea te va lua oriunde cu ea şi se va folosi de orice mijloace, având doar un singur scop: depresia ta! Iar acolo unde se înfiripă depresia, omul devine amantul suferinţei. Şi încep să se obişnuiască atât de mult, încât îşi vor simţi lipsa unul altuia şi se vor căuta neîncetat reciproc. Suferinţa vrea câte mai multe odrasle pe care să le zămislească mintea ta şi astfel se va întorloca cu aceasta fără limită. Şi se vor genera astfel, atât de multe progenituri care vor căpăta drepturi asupra ta, încât aceste gânduri te vor domina de la prima deschidere a ochilor şi până la ultima închidere a lor.
„La braţ cu suferinţa” este capitolul pe care îl trăiesc mulţi care nu au nici o constanţă în lucrul cu ei înşişi. Aceştia spun mereu „facă-se voia ta”, dar niciodată „facă-se voia mea”. Când mintea este liberă, omul este uşor şi atunci nu mai există rezistenţa fricii în el. Mintea nu crează, ea doar primeşte gândurile care vin din subconştient. Şi dacă acolo sunt multe tipare şi credinţe limitative, ea nu poate primi altceva atâta timp cât subconştientul nu este dezrădăcinat, arat şi iarăşi însămânţat. Dar asta nu se poate manifesta de la sine. Ci este într-adevăr nevoie de răbdare, de disciplină, de efort.
Suferinţa există acolo unde nu este discernământ, iar dacă nu este discernământ, omul nu va da crezare celui care are curaj să îi spună că „facă-se voia ta” este adevărata blasfemie. El vrea suferinţă, căci fără ea simte că nu trăieşte. El vrea separare, căci asumarea şi responsabilitatea propriilor alegeri nu le poate duce.
Dar eu mă voi mărturisi doar cu acest „facă-se voia mea”, căci ştiu şi simt că nu există separare.Trupul este divin, sufletul este divin, spiritul este divin şi mintea este şi ea divină dacă este lăsată să strălucească în divinitatea ei. Aşa că la cine oare voi alerga şi de cine oare mă voi apropia dacă nu de mine însumi?

duminică, 3 mai 2015

„Frate bogat, soră bogată”


Astăzi vă voi scrie despre o carte numită „Frate bogat, soră bogată”, ultima apariţie semnată Robert Kiyosaki, scoasă recent la editura Curtea Veche.
Pentru cine nu ştie, autorul este un om de afaceri care a scos până acum mai multe cărţi de dezvoltare personală şi educaţie financiară, a creat jocul „Cashflow” cu un mare impact internaţional, plus multe alte proiecte cu tentă educaţional-financiară. Să spunem că ar fi un fel de Donald Trump pe o scară ceva mai mică.
Am pus mâna pe această carte absolut întâmplător, neştiind că de curând autorul a mai scos una. Pe Kiyosaki probabil că nu-l voi putea uita niciodată, cam acum 14 ani când l-am descoperit, a avut un mare impact în viaţa şi mentalitatea mea. I-am citit şi răscitit toate cărţile începând cu „Tată bogat, tată sărac”, „Cadranul banilor”, „Înainte de a demisiona” şi celelalte, până la aceasta din urmă. Între timp nu mai simţeam nevoia de încă o carte cu sfaturi motivaţionale, piaţa era deja sufocată cu „americăn-isme” care promit mult dar nu te învaţă mai nimic practic, aşa că mă detaşasem cumva pentru o perioadă de acest tipar. Însă acum, când ochii mi-au căzut pe coperta cărţii, am rămas surprins de poza ataşată care îl arăta pe autor îmbrăcat la patru ace, alături de sora sa, călugăriţă budistă. M-am întrebat ce căuta el lângă o astfel de persoană, pentru că pe Kiyosaki mi l-aş putea imagina în multe ipostaze, numai cochetând cu spiritualitatea nu. Un personaj uns cu toate alifiile lângă o călugăriţă budistă? Prea mare discrepanţa, aşa că nu m-am putut abţine şi am început cartea imediat.
Rolul cărţilor în viaţa noastră poate fi major, minor sau total inexistent. Nu e obligatoriu să citeşti nimic, unii chiar nu o fac şi se simt foarte bine aşa. Însă viaţa omului e mult mai săracă atunci când cărţile sunt inexistente în realitatea lui. Pentru mine, cărţile au avut şi au în continuare un rol major pentru că ele în general îmi aduc multă bucurie. Cel mai mare impact asupra mea o au cărţile de viaţă, despre viaţă, cele reale şi sincere care împărtăşesc celorlaţi trăiri, experienţe, căderi, ridicări, eşecuri, înfrângeri sau victorii. Din cărţile care vorbesc despre viaţă, ai mereu ceva de învăţat. Pentru că tu ca om, într-un număr limitat de ani, nu poţi experimenta absolut orice, oricât de mult te-ai strădui. De aceea e nevoie şi de împărtăşirea experienţelor celorlalţi care trec prin anumite situaţii. Viaţa însăşi are o parte teoretică, de studiu şi analiză, dar şi o parte practică şi experimentală.
O astfel de carte, e şi cea despre care am amintit mai sus.
„Frate bogat, soră bogată” este scrisă în paralel, câte un capitol scris pe rând de către cei doi, frate şi soră. Personalităţi total opuse, total diferite. Ceea ce e inedit faţă de celelalte cărţi ale lui Kiyosaki, e faptul că acum apare şi spiritualitatea la interval, iar opiniile lui legate de religia creştină şi budism, aş putea spune că fac toţi banii, în sensul că autorul e de o sinceritate brutală şi descrie în termeni foarte plastici ipocrizia cu care s-a confruntat de-a lungul timpului în biserică şi în afara ei. Spiritul lui e unul care nu face deloc rabat de la senzaţiile tari, omul a vrut să-şi trăiască viaţa în linia întâi cu mult curaj. A experimentat tot ce i-a stat în putinţă: şi senzaţiile carnale, şi războiul din Vietnam ca pilot de elicopter, şi bogăţia materială la o vârstă tânără, dar şi pierderea a absolut tot, dormitul pe drumuri, o căsnicie eşuată dar şi una împlinită, revenirea apoi iarăşi în topul marilor bogătaşi, pe scurt omul şi-a trăit viaţa aşa cum a simţit de cuviinţă şi a învăţat mult din propriile greşeli.
La polul opus, sora sa, fiind mult mai introvertită şi timidă, şi-a reprimat tot timpul trăirile interioare, având mereu nevoie de aprobarea celorlaţi, ori de câte ori vroia să facă un pas. Acest conflict lăuntric a costat-o, pentru că după un număr de ani a făcut cancer şi s-a văzut în imposibilitatea de a-şi plăti tratamentul. Fratele ei cel bogat, nu i-a oferit pe tavă aceşti bani de care avea nevoie, ci pur şi simplu a învăţat-o cum să folosească undiţa şi cum să prindă singură peştele. Adică a învățat-o să-și creeze singură un activ care să genereze banii de care avea nevoie. Astfel a ieşit această carte la care şi-a adus contribuţia foarte constructiv această simplă călugăriţă, iar opiniile ei despre budism sunt puse în valoare prin antiteza viaţa socială-spiritualitate. În timp ce ea era vegetariană şi practica meditaţia, fratele ei se hrănea din stres şi nu-şi refuza nici o plăcere carnală. Culmea e că cea care se îmbolnăveşte grav este tocmai ea, cea care practica budismul în toată splendoarea. Dar această practică nu a contat prea mult în faţa conflictelor interioare, organismul cedează mai devreme sau mai târziu, nu poţi trăi sufocându-ţi glasul interior la nesfârşit.
O carte care nu se sfiește să spună lucrurilor pe nume şi care nu pică în clişeele seci, atât de vehiculate prin majoritatea cărţilor de spiritualitate care bat monedă la nesfârșit despre iubirea necondiționată, dar care practic nu te învață mai nimic. Cuvinte frumoase dar goale de conținut, care în spatele iubirii, evită să spună lucrurilor pe nume. Și când te lovești de viață la propriu, nu la figurat, realizezi că aceste concepte teoretice nu fac nici cât o ceapă degerată când le pui în balanță pe talerul vieții de zi cu zi. Dacă spiritualitatea nu e verificată practic, ea nu are absolut nici o valoare. De aceea, cartea mi s-a părut extrem de benefică la momentul actual, când se pare că în conştiinţa oamenilor se întâmplă ceva care nu mai poate fi pus la îndoială, când multe credinţe false şi idolatre se prăbuşesc ca prin farmec, când multe tipare limitative şi depăşite se topesc nemaiavând nici o susţinere logică.
Dacă veţi avea ocazia să puneţi mâna pe această carte, citiţi-o simplu şi curat cu inima deschisă. Dacă până acum ai tot auzit că banii sunt sursa tuturor relelor, acum poate ar fi momentul să îţi schimbi această viziune fatalistă şi mincinoasă. Nu banii sunt sursa relelor, ci prostia, ignoranța, credulitatea și spiritul de turmă. Nu am venit aici ca să stăm milogi cu mâna întinsă şi să ne plângem de sărăcia noastră. Am venit să ne împlinim pe toate planurile, inclusiv cel financiar. Banii nu sunt deloc un subiect tabu, ei fac parte din viaţa fiecăruia dintre noi şi fără ei nu poţi accesa cunoaşterea, nu poţi să îţi depăşeşti limitele, nu poţi creşte un copil, nu te poţi susţine şi nu poţi practic susţine pe nimeni. Nu am văzut oameni fericiţi fără bani decât poate ipocriţi visători care se hrănesc cu iluzii. Chiar dacă cu toţii poate am trecut prin situaţii mai grele de viaţă, când poate am trăit în mari lipsuri, banii pot fi chiar semnul care îţi indică faptul dacă îţi îndeplineşti misiunea pentru care ai venit sau nu. Lipsa lor îţi poate indica faptul că e cazul să schimbi macazul în munca ta.
Am scris aceste cuvinte ca un mic omagiu adus lui Robert Kiyosaki care pentru mine a fost şi este unul dintre mentori. Mulţumesc. Respect.

Veşnicia s-a născut la sat


Când intru şi parcurg satele din afara oraşului, simt cum timpul îşi pierde din presiunea cu care sunt obişnuit în forfota de zi cu zi. Aici, în oraş, oamenii mereu se grăbesc care încotro, dar uneori am senzaţia asta, că nici ei înşişi nu ştiu exact unde vor să ajungă. Însă dacă nu simt agitaţia, mulţi nu se simt bine. Dar cum poţi să te simţi bine fiind permanent într-o agitaţie continuă? De ce vrei să fugi de tine însuţi şi unde oare ai putea să ajungi?
Am observat că agitaţia de la oraş e cu totul alta decât cea de la sat. În primul, omul se identifică cu agitaţia din trafic, din magazine, din pieţe. E multă grabă care nu duce nicăieri. E multă alergare după nimic. Aici omul ajunge să îşi simtă la modul organic şi visceral propria forfotă şi dezordine lăuntrică. Şi începe să se obişnuiască aşa, începe ca nefirescul să-i devină firesc şi ca agitaţia din afară să-i devină ca o a doua natură. Aici, răbdarea pare un cuvânt care nu îşi mai găseşte menirea. Totul e la minut şi mai mult decât atât, totul se reduce la un click. Printr-un click poţi uita imediat de tine însuţi. Dar tot printr-un click poţi imediat să te reîntorci la tine. Depinde doar de click-ul pe care eşti dispus să îl dai.
Dar dacă reuşesc să apăs click-ul din interiorul meu care mă îndeamnă să ies pentru un timp în afara oraşului, atunci înseamnă că încă nu m-am pierdut de tot prin hăţişurile agitaţiei urbane. Uneori am senzaţia că satul mă cheamă la el. Şi acest îndemn creşte şi tot creşte până când e cazul să mă urnesc din loc. E ca o chemare a veşniciei, o chemare către altă dimensiune, către altă vibraţie, către un alt fel de oameni pe care nu-i întâlneşti decât acolo, unde timpul pare că s-a oprit în loc.
Veşnicia s-a născut la sat şi senzaţia e că ea nu poate pieri niciodată aici. În această dimensiune, agitaţia se estompează şi ceva parcă se dizolvă în tine. Acea agitaţie cu care pleci se dizolvă uşor-uşor când intri într-un sat. Îţi trebuie un timp însă ca să te obişnuieşti cu noua ta stare, cu aerul total diferit, cu oamenii total diferiţi, cu vorba lor, cu atitudinea lor, cu felul lor unic de a fi. Pentru că la sat, oamenii nu sunt simandicoşi, pretenţioşi, nerăbdători şi plini de ei aşa cum ne mai ciocnim uneori de cei din oraşe. Ei se apropie de tine cu firescul, simplitatea şi naturaleţea lor. Cu bunătatea lor. Ei nu încearcă să pară altceva decât sunt şi nu îşi schimbă măştile, căci acestea nu există în realitatea lor.
Veşnicia de la sat o conferă tocmai săteanul. Iubesc ţăranii aşa cum sunt şi mi-aş dori ca ei să nu se schimbe niciodată. Şi ei mă iubesc în felul lor, deşi mă simt că nu sunt de-al lor. Când apar eu şi ei se apropie şi simt nevoia să mă salute, să îmi zâmbească, să mă îmbrăţişeze şi chiar să mă sărute. Dar e un alt fel de zâmbet, o altă îmbrăţişare, un alt fel de sărut. E o altă apropiere care nu îţi dă senzaţia de falsitate şi respingere.
Pentru câteva ore petrecute în mijlocul lor, mă simt ca un copilaş orfan, adoptat necondiționat de către inima săteanului. Dintr-o privire el mă citeşte tot, din cap până-n picioare. Dar e prea de bun simţ ca să îmi spună în faţă câte parale fac. Aşa că el preferă să mă privească şi să îmi zâmbească cu condescendenţă. El simte nevoia să îmi povestească cum stau lucrurile pe la ei, cu munca, animalele şi pământul. Eu nu prea pricep mare lucru, dar totuşi mă strădui să nu las impresia asta. Intru pe frecvenţa lor şi tot aprob, deşi nu înţeleg totul. Pun întrebări, iar ei îmi răspund pe limba lor, ca şi cum aş fi dintre ei. Ei mă simt că nu prea pricep, dar nu schimbă nimic doar ca să dea bine în faţa mea, mă tratează de la egal la egal. Îmi place faptul că nu lasă garda jos în faţa nimănui. Însă faţă de orăşeni, săteanul se poartă chiar şi acum cu sfială şi se apropie de el cu curiozitate. Deşi mare lucru nu prea are de învăţat de la el. Însă poate că şi el e sătul de aceiaşi oameni, de aceleaşi animale, de aceeaşi trudă zilnică care parcă nu se mai termină niciodată. Şi atunci, pentru unul care nu e din mijlocul lor, sunt dispuşi să întrerupă pentru un timp rutina lor. Dar nu pentru prea mult timp, căci munca ţăranului nu poate fi lăsată deoparte decât aşa, pentru o vreme foarte scurtă.
Ţăranul şi satul au rămas la fel. De fapt, nu îmi dau seama exact dacă s-a schimbat ceva în ultima sută de ani, sau cine ştie, în ultimile sute de ani. Tehnologia şi click-ul le-a invadat şi lor realitatea, dar puterea acestora nu le-a furat identitatea şi nici demnitatea. Aceleaşi case, aceleaşi căruţe, aceleaşi animale, acelaşi pământ. Aceeaşi trudă fără de care ţăranul nu poate trăi. El îşi caută truda şi permanent e în alertă, dar nu într-o alertă disperată, ci într-una domoală şi răbdătoare, în acelaşi timp. Ştie mereu ce are de făcut şi nu se precipită în zadar. El nu pică niciodată în depresie, pur şi simplu nu are timp pentru acest moft. Veşnicia e încă acolo, în aceste minunate sate şi în acești minunați oameni, unde timpul chiar pare că s-a oprit în loc...

joi, 30 aprilie 2015

5 minute de 5 ori pe zi



În religia musulmană credincioşii sunt foarte consecvenţi şi disciplinaţi în acelaşi timp. Ritualul lor de rugăciune e unul care nu lasă loc de nici o amânare sau lipsă de chef. Acolo unde te prinde momentul, laşi totul, îţi scoţi covoraşul şi ţi-l aşterni pe unde te afli. Şi asta se întâmplă zilnic de 5 ori, nu mai mult de 5 minute.
Şi mă gândeam că şi pentru o condiţionare negativă dar şi pentru una evolutivă, lucrurile stau exact la fel. În general, pe la noi mai ales, oamenii sunt foarte inconsecvenţi şi indisciplinaţi. Puţini practică ceva constant. Puţini reuşesc să nu amâne pe mâine ce pot face azi. Şi mai puţini îşi creează reţele neuronle noi şi bune. Majoritatea merg tot pe aceleaşi reţele create inconştient  în timp pe pilot automat. Pentru că ele oricum se crează, dar atunci când trăieşti ca un roboţel, nu mai experimentezi tu reţeaua nou creată, ci te laşi efectiv experimentat de către ea. Şi privind la cele grosiere, îţi dai seama cel mai bine cum stau lucrurile. Un fumător ar vrea să se lase cumva, dar reţeaua sa îl domină organic, el se lasă experimentat de către ea. Un alcoolic ar vrea şi el să se lase, dar reţeaua lui organic formată e mai putenică decât voinţa lui. Şi de la cele grosiere, ajungi şi la cele mai subtile. Astfel încât, un om cu ego mult exacerbat se va considera mereu buricul pământului în faţa oricui. El nu va putea să lase de la el nici cel mai mic cuvânt sau gest care l-ar diminua sau i-ar ştirbi imaginea creată cu atâta atenţie. Ceilalţi e musai să ne vadă foarte sus, foarte cunoscători, foarte eterici şi spirituali. E ca şi cum aş spune că îmi place să fac dragoste, dar fără ca să pun mâna....foarte eteric şi spiritual!
Dincolo de metafore, cred foarte mult în puterea disciplinei. Fără puţină disciplină zilnică eşti doar ca o frunză-n vânt bătută încolo şi încoace de orice adiere care îţi străbate realitatea. Totul se raportează la puterea noastră de a ne disciplina. Când începem să ne creem o obişnuinţă în mod conştient, vibraţia creşte şi tot creşte, entuziasmul şi bucuria la fel. Şi aceste scrieri vin tot din această disciplină şi e exemplul cel mai concludent că nu vorbesc aiureli. E o reţea neuronală care s-a format în timp, pentru că am spus de cele mai multe ori „da” atunci când am simţit nevoia să scriu ceva. Am spus de multe ori şi „nu”, e adevărat. Dar per total, mi-am cultivat această reţea mai mult decât mi-am sabotat-o. Şi mi-e bine aşa, căci atunci când scriu simt că sunt eu în toată deplinătatea. Şi experimentez scrisul în cât mai variate forme posibile şi imposibile, pentru că am scăpat de urma de penibil. Dacă mi-ar fi spus cineva acum 2 ani de faptul că voi continua atât de consecvent cu scrisul, aş fi zâmbit şi aş fi spus că e o glumă bună. Dar nu cazul meu e important, ci faptul că se poate să ne disciplinăm dacă vrem cu adevărat ceva. De obicei însă, această hotărâre vine pe fondul unei stări care te nemuţumeşte cumplit dacă nu schimbi ceva la tine. Simţi că nu mai poţi trăi în bătaia vântului şi atunci începi să faci paşi către tine mai mult sau mai puţin şovăitori la început. Dar totuşi îi faci pentru că vrei într-adevăr să schimbi ceva.
Şi nu e vorba aici de 5 minute de 5 ori pe zi, ci de puterea uriaşă pe care ţi-o dă disciplina. De obicei oamenii acceptă şi se supun în faţa mai marilor lor care le impun  să facă una sau alta. Şi chiar le fac pe acestea ori de frică, ori din interes, ori condiţionaţi într-un fel sau altul. Dar ca să faci ceva de la sine convingere, mult mai greu. Însă e ceva cu adevărat magnific să îţi creezi noi reţele neuronale, nu e ceva de pe altă planetă. Noi oamenii suntem făcuţi tocmai pentru asta, să creeam şi să experimentăm De ce nu o facem încă cu toată convingerea? Pentru că delăsarea şi amânarea la nesfârşit sunt reţelele care deocamdată sunt mai puternice decât voinţa noastră. Însă când te disciplinezi chiar făcând cel mai mic pas, delăsarea începe să nu mai aibă putere. Şi îţi dai seama că în a aştepta ceva ce nu mai vine, nu e nimic. Nu e nimic în lene, reverie şi a visa cai verzi pe pereţi. Nu suntem făcuţi pentru asta, pentru că pur şi simplu nu ne simţim bine trăind în trândăvie. Omul prin natura lui, este hărnicia întruchipată! Bucuria întruchipată! Puterea întruchipată! Creatorul care crează şi lumina care luminează!

  

Revendică-ţi dreptul de a fi şi ieşi din pustia Egiptului!


Dreptul de a fi îl avem cu toţii, dar nu toată lumea şi-a revendicat acest drept încă. Nu toată lumea îşi apără acest drept şi îl susţine. Nu toţi au puterea să se recunoască pe ei înşişi ca fiinţe magnifice de lumină. Mai uşor este să te consideri un nimic. Mai simplu este să te autosugestionezi că nu ai nici o valoare. Mai comod este să te consideri slab decât să îţi asumi puterea şi curajul din tine.
Oamenii nu fug de slăbiciunea lor, ci de puterea lor care se vrea asumată. Slăbiciunea nu îi lasă să se revendice pe ei înşişi ca fiinţe luminoase, ci îi îndeamnă să se desconsidere până la limita extremă, acolo unde e permis orice, căci „oameni suntem”. Nu aşa. Nu doar „oameni suntem”, ci chiar suntem oameni! Iar omul, în toată splendoarea lui, nu a aterizat aici să-şi plângă de milă lui însuşi şi nici să-i plângă alţii de milă la nesfârşit. Nu a venit pe pământ doar să se conformeze pe aici în modul cel mai cuminte şi călduţ. Ce poţi face cu călduţul din tine? Ce poţi câştiga prin cuminţenia ta? Doar să tăcem, doar să nu deranjăm? Doar să stăm o viaţă cuminţi în banca noastră?
Am stat şi eu cuminte prea mult timp pe banca „căldicelului” din mine care nu vroia să îşi asume nimic în viaţa asta, decât „nimicnicia” lui. Până când banca pe care tot lâncezeam, m-a repudiat şi m-a exilat în tărâmul spiritelor rebele, dar care încă nu vroiau să îşi asume rebeliunea lor. Pe acestă planetă, multe spirite rebele s-au întrupat tocmai pentru a sparge normele cuminţeniei şi a spiritului de turmă. Rebeliunea are rolul ei, dar nu este un rol de haos, ci un rol de asumare a propriei identităţi. Iar dacă nu ai curajul de a te revendica pe tine însuţi exact aşa cum eşti, eşti încă la mâna celor ce vor să te eşaloneze în turma cuminţeniei care nu te lasă să îţi revendici cu adevărat dreptul de a fi. Când îţi câştigi drepul de a fi, spargi normele şi limitele care te înlănţuiau. Rupi lanţurile şi şi spargi cătuşele care te ţineau în propria temniţă. Până atunci eşti înconjurat de un zid mental şi orice sustragere şi încercare de evadare este atât de anemică încât ai senzaţia că te afli permanent în prizonierat.
Mintea mă convingea din răsputeri să rămân în temniţa cuminţeniei, iar sinele la orice încercare de evadare, era imediat surprins, torturat şi aruncat din nou în temniţă. Dar la un moment dat mintea despotică, începea să piardă teren. Temnicierii formaţi din gândurile fricii, aţipeau unul după altul şi se ofileau pe propriile picioare, căci nu mai eram dispus să le dau puterea din mine. Astfel încât, adormind ei, m-am trezit eu. Şi apropiindu-mă, le-am confiscat imediat armele. Sinele meu întrezărea luminiţa de la capătul temniţei şi dus a fost nemailăsând nici o urmă...
În spatele meu însă, Faraonul fricii auzind de evadarea mea, s-a răsculat cu mare scrâşnet împotriva răzvrătirii mele. Nu s-ar şi aşteptat el la aşa ceva din partea mea, eu care eram cel mai supus sclav din robia Egiptului mental şi care niciodată nu ieşeam din porunca lui. Căci prizonier fiind, temnicerii şi supraveghetorii cumpliţi ai muncii, mă sileau să mă ocup fără oprire, doar de lut şi paie. Faraon dăduse porunca ca toţi sclavii să muncească până la epuizare, ca nu cumva oprindu-se, să înceapă să se contemple pe ei înşişi. Trupurile ne erau măcinate de boli, suferinţa devenise obişnuinţă, iar boala cea mai cumplită era frica de a ne privi în interior pe noi înşine. Nădejdea de a trece dincolo de hotarele Egiptului, se diminua cu fiecare clipă, iar pustiul din afară, devenea lăuntric...
Aşadar fugind eu şi neştiind unde să apuc, m-a ajuns din urmă Moise(sinele), căci singur nu puteam scăpa şi nu aveam nici arme. Şi astfel am început noi să străbatem deşertul ţinându-ne de mână cu putere unul pe altul. Faraon însă, cunoscând plecarea mea, a dispreţuit-o ca pe a unui oarecare şi n-a venit el însuşi, ci a trimis slujitorii săi în urma noastră.
Aceştia alergând, ne-au ajuns la hotarele Egiptului, dar s-au întors toţi, goi, deşerţi, zdrobiţi! Săbiile lor s-au frânt, săgeţile li s-au încovoiat şi noi am rămas întru nimic vătămaţi. Află şi Faraon de înfrângerea lor şi înfuriindu-se fiind astfel batjocorit, şi-a pregătit el carele de luptă şi a pornit în urma noastră, lăudându-se foarte! Dar Moise, adică sinele meu, mi-a dat încredere ca să nu mă sperii de înneguraţii egipteni ce-şi trimiteau gândurile fricii în urma noastră. Faraon însă a sosit cu popor mare, dar nu m-a putut înlănţui. Şi atunci a vrut să mă ardă, dar focul i-a cuprins pe ei şi s-au preschimbat în flăcări toţi cei veniţi împreună cu el.
„Vino după mine, mi-a spus atunci Moise. Nu te semeţii şi nu privi la cele arătate, ci încearcă să le pătrunzi pe cele ascunse. Ieşi din frică ca dintr-un mormânt şi învăluie-ţi fiinţa cu toată puterea din tine!”
Astfel încât, ieşind eu din pustiul fricii, am intrat în cetatea bucuriei, acolo unde nu mai e nici durere, nici întristare şi nici suspin. Nu avusesem niciodată curajul până atunci să intru în această cetate nouă, de frica năvălitorilor orientali. Dar lacătele se vroiau sparte şi uşile larg deschise! Iar după ce le-am deschis, surpriză! Nimeni nu dădea năvală, nimeni nu îmi vroia capul! Şi intrând eu pe poarta fiinţei mele, am fost luat de mână şi invitat la un ospăţ regesc. Acolo am recunoscut un prieten vechi, abandonat şi părăsit, dar care nu îşi pierduse niciodată nădejdea în reîntoarcerea mea, căci sinele meu era...

marți, 28 aprilie 2015

Putem trăi fără dragoste?


Fiecare om simte dragostea în felul său. Fiecare om simte viaţa în felul său. Fiecare om simte iubirea, bucuria şi curajul în felul său. Ficare om simte tristeţea, frica şi îngrijorarea tot în felul său. Da, suntem unici. Da, suntem incomparabili. Da, suntem individualităţi. Da, suntem atât de diferiţi. Şi totuşi, cu toate că suntem atât de singulari în trăirile noastre, dragostea e numitorul comun al tuturor oamenilor. Fără ea, nu ne-am putea apropia unii de alţii. Fără ea, nu ne-am putea atinge. Fără ea, nu ne-am putea asculta. Fără ea, nu ne-am putea susţine. Şi nu în ultimul rând fără ea, nu am mai putea nimic crea.
Dar oamenii se împart şi ei în două mari categorii pe această planetă a celor îndrăgostiţi de viaţă. De o parte sunt femeile, de cealaltă parte sunt bărbaţii. Dar şi unii şi ceilalţi sunt tot oameni. Asemănători în aparenţă, dar total diferiţi în realitate. Asemănători mai mult sau mai puţin cu trupurile, dar atât de diferiţi cu sufletele. Ce minunăţie a creaţiei în diversitatea ei! Bărbaţi care mai de care mai frumoşi, mai impunători, mai plini de ei. Şi pentru aceştia există o jumătate. Femei care mai de care mai frumoase, mai simandicoase, mai pline de ele. Şi pentru acestea există o jumătate. Bărbaţi mai timizi, mai defensivi, mai sensibili. Şi pentru ei există undeva o jumătate. Femei mai pătimaşe, mai guralive, mai sufocante. Şi pentru ele există undeva o jumătate.
Unii trăiesc în cuplu şi le e bine aşa. Alţii în schimb, nu mai vor să audă de aşa ceva. Bărbaţi care trăiesc singuri şi nu simt nevoia să-şi împărtăşească trăirile cu nimeni. Femei care trăiesc şi ele singure, mult prea dezamăgite în dragoste ca să nu îşi întoarcă faţa de la orice bărbat care le-ar putea surprinde cu o nouă trăire. Unii fug de alţii şi nu mai suportă nici un intrus să le invadeze intimitatea. Prea multă suferinţă, prea multă luptă, prea multe certuri, prea multă gelozie, prea multă neîncredere în ce face celălalt şi cu cine se mai întâlneşte. Pentru unii, o singură dezamăgire în dragoste şi este îndeajuns pentru ca să trăiască toată viaţa solitari şi solidari cu dezamăgirea lor. Când dezamăgirea e atât de insuportabilă, refugiul e spre alte căi care transcend iubirea lumească către cea divină. Dar divinitatea lucrează prin oameni, niciodată la modul abstract, ci mereu în modul cel mai personal cu putinţă. Evadarea către divinitate şi fuga de propriile simţuri poate fi foarte euforică pe moment. Şi unii evadează din lumesc şi se închid undeva prin mănăstiri convinşi că acea euforie îi va ţine toată viaţa. În euforia lor, depun şi jurămintele prin care se leagă cu lanţuri grele de divinitate. Totul către divin şi nimic lăsat pentru o simţire firească către om. Dar oare va rămâne această euforie pentru toată viaţa?
Însă şi cel mai duhovnicesc bărbat, tot bărbat rămâne. Şi cea mai acoperită femeie din cap până în picioare pentru simţirea ei divină, tot femeie rămâne. Şi cel mai trezit spiritual, tot om rămâne. În orice loc te-ai ascunde şi în orice peşteră te-ai refugia, nu poţi fugi de natura ta. Doar încerci să te lupţi contra simţurilor, contra trupului, contra sexualităţii. Şi oare la ce performanţe vei ajunge făcând asta toată viaţa, la faptul că nu vei mai simţi nimic la un moment dat? Ce aşa mare performanţă va fi oare pentru cel care îşi va reprima dragostea către om şi se va agăţa din răsputeri către cea divină?
Bărbaţii şi femeile se caută reciproc şi este firesc să fie aşa. Căci unul îşi găseşte completarea în celălalt. Raţiunea are nevoie de sentiment, dar şi sentimentul are nevoie de raţiune. Bărbatul singur îşi găseşte adeseori refugii în creaţie, in idei, în muncă, în filozofie, în concepte, în sisteme spirituale sau religioase. Rareori tânjeşte către dragostea pentru o femeie, dacă şi el dezamăgit fiind, a ales să trăiască singur. Însă dacă nu i se împietreşte foarte mult inima şi apare o femeie de care se îndrăgosteşte subit, uită într-o clipă toate refugiile lui de dinainte. Când un bărbat se îndrăgosteşte, lasă tot, uită tot, astfel încât toată lumea va şti că s-a îndrăgostit. El se dezlănţuie atunci, neputând ţine în frâu acest sentiment.
Femeia însă pare mai cu capul pe umeri aici. Stările ei se aprind repede dar tot la fel de repede se şi sting. Uneori e de ajuns un gest, o vorbă, o privire şi îşi întoarce faţa imediat. Dar sentimentul rămâne în ea, căci fără el simte că se ofileşte pe picioare. Dar nu mi-e clar încă un lucru, ce îşi doreşte ea mai mult, să iubească sau să fie iubită? Să dăruiască sau să i se dăruie? Să fie oare ambele la fel de puternice, sau una e mai puternică ca alta? O femeie poate trăi fără multe dar fără iubire, e iadul pe pământ pentru ea. Poate închide ochii la orice sacrificiu, dar nu poate închide ochii inimii în faţa iubirii. Poate trece cu vederea multe, dar nu poate trece cu vederea dragostea. În inima ei, trebuie să fie cineva prezent mereu pentru care să simtă ceva. Altfel, nu se simte femeie. Adeseori iubirea ei nu e împărtăşită, dar totuşi rămâne prezentă. Bărbaţii fug în general, când aud că cineva are nişte sentimente pentru ei. Ei nu pot duce asta, nu vor să se lege de nimeni decât eventual pentru că încă o aventură de care bineînţeles că nu se vor prinde emoţional. Femeia vrea doar unul, bărbatul le vrea pe toate dacă s-ar putea. Atâtea frumuseţi, cum ar putea oare el rezista?
Femeia are nevoie să dăruie şi să se dăruie, ca de aer. Simte că dacă nu dăruie cuiva iubirea din ea, nu trăieşte. Simte că dacă nu este iubită, se usucă. Dar când există împărtăşire în iubirea ei, totul se luminează în jur şi toţi se vor simţi bine lângă o femeie care iubeşte şi se simte iubită. Atunci ea străluceşte. Şi dacă nu există un bărbat spre care să genereze iubire, poate exista un copil care de cele mai multe ori eclipsează cu mult iubirea ei pentru un bărbat.
Pe când masculul, nu este aşa. El tânjeşte mai ales după libertate. Cu femeie sau fără, libertatea e vitală pentru un bărbat. Iar dacă femeia îl sufocă prea mult, el fuge. Însă dacă ea nu îl sufocă, nu va simţi nevoia să fugă. El nu suportă posesivitatea femeii şi nici controlul ei asupra sa. Dar când este lăsat liber, un bărbat cu capul pe umeri nu îşi va bate joc niciodată de femeia sa. Dar asta doar dacă e cu capul pe umeri şi nu cumva l-a uitat prin aşternuturi străine.
Aici pe pământ, oamenii simt nevoia să se atingă, să se îmbrăţişeze, să se sărute, să facă dragoste cu trupul şi să se contopească cu inimile. Oricât de reci şi de rigizi am fi, cu toţii avem nevoie de firesc, adică de a dărui, a ne dărui şi a primi în acelaşi timp. Fără dragoste nu putem trăi decât ca nişte trupuri reci şi fără suflete. Vorba cuiva, dacă dragoste nu e, nimic nu e…

Cititorul şi Scriitorul, unul către celălalt


Îţi mulţumesc dragă Cititorule,
iar mulţumindu-ţi ţie,
îmi mulţumesc mie însumi,
şi recunoscându-te pe tine,
mă recunosc pe mine,
şi privindu-te pe tine,
mă privesc pe mine ca-ntr-o oglindă.
Şi iată cum,
luminându-te tu în chip minunat,
ne luminăm şi noi în chip minunat,
şi înaintând tu cu nădejde spre sinele tău,
înaintăm şi noi cu bucurie spre sinele nostru!
Îţi mulţumesc dragă Scriitorule,
căci ţi-ai făcut cunoscut necunoscutul din tine,
arătându-te oamenilor aşa cum eşti,
nici foarte simplu, dar nici prea complicat,
nici foarte dur, dar nici prea delicat.
Ca un vârtej,
treci tu uneori prin viaţă,
pe unii doar îi ignori cu mare nonşalanţă,
altora le spui doar adevărul faţă-n faţă,
şi unora şi altora le-arunci mari provocări,
ca să răzbată singuri şi fără ezitări.
Astfel poate şi-ar depăşi ei înşişi propria limită,
filtrându-şi gândurile atent ca printr-o sită,
şi-ar realiza cum depăşind tu orice obstacol,
n-ar sta nici ei pasivi ca la spectacol!
Tu eşti prezent virtual,
şi totuşi în mod real,
pe blog, pe facebook sau pe oriunde,
te apropii de toţi în mod egal,
deşi mulţi dintre ei îşi ascund feţele,
iar alţii îşi ascund doar ochii,
dar de ce fac aceasta şi fug de ei înşişi,
nu am putut înţelege eu vreodată,
dar nu-i judec şi nici nu-i condamn,
căci şi eu am fost la fel ca ei odată.
Dar fiecare după sufletul său alege să se expună,
iar dacă în suflet este numai frică,
cum ar putea iubirea acolo să pătrundă?
Îţi mulţumesc dragă Scriitorule,
pentru că văzându-te sporind cu sufletul şi viaţa,
am luat aminte şi noi la viaţa noastră,
şi ne-am schimbat lucrând la mintea noastră,
unii doar pentru o vreme, alţii neîncetat,
unii apropiindu-se cu frică, alţii cu îngăduinţă,
fiecare după puterile sale şi după râvna sa,
unii întorcându-se înspăimântaţi de unde au plecat,
alţii zburând în înalturi,
lăsând deoparte orice surogat!
Căci nimeni nu s-a făcut vreodată bun fără voia lui,
nici necredinciosul nu a devenit credincios la îndemnul altora,
nici nu-şi va schimba cineva cugetul rău fără voia sa,
ci fiecare straluceşte,
doar dacă cu adevărat va vrea!
Căci fiind tu întreg simplu,
te-ai împărţit tuturor întreg variat,
şi astfel te-ai făcut ignorant cu cel ignorant,
sau filozof cu cel filozof,
şi te-ai făcut una cu aceştia,
şi le-ai întins o mână ca să-i ridici cumva,
pe unii i-ai tras din groapa ignoranţei,
pe alţii i-ai scos din labirintul fricii,
şi i-ai împins cu nădejde pe toţi,
spre poarta fiinţei lor!
Îţi mulţumesc dragă Scriitorule,
căci în jurul tău ne-am regăsit cu toţii,
neprihăniţi, cereşti şi puri,
şi ne-am întors feţele de la întuneric,
spre lumina care purururea străluceşte în noi,
şi din fii risipitori care eram odată
ne-am regăsit chipul şi asemănarea noastră!
Aşa cum tu ai ales să-ţi înmulţeşti talanţii,
aşa şi noi am ales să nu-i îngropăm,
ci arătându-ne pe noi înşine aşa cum suntem,
am înmulţit talanţii fiecare după propriile puteri,
unul de zece ori, altul de o sută,
iar cei mai râvnitori, de mult mai multe ori!
Îţi mulţumesc dragă Scriitorule,
pentru că ne-ai arătat la toţi că se poate
să ne schimbăm minţile şi vieţile implicit,
alegând să te arăţi oamenilor explicit,
ca şi cum ţi-ai fi pus la dospit cozonacii,
iar când i-ai scos, i-ai împărţit tuturor,
oferindu-ne o masă din prea plinul sufletului tău,
şi astfel ne-am îndestulat cu toţii din bunătăţile tale,
adică din experienţele tale mai bine zis,
căci tu ai ales să te depăşeşti pe tine însuţi,
şi nu te-ai lăsat învins de obstacolele vieţii,
trecând fără oprire de la un nivel la altul,
ţi-ai învăţat din plin toate lecţiile,
arzând etape din viaţă iarăşi şi iarăşi,
trăind fără frică şi fără complexe,
căci o viaţă traită în frică,
e doar o viaţă pe jumătate traită!
Îţi mulţumesc dragă Scriitorule,
pentru curajul tău de a spune lucrurilor pe nume,
împărtăşind din frumuseţea vieţii în stânga şi în dreapta,
i-ai învăţat pe oameni să nu mai ia totul de-a gata,
ci să creadă în ei înşişi dincolo de orice limitare,
şi să intre acolo unde nimeni acces nu are,
pe poarta fiinţei lor care rămâne mereu deschisă,
unde omul şade pururea în poala lui Dumnezeu,
unde nu mai există nici frică, nici păreri de rău,
unde nu mai este nici discipol, nici maestru,
unde nu mai este nici prizonier,nici temnicer,
unde trecutul şi viitorul sunt doar simple himere,
iar puterea prezentului face din ele simple efemere!
Îţi mulţumesc dragă Cititorule,
şi totuşi cuvintele sunt uneori prea sărace,
şi nu pot exprima decat o mică fărâmă de adevăr,
dar chiar şi aşa sărace cum sunt,
ţi le-am adus ca pe-o ofrandă,
sau ca pe un mărgăritar dacă vrei,
pe care l-am scos din vistieria sufletului meu,
şi l-am adăugat comorii din sufletul tău.
Şi astfel zburând tu,
am început să zburăm şi noi odată cu tine,
regăsindu-ne puterea noastră interioară,
regăsindu-ne bucuria pierdută odinioară,
regăsindu-ne adevarata fericire din sinele nostru,
regăsindu-ne sinele divin, cel pururea maestru.
Am cinat cu toţii împreună ca la o cină împărătească,
am şezut alături de tine şi tu alături de noi,
cel mic lângă cel mare, cel mare lângă cel mic,
căci în adevărata iubire nu mai există diferenţe,
nu mai există nici comparaţii între două feţe,
fiecare regăsindu-şi propria sa masură,
fiecare înţelegând până unde vrea să ajungă!
Însă toate aceste adevăruri nu pot fi cunoscute,
de cei aroganţi, trufaşi şi mândri,
care aleg doar să critice de dragul criticii,
însă fără să urmarească ceva constructiv,
care aleg doar tot să şuşotească,
fără ca la nimic să le folosească.
Fiecare însă e liber să aleagă,
fluxul de conştiinţă pe care vrea sa meargă,
unul vrea să sufere…e liber să o facă,
altul să se bucure…căci viaţa-i doar o joacă,
simplitatea reduce totul la "a fi aşa cum eşti”,
mai de folos îţi este să fi "tu însuţi” doar o viaţă,
decât să porţi o mască-n zeci de mii de vieţi!
Astfel, am fugit şi n-am mai dat somn ochilor noştri,
până nu am ieşit din mlaştina întunecată a suferinţei,
ajungând în cele din urmă la limanul bucuriei,
bucurându-ne împreună unul de altul,
aşa cum şi Scriitorul se bucură de Cititor,
aşa şi Cititorul se bucură de Scriitor.
Apropiindu-ne cu iubire şi fără gânduri ascunse,
şi devenind noi uşori,
eliberându-ne ca de o povară de tot trecutul nostru,
ne-am creat aripi noi şi luminoase,
de o parte iubirea, de cealaltă bucuria,
de o parte nădejdea, de cealaltă hotărârea,
ce ni s-a dat in dar,
de-a spori-n cunoaşterea de sine,
ce este dincolo de-orice hotar!
Veniţi si voi,
profani, iniţiaţi, maeştri sau anonimi fără nume,
apropiaţi-vă în mod sincer de voi înşivă şi de lume,
dezvăluiţi-vă şi voi sufletele dacă nu vă este frică,
originalitatea şterge penibilul şi imediat îl disipă,
lăsaţi şi criticile sau judecăţile fără rost,
care subjugă minţile slabe ce stau la adăpost,
mai bine arată-mi tu omule cum lucrezi schimbarea ta,
şi-ţi voi arăta şi eu cum am schimbat mintea mea,
sau poate că şti tu vreo altă metodă sau cale,
n-o ţine doar pentru tine,
arat-o la fiecare!
Sau continuă de vrei,
să critici în orice anotimp,
ai putea dormi şi critica-n acelaşi timp?
Căci răutatea omului nimic n-o poate descrie,
iar mai mult decât atât, ce-aş mai putea eu scrie?
Astfel mi-am potrivit sufletul meu ca într-o icoană,
la care privesc neîncetat şi mă contemplu fără teamă,
având în mână o trestie de scriitor,
am înhăţat cuvintele prinzându-le din zbor,
le-am aşternut pe aici doar cu sinceritate,
scriind în mod simplu şi fără vanitate,
trecând prin foc şi tot experimentând de-o viaţă,
mi-am purificat sufletul şi mintea faţă-n faţă,
şi am împărţit cu voi crâmpeie de lumină,
împărtăşind ideile deschis şi nu doar în surdină,
de-a pururea cu toţii să fim cu gândul în lumină!

duminică, 26 aprilie 2015

Cu sinele divin faţă-n faţă (2)


Eu: Bună dimineaţa, nu prea m-aţi lăsat să dorm aşa cum aş fi vrut.
Sinele divin: Bună dimineaţa! De la un timp te-ai trezit pentru că deja te-ai conectat cu mult timp înainte pentru dialogul de astăzi. Ţi se pare doar că ai dormit foarte puţin, dar noi îţi spunem că este îndeajuns până la prima trezire, apoi somnul nu te mai încarcă, ci doar te oboseşte. Şi pentru ieşirea ta de ieri  în natură şi pădure când iarăşi te-ai recentrat, te-am îndemnat pentru dialogul din această dimineaţă. Mulţumim pentru că ai spus "da".  

Eu: Acum v-am redenumit ca „sinele divin”, e mai bine aşa?
Sinele divin: Nu e nici mai bine, nici mai rău. Voi aveţi nevoie de etichete, dar noi nu putem fi etichetaţi la modul ăsta. Deocamdată nu asta contează cel mai mult, vei înţelege mai multe pe parcurs. Cel mai important este că alegi să intri în dialog cu noi.

Eu: După primul dialog, am avut o stare foarte intensă emoţional, recitind totul.
Sinele divin: Nu numai tu ai avut această stare. Cei care au crezut ce scrii au simţit la fel. E ca şi cum ţi-ai fi văzut sufletul. Iar sufletul tău ca şi a multora dintre voi, este foarte rănit. Sunteţi atât de răniţi sufleteşte, încât nu mai suportaţi nimic care v-ar putea răni iarăşi. De asta şi sunteţi atât de circumspecţi mai ales în privinţa oamenilor cu care interferaţi. Însă sunteţi într-un proces de vindecare acum dar e nevoie şi de cooperarea voastră. E nevoie de deschidere şi de iubire, căci doar prin iubire vă vindecaţi.

Eu: Dar cine ştie poate că şi asta e o formă de schizofrenie, poate între timp am luat-o cu căpuţul pe arătură şi nu-mi dau seama...
Sinele divin: Încă ai nevoie de confirmări şi noi te înţelegem. Dacă ne-am materializa în faţa ta, atunci ai crede mai mult că ceea ce ţi se întâmplă este real? E bine ca totuşi să realizezi că nimeni şi nimic nu îţi fură liberul arbitru aici. Oricând poţi continua, dar oricând te poţi răzgândi. Deci rămâne doar la alegerea ta dacă rămâi sau ieşi de pe frecvenţa noastră.

Eu: Aşa suntem noi oamenii, punem cam tot ce nu se vede la îndoială.
Sinele divin: Asta pentru că nu aveţi încredere în simţurile voastre.  Însă noi vă transmitem cu toată iubirea noastră că sunteţi acum cu toţii într-un proces de schimbare. Unii simt asta foarte intens, alţii mai puţin, alţii mai deloc. Însă cu toţii ascensionaţi mai mult sau mai puţin. Mulţi dintre voi credeţi că vă conectaţi cu astralul doar în somn, dar noi vă spunem că chiar şi pe parcursul zilei aveţi momente când sunteţi conectaţi dar nu vă daţi seama. Primiţi informaţii atunci şi vă întrebaţi de unde a venit cutare idee sau inspiraţie. Însă v-aţi obişnuit să nu le daţi prea multă crezare pentru că mulţi dintre voi trăiţi încă inconştient. Primiţi răspunsuri şi ghidare pemanent, dar e nevoie de puţin mai multă atenţie din partea voastră, altfel pierdeţi informaţia.

Eu: În general noi nu ascultăm mai deloc vocea interioară pentru că nu putem discerne printre atâtea gânduri.
Sinele divin: Aminteşte-ţi că atunci când te aflai în conştiinţa religioasă îţi plăcea mult să te rogi. Rugăciunea era pentru tine supremul atunci. Te rugai, însă nu ascultai niciodată răspunsul. Nu erai obişnuit decât să ceri, nu să şi primeşti. Şi care este logica unei rugăciuni dacă nu există şi un răspuns la ea? Dar aşa aţi fost învăţaţi şi condiţionaţi să credeţi că sunteţi înşelaţi dacă daţi crezare vocii interioare pe care o auziţi atât de clar uneori. Însă rugăciunile clasice şi citite pe pilot automat nu mai au putere la momentul acesta când voi vă aflaţi acum în acest proces de schimbare şi ascensionare. Tu ţi-ai dat seama după ce ai trecut prin toate aceste etape că e necesar doar să îţi muţi atenţia dintr-o parte în alta şi imediat poţi intra uşor pe o altă frecvenţă. Telepatia funcţionează peste tot, nu doar în astral. Dar pentru asta e necesar să vă liniştiţi mintea dacă e prea agitată. Însă dacă sunteţi limpezi, nu e necesar să vă folosiţi de tehnici care mai mult vă împiedică decât vă ajută. Voi încă credeţi că trebuie să fie greu, dar de fapt e foarte uşor. Încă credeţi că folosind o meditaţie anume, o rugăciune anume sau o afirmaţie anume, aveţi mai multe şanse de a accesa dimensiunile superioare.  Dar toate astea sunt doar instrumente care să vă liniştească mintea, să vă regăsiţi liniştea voastră şi implicit conectarea divină. Înţelegeţi că nu există separare între noi şi voi decât dacă voi credeţi lucrul ăsta. Noi vă înţelegem că aşa vi s-a spus şi aşa aţi crezut fără să discerneţi. Iar acum tocmai aici  e nevoie să ajungeţi, la ideea că nu există separare şi să simţiţi în profunzime asta. Cel mai uşor vă conectaţi prin respiraţia profundă şi asta o puteţi face oricând şi oriunde.

Eu: Poate că încă ne e greu să credem că suntem Una, când mulţi dintre noi suferim efectiv din atâtea motive precum, boli, lipsuri, singurătate. Toate astea ne trag în jos oricâte cunoştinţe spirituale am avea.
Sinele divin: La voi există multă boală, dar dacă ai vedea cât de conflictuali sunteţi interior, nu te-ai mai întreba de ce suferiţi atât de mult. Dacă aţi putea vedea cauza acestor boli de care vă plângeţi, aţi rămâne muţi de uimire. Voi credeţi că există mulţi microbi care vă slăbesc  imunitatea, dar cel mai mult vă slăbesc conflictele, reprimările, frustrările, angoasele voastre care vă duc imediat către depresie. Iar această depresie cu care mulţi dintre voi vă confruntaţi este practic acceptarea bolii în realitatea voastră. Prin depresie deschideţi porţile bolilor voastre. Când vă reprimaţi nevoia de a fi creativi, vă sufocaţi energia care se vrea materializată şi atunci ea se răsfrânge în organismul vostru prin diferite boli. Deschideţi-vă mai mult şi la terapiile alternative decât să mergeţi să tot înghiţiţi pastile cu pumnul. Aveţi acum această nouă medicină germanică care vă arată atât de clar cauzele spirituale ale bolilor voastre. Noi nu vă spunem să nu mai credeţi  în doctori şi în medicina clasică dar tot înghiţind pastile vă diminuaţi şi mai mult puterea voastră de a vă vindeca singuri. Acceptaţi-vă odată şi odată ca fiind fiinţe magnifice de lumină şi asumaţi-vă acest rol fără să mai fiţi atât de defensivi. Lucraţi cu mâinile voastre prin atingere, căci prin ele se transmite multă energie benefică. Experimentaţi şi acest lucru. Dacă v-aţi îmbolnăvit singuri, tot singuri vă puteţi şi vindeca. Noi înţelegem toate lipsurile şi grijile voastre, dar ele există mai mult în mintea voastră decât în realitate. Există multe necazuri închipuite în mintea voastră. Drama voastră e că alegeţi să vă identificaţi cu ea. Însă cu toţii sunteţi fiinţe magnifice de lumină. Aveţi aceste provocări ale trupului care uneori vă provoacă până la limita extremă dar înţelegeţi că aceste experienţe care vă vin, voi singuri vi le-aţi ales pentru că sufletele voastre au nevoie de ele. Nu sunteţi niciodată singuri, niciodată separaţi. Însă ca să dizolvaţi depresia e nevoie să faceţi paşi concreţi către voi înşivă şi să ieşiţi din resemnarea şi pasivitatea voastră. E necesar doar un pas şi imediat intraţi pe un nou flux de conştiinţă care vă ridică imediat vibraţia.

Eu: Există multe patimi prin care ne rănim singuri sau îi rănim pe ceilalţi uneori chiar fără să vrem. Există mult ego exacerbat în noi.
Sinele divin: Noi vă îndemnăm să nu vă judecaţi pentru ceea ce sunteţi şi simţiţi. Ego-ul este arma voastră, dar adeseori alegeţi să o folosiţi în defavoarea şi detrimentul vostru şi a celorlalţi. Aţi fost învăţaţi să vă luptaţi contra ego-ului, contra trupului, contra dorinţelor carnale. Mereu aţi fost îndemnaţi să vă reprimaţi nevoile. Ai văzut şi singur că atunci când te-ai luptat contra trupului, el şi mai rău s-a răzvrătit contra ta. Dar când ai ales să duci acea experienţă până la capăt fără să te mai judeci, ai scăpat într-o clipă de patimă, deşi până atunci ardeai ca într-un foc. Lupta nu învinge patima, doar o întreţine. Însă mulţi nu au curajul de a experimenta ceva ce religia sau societatea condamnă. Şi atunci reprimă totul, se luptă contra lor şi se îmbolnăvesc. Dar înţelegeţi că toate aceste experienţe se vor duse până la capăt, altfel nu au nici o valoare pentru sufletul vostru. Vor reveni iarăşi şi iarăşi până când le veţi experimenta pe de-a-ntregul. Vă îndemnăm să vă cunoaşteţi natura voastră şi tocmai cu ea să lucraţi pentru voi şi nu împotriva voastră. Ne-am bucurat când ai realizat că ai nevoie să îţi ceri iertare de la persoane care abia aşteptau să îţi ofere iertarea lor.

Eu: Da, a fost o eliberare, dar uneori nu înţeleg cum de ajung în situaţia asta.
Sinele divin: Cea mai mică mişcare din tine care te duce către mândrie şi către tendinţa de superioritate, te scoate imediat din fluxul iubirii. Cea mai mică tendinţă de judecată, la fel. Cea mai mică rană pe care o provoci altuia, ţi-o provoci de fapt ţie însuţi. Asta e lecţia ta pe care ai început să o înveţi şi indirect alţii o învaţă prin tine. De aceea, e bine cum procedezi şi că ai acceptat această deschidere pentru că oamenii au nevoie de experienţe personale şi nu de sfaturi directe, mulţi dintre ei nu le pot primi aşa. Noi te îndemnăm să continui fără să dai atenţie prea mult la efectul scrierilor tale şi fără să ai nici un fel de aşteptări. Doar asumă-ţi drumul tău cu toată puterea.

Eu: Unii m-au întrebat ce regim am ţinut de am ajuns să port acest dialog.
Sinele divin: Nu e vorba de nici un regim. E vorba de firescul tău şi atât. Pentru unii va fi cumva nefiresc să citească aşa ceva pentru că experienţa ta încă nu e asimilată de conştiinţa lor. Dar pe măsură ce vei înainta te vei deschide şi mai mult. Acum raza ta de acceptare e încă mică raportat la potenţialul tău. Poţi mult mai mult dar încă nu vrei. Noi nu îţi putem transmite decât doar ceea ce intră în acceptarea ta. De aceea îndemnul nostru către tine e să nu te opreşti şi să te deschizi şi mai mult. Nu are de ce să îţi fie frică. Nu ai de ce să te gândeşti ce vor spune ceilalţi. Nu aştepta confirmări. Creează şi împărtăşeşte doar.

Eu: Ce mesaj aveţi pentru cititori?
Sinele divin: Cititorii tăi sunt minunaţi, magnifici şi sunt mulţi dintre ei fiinţe de lumină. Dacă nu ar fi, nu te-ar putea citi. Unii sunteţi lucrători în lumină, dar mulţi dintre voi nu vreţi să vă asumaţi acest rol. Pentru tine cel mai important este să îi respecţi şi să accepţi orice părere care vine prin ei. Noi lucrăm prin oameni către oameni. Aşa că adeseori răspunsurile care îţi vin de la ei sunt inspiraţii care li s-au dat pentru tine şi nu numai. E o conlucrare între voi şi se poate manifesta multă iubire acolo dacă vă daţi voie unul altuia să vă exprimaţi fără să vă judecaţi reciproc. Noi îţi mulţumim pentru acest spaţiu al iubirii pe care l-ai creat. Şi îndemnăm cititorii tăi să se exprime în modul cel mai explicit cu putinţă dacă simt nevoia să o facă. Acest spaţiu e şi unul al vindecării la nivel subtil. Mulţi se regăsesc şi se vindecă sufleteşte, deşi tu nu îi şti. Chiar dacă uneori apar conflicte, rămâneţi în fluxul iubirii, reintraţi imediat pe el dacă vă simţiţi aruncaţi în afară datorită judecăţilor pe care le emiteţi uneori. Acum zorii se ivesc la voi şi până la o nouă întâlnire ne oprim aici.

Eu: De ce nu se poate continua acest dialog şi dincolo de ivirea zorilor?
Sinele divin: Se poate continua oricând, dar pentru tine e cel mai bine aşa. Noi suntem mereu prezenţi şi nu sutem separaţi de voi. Dar odată cu o nouă zi, deveniţi mai agitaţi şi limpezimea voastră descreşte peste zi, datorită conştiinţei sociale în care intraţi. Pentru tine aşa este cel mai bine, ca acest dialog să fie purtat până la această oră, e vorba de mintea ta care nu opune rezistenţă în acest timp. Mulţumim şi vă iubim!

sâmbătă, 25 aprilie 2015

Prietenia adevărată se aseamănă cu floarea de colţ


Prietenia adevărată se simte, nu se discută. Se cultivă şi nu se ofileşte. Se întreţine şi nu se goleşte. Ea se manifestă în curăţenia sufletului şi nu prin gânduri ascunse. Ea e liberă şi oferă libertate. Nu se cramponează de principii, de idealuri, de norme, de cuvinte meşteşugite şi de filozofii. Ea nu se negociază şi nici nu se poate oferi la schimb. În adevărata prietenie nu există troc. „Eu îţi dau asta, tu îmi dai cealaltă”. Pentru că în esenţa ei, ea nu poate accepta nici un fel de interes. Ea uneşte, interesul desparte. Ea nu uită ochii care nu se văd, doar indiferenţa îi uită. Ea îşi aminteşte cu bucurie de prietenul pe care poate nu l-a mai văzut de ani de zile. Dar în memoria prieteniei, prietenul este veşnic prezent.
Noi aici vorbim mult despre lucruri înalte. Vorbim mult despre iubirea necondiţionată. A devenit un clişeu între timp şi uneori chiar dă bine să aminteşti de ea. Poate că părem mai spirituali vorbind despre ea. Însă oare câţi dintre noi o simt cu adevărat şi nu doar ca un clişeu teoretic? Câţi dintre noi ar putea spune, nu neapărat despre un prieten cu care se văd când şi când, dar despre cei care fac parte din realitatea lui proximă, despre cei din familia lui, câţi pot spune că îi iubesc pe aceştia necondiţionat şi într-adevăr să şi simtă lucrul acesta? Câţi ar putea afirma că îşi iubesc aproapele dincolo de atitudinea, de temperamentul, de felul său de a fi, fără să simtă nici cel mai mic impuls de a încerca să schimbe ceva? Şi merg şi mai departe şi întreb. Câţi ar putea spune despre ei înşişi că se iubesc necondiţionat?
Poate că foarte puţini simt acest fel de iubire. Unii încearcă să o înţeleagă cu mintea, dar e imposibil de înţeles aşa ceva.
Am vorbit zilele trecute despre iubire şi îndrăgosteală. Una pare mult prea sus, cealaltă se trece mult prea repede. Dar prietenia mie mi se pare mai sfântă decât toate. Şi ea este accesibilă oricui. Şi celui spiritual, şi celui religios, şi celui ignorant, şi celui cunoscător, şi celui impulsiv, şi celui coleric, şi celui pasional, şi celui temperamental, şi celui guraliv dar şi celui mai tăcut. Când prietenii se regăsesc, înfloreşte bucuria. Şi totul se luminează în jur, pentru că orice rezistenţă sucombă în îmbrăţişarea prieteniei. Şi totul se amplifică în vibraţie când prietenii adevăraţi îşi dau sărutarea sfântă pe obrazul sincerităţii. Şi când prietenii şed împreună la masa adevărului din sufletul lor, ei se privesc ochi în ochi şi faţă către faţă, pentru că nu au nimic de ascuns sau de reproşat între ei. La masa prieteniei totul se iartă, totul se uită, totul se topeşte ca prin farmec. Pentru că prietenia are ceva magic în ea şi este atât de fermecătoare în acelaşi timp. Ea farmecă şi vrăjeşte, dar nu într-un mod agresiv, ci ca o şoaptă care îţi învăluie inima. Iar inima odată învăluită de sinceritatea prieteniei, se umple de dor imediat ce prietenii se despart iarăşi pentru un timp. Ei se despart cu trupul, dar inimile lor sunt conectate permanent una cu alta. Şi prietenii iarăşi pleacă care încotro, dar după un timp iarăşi revin, parcă cu şi mai multă dragoste şi dor. Şi iarăşi se întâlnesc şi iarăşi se despart. Şi iarăşi fug şi iarăşi se apropie...
Prietenia de aici din virtual, are şi ea rolul ei. Deşi aici lucrurile pot fi foarte amăgitoare şi de multe ori chiar sunt. Aici nu ne putem privi în faţă. Nici nu ne putem susţine privirile ochi în ochi. Nici nu ne putem îmbrăţişa cu trupurile. Şi totuşi ceva ne uneşte, ceva ne îndeamnă să ne căutăm unul pe altul atunci când vedem că celălalt tace şi nu mai vrea să spună nimic. Şi atunci mergem şi întrebăm pentru că ne pasă. Pentru că unii dintre noi chiar suntem prieteni aici, deşi nu ne-am văzut niciodată. Dar chiar dacă nu ne-am văzut, tot ni se face dor la un moment dat. Pentru că inimile pot fi conectate în virtual tot la fel ca şi în real. Însă aici, lucrurile se pot prăbuşi într-o clipă. Un cuvânt mai apăsat, o ironie mai înţepată, şi iaca totul se prăbuşeşte. Pentru că oamenii sunt sensibili şi nu suportă înţepăturile. Iar alţii sunt mai impulsivi şi nu se prea pot abţine să nu înţepe. Suntem temperamente diferite, mentalităţi diferite, credinţe diferite. Dacă ne doare pe moment, totuşi asta nu înseamnă că trebuie să ne ofuscăm şi să ne blocăm sau să ne scoatem din listă. Am văzut că unii o fac atunci când ceva i-a dezamăgit sau că nu li se mai acordă atenţia cuvenită. Am respectat alegerea lor şi nu i-am chemat niciodată înapoi dacă au ales să mă scoată. Ceea ce scriu pe aici nu e chiar uşor de digerat uneori, am înţeles şi asta. Poate au avut nevoie de mine sau de ceea ce scriu doar pentru o perioadă. Le mulţumesc dacă au rezonat chiar şi pentru scurt timp. Le mulţumesc chiar dacă au ales să plece fără să îşi ia măcar un simplu bun rămas.
Unele prietenii sunt temporare, altele în schimb sunt trainice şi chiar pe toată viaţa. Unii se întâlnesc des, alţii foarte rar. O prietenie adevărată se cultivă şi se întreţine. Ele sunt atât de rare şi îmi vine să le asemăn cu florile de colţ. Acestea nu sunt la vedere şi nu trâmbiţează cu frumuseţea lor. Dar sunt vii şi rămân în picioare, chiar dacă există în condiţii atât de vitrege. Peste ele se abat vânturile, gerurile, zăpezile, ploile, dar totuşi rămân vii. Aşa şi prietenia adevărată rămâne vie în sufletele celor sinceri, indiferent de diferenţele de gândire minore sau majore. Prietenia rămâne trainică şi vie atunci când fundamentul ei este clădit pe sinceritate.
Mulţumesc tuturor prietenilor care în ciuda diferenţelor de opinie, au ales să rămână!

vineri, 24 aprilie 2015

Între sabia dreptăţii şi mângâierea iertării


Oamenii în general sunt consecvenţi principiului lor de viaţă. Şi merg înainte cu acest principiu, indiferent dacă este unul care îţi dă voie să fii sau unul care te limitează. Şi uneori sunt atât de convinşi că doar mentalitatea lor este cea corectă, încât nu lasă loc pentru nici o altă opţiune. Pentru că oamenii se ghidează după propriile convingeri. Însă aceste convingeri nu sunt bătute în cuie şi nici o convingere nu este neapărat pentru toată viaţa. Dar totuşi, până omul nu se loveşte de pragul de sus al vieţii, nu e dispus să renunţe la limitările lui. Iar pragul de sus este binecuvântarea vieţii. Tu te loveşti, te doare, cazi, te ridici, dar dincolo de această durere mai spargi o rezistenţă în tine. Pentru că convingerile sunt de fapt, rezistenţe interioare. Şi adesori aceste convingeri îţi închistează fiinţa într-un cocoon care te înlănţuie. Şi în acest cocoon se formează încăpăţânarea şi rigiditatea ta care nu te lasă să te eliberezi.
Dar când te loveşti de viaţă, practic ţi se oferă o nouă lecţie şi un nou test. Şi dacă până mai ieri credeai doar în supravieţuire, vine un moment când şi această rezistenţă se topeşte, atunci când realizezi că poţi mai mult şi mai mult. Dacă până mai ieri credeai doar în ceea ce îţi spun alţii, vine un moment în care singur îţi dai seama că nu eşti cu nimic mai prejos decât ei. Dacă până mai ieri te cantonai într-o moralitate care te sufoca, vine o clipă când realizezi că cuminţenia şi reprimările nu ţi se potrivesc. Dacă până mai ieri ţineai cu dinţii de partenerul tău şi-l voiai lângă tine doar ca să nu te mai simţi singură, vine un moment în care îţi dai seama că iubire cu forţa nu se poate şi că mai bine te eliberezi şi îl eliberezi şi pe el dintr-o relaţie care nu duce la nimic constructiv. Şi dacă până mai ieri te agresai şi te răneai singur, vine o zi în care începi să te apropii de tine, să te apreciezi, să te respecţi şi chiar să te iubeşti.
Oamenii când vorbesc despre dreptatea lor, au mare grijă ca înainte de a vorbi, sabia lor să fie ascuţită. Şi ei se antrenează dinainte cum să o mânuiască şi cum să o scoată într-o clipă din teaca lor. Nimeni nu vrea să fie cu garda jos, nimeni n-ar vrea să nu scoată sabia dreptăţii şi să nu o ridice deasupra capului, atunci când dreptatea lui este ameninţată. Pentru că oamenii au ceva de războinic în ei. Lor le place să se lupte pentru o convingere, pentru un crez, pentru dreptatea lor. Religia îţi va spune cu sabia între dinţi că doar dumnezeul religiei sale este cel adevărat şi că toţi ceilalţi sunt falşi şi idolatri. Societatea te va judeca tot cu sabia ridicată, atunci când nu te afiliezi unui sistem în care ea vrea cu orice preţ să te încadreze. Medicii îşi vor susţine cu sabia ridicată tratamentele lor clasice şi perimate şi tot te vor îndemna să înghiţi pastile cu pumnul, fără să mişte nimic în privinţa cauzei conflictuale a unei boli. Învăţământul îşi susţine şi el drepturile cu sabia deasupra, deşi metodele lui sunt bazate tot pe frică şi ameninţări. Politicienii şi ei nu se lasă mai prejos şi-şi mânuie propriile săbii unul împotriva altuia, până ce din acestea încep să iasă scântei.
Aici trăim parcă pe planeta dreptăţii care niciodată nu este dreaptă. Şi de ce ea nu este dreaptă? Pentru că agresivitatea generează doar agresivitate şi scântei. Iar acolo unde este multă agresivitate, există mult chin în acei oameni care o propagă. Există multă frică în agresivitate, frica de a nu-şi pierde dreptatea. Şi acei oameni se împovărează singuri cu judecăţile lor strâmte şi înguste împotriva celor ce nu sunt de partea dreptăţii lor. Şi-şi duc aceste poveri în spinarea sufletului lor, şi se frământă, şi se perpelesc în focul patimei care îi orbeşte. Oameni împovăraţi, chinuiţi, disperaţi care suferă după dreptatea lor, care se îmbolnăvesc şi mor frustraţi şi deznădăjduiţi, pentru că convingerea lor nu a reuşit să se ridice şi să rămână la nesfârşit pe soclul dreptăţii.
Dar mai există şi o altă cale, iubiţii mei. E una mult mai uşoară şi care te despovărează, te uşurează şi te eliberează imediat dacă o urmezi. Este calea iertării. Atât de uşoară şi totuşi atât de greu de urmat. Atât de smerită şi totuşi atât de neprimită. Atât de neprihănită şi totuşi atât de nepătruns în sufletele pătimaşe. Atât de puternică şi totuşi atât de nebăgată în seamă. Atât de vindecătoare şi totuşi atât de puţin căutată.
Nu am văzut nici un om, măcar unul singur, care să rănească pe un altul şi totuşi să nu simtă măcar o mică amărăciune în sufletul său. Şi cu toate astea, oamenii preferă să simtă chiar toată viaţa această amărăciune decât să simtă frumuseţea şi dulceaţa iertării. Când iertarea îşi face apariţia, săbiile dreptăţii se frâng şi orgoliile care se tot ciocneau în zadar, îşi dau seama că această distructivitate duce doar la epuizare şi doar atât. Când iertarea urcă pe scena vieţii, actorii fac un pas înapoi şi se pleacă cu toţii în faţa iertării, într-o continuă reverenţă. Iar spectatorii se vor ridica şi o vor ovaţiona îndelung pe această doamnă care nu cunoaşte frica, ranchiuna, invidia, răutatea şi toate celelate odrasle zămislite din pântecele dreptăţii.
Iertarea dizolvă până şi acest slogan atât de despotic şi de discriminator: „Cine nu e cu mine, e împotriva mea”! Dar eu aleg să nu fiu eu însumi împotriva mea. Pentru că dacă aleg mereu doar dreptatea mea şi mi-o impun, atunci mă lupt contra iubirii din mine care nu poate înţelege această opintire fără rost. Iertarea mă eliberează, dar doar dacă este una reală, nu una imaginară. Orgoliul nu te lasă să o faci, dar iubirea te tot îndeamnă să spui din toată inima şi cu toată puterea „iartă-mă”! Şi pentru un timp mai scurt sau mai lung, se duce această luptă de care pe care.
Atunci îţi vei da seama cine are mai multă putere în tine, oare o fi orgoliul sau chiar iubirea?

joi, 23 aprilie 2015

Între îndrăgosteala de o clipă şi iubirea de o viaţă


Aşa cum oamenii se perindă care încotro, intrând şi dispărând din realitatea noastră, aşa şi stările noastre se schimbă permanent în funcţie de cei pe care îi avem în faţă. Şi pentru că toţi oamenii sunt diferiţi, stările noastre vis-a-vis de ei sunt diferite. Unii frumoşi, alţii mai puţin seducători, unii cu ochi albaştri, alţii cu ochi căprui, unii cârlionţaţi, alţii cu părul lipsă, unii subţiri, alţii mai îndesaţi, unii tăcuţi, alţii guralivi, unii liniştiţi, alţii agitaţi, unii capricioşi, alţii cu sau fără tabieturi, toţi până la unul ne creează stări diferite în fiinţa noastră. Uneori stări de atracţie, alteori de repulsie, uneori admiraţie, alteori respingere, uneori dorinţă, alteori indiferenţă, uneori iubire profundă, alteori doar o simplă îndrăgosteală.
Toate aceste stări sunt adevărate, ni se întâmplă tuturor să simţim câte ceva faţă de unul sau altul, mai devreme sau mai târziu. Unul din motivele pentru care suntem aici, printre semeni, e şi faptul că am venit totuşi ca să experimentăm această simţire într-o multitudine de stări diferite. Totul în jurul nostru are impact emoţional în noi înşine şi fiecare om cu care interferăm ne transmite o emoţie, o trăire, o vibraţie. Pentru că totul vibrează în jurul nostru, e firesc ca şi noi să vibrăm într-un fel sau altul, privind la cei care intră în contact cu noi.
Iubirea e floare rară, dar îndrăgosteala se aseamănă cu păpădiile care tocmai înfloresc pe toate drumurile. Şi păpădiile sunt frumoase, dar doar dacă le contempli în timp ce mergi pe lângă ele fără să le dai prea multă atenţie. În schimb, dacă începi să le culegi, îţi rămâne pe mână un fel de lipici urât mirositor care cu greu îl poţi îndepărta. Dar dacă le laşi acolo în pământ, după un scurt timp, floarea se transformă într-un puf asupra căruia dacă vine şi cea mai mică adiere de vânt, se împrăştie tot într-o clipă.
Aşa e şi cu îndrăgosteala.Te seduce şi te îndeamnă să o culegi, adică să pui mâna pe ea. Iar după ce ai făcut-o, dorinţa se transformă într-un simplu puf, dispărând la prima adiere a raţiunii, care pentru o bucată de timp a fost ca şi adormită. Somnul raţiunii, naşte îndrăgosteala. Şi ea se înfiripă şi creşte ca o fantasmă pe care o tot încălzeşti la sân. Sau ca un şarpe mic care se va mări cu fiecare emoţie declanşată. Atâta timp cât îl hrăneşti, el se va încolăci în jurul inimii tale şi acolo îşi va face locaş. Însă când emoţiile sucombă şi locaşul se răceşte, el va începe să te muşte, trezindu-te la realitate.
Multe drame a creat efervescenţa îndrăgostelii. În această stare euforică, lucrurile nu se mai percep în mod real, ci într-un mod fals și poleit. Pasiunea preschimbă totul şi nu lasă loc de nici o ezitare: ea pur şi simplu vrea să aibă pe acel cineva şi doar lui să îi aparţină. Dacă ar avea gură, îndrăgosteala nu s-ar mai putea opri din a povesti dramele pe care ea însăşi le-a ţesut de-a lungul timpului.
De fapt omul e atras nu neapărat de persoana de care se îndrăgosteşte, cât de starea euforică care pentru o perioadă de timp, îi dă senzaţia de plutire, ca şi cum ar zbura pe cai înaripaţi, în timp ce fluturaşii hormonali îşi fac de cap pe dinăuntru. Aţi observat cum priveşti o persoană de care te îndrăgosteşti? De sus până jos, cu sau fără haine, totul e absolut perfect. Dar după ce îndrăgosteala se duce de unde a venit, adică în neant, când emoţiile nu mai întreţin iluzia, începi să priveşti persoana la care până mai ieri te uitai ca la un idol, cu indiferenţă sau chiar mai rău decât atât. Însă mulţi îşi prind picioarele în această stare efemeră, ca într-o cursă.
Pentru că îndrăgosteala e ca un păunaş care se înfoaie pentru a impresiona peisajul, poate-poate cineva îşi va da în cele din urmă ochii peste cap. Şi am văzut cum se plimba cu nonşalanţă, aruncându-şi propriile curse emoţionale în stânga sau în dreapta. Şi am văzut cum mulţi care nu doresc decât să trăiască clipa, se prind imediat în aceste curse. După care, ies cu greu din ele cu inimile frânte şi încep să îşi lingă rănile, spunând pe la toţi să nu facă aşa cum au făcut ei. Prea târziu, dar lecţiile dureroase sunt cel mai bine învăţate. Când discernământul a rămas agăţat pe undeva în afară, viaţa te învaţă ceva poate chiar într-un mod brutal, ca să îţi aduci cumva aminte de durerea sufletească care ţi-ai provocat-o ţie sau ai provocat-o altora.
Aceste stări nu se pot controla, ele apar din când în când şi iarăşi pleacă. Însă dacă vrei să le hrăneşti, gândeşte-te încă odată în ce investeşti această hrană şi cui i-o oferi, ca nu cumva acela sau aceea, să se întoarcă împotrivă şi să capete drepturi asupra ta. Ceea ce simţi, vine din inimă şi acolo se află un loc sacru și tainic care nu te minte. Iar dacă simţi tulburare, agitaţie, nerăbdare, patimă, pe toate acestea şi încă multe altele, se clădeşte fundaţia îndrăgostelii. E ca o vrajă care te fascinează. Dar nu tot ceea ce e fascinant este şi ziditor de suflet.
Pe când iubirea, e o stare care te lasă liber şi oferă deplină libertate celuilalt. Ea nu subjugă aşa cum o face îndrăgosteala. Ea nu vrea „să pună mâna”, ci îşi aşterne pacea peste sufletul celui iubit. Ea nu posedă şi nu stăpâneşte. Nu e geloasă şi nu are gânduri ascunse. Nu vrea ca iubitul sau iubita să îi aparţină numai şi numai lui. Iubirea nu e pătimaşă şi nu priveşte cu poftă la un trup atrăgător şi ondulat. Aici se opreşte îndrăgostela, doar la forme. Însă iubirea ştie că dincolo de forme, se află ceva mai mult decât atât. De aceea iubirea e puternică, iar îndrăgosteala e slabă şi mai efemeră decât o păpădie. Iubirea nu doreşte nimic, însă îndrăgosteala arde de dorinţă. Una se bucură pentru sentimentul de „a fi”, cealaltă se usucă pe picioare râvnind cu patimă după „a avea”. Una este totul, celaltă doar pare că este ceva. Una doar există, cealaltă vrea doar să cucerească.
Iar cuceririle, se vor aduna cu toate ca într-un ierbar plin de păpădii cu care poate te vei lăuda peste ani unuia sau altuia şi care va părea frumos pe dinafară, dar pe care atunci când îl vei deschide, puful lor se va împrăştia în toate direcţiile după cum bate vântul. Pentru că ceea ce e vânt, ca vântul trece, adică într-o clipă. Ceea ce e trecător e doar o spoială a nimicului care-ţi fură ochii. Însă iubirea nu e trecătoare şi nici nu-ţi fură ochii. Ea nu rabdă şi nici nu se rabdă, pentru că nu aşteaptă ceva anume de la persoana asupra căreia se duce acest sentiment. Ea nu se chinuie aşa cum face îndrăgosteala. Şi nici nu tânjeşte vreodată după ceea ce nu poate avea.
De aceea, iubirea e dincolo de simţuri, dincolo de forme, dincolo de orice împăunare şi de orice fel de spoială, dincolo de trup şi pipăire, dincolo de aşteptare şi de nerăbdare. Îndrăgosteala poate ţine o clipă, o zi sau o noapte. Iubirea însă poate fi pentru toată viaţa, căci ea e autentică şi nu cunoaşte decât starea firească a verbului firesc: „eu sunt”!