Respiră profund şi revino în prezent!

Viaţa se aseamănă cu o imensă arenă de circ în care ai intrat pentru că pur şi simplu tu însuţi ai vrut să intri. E ca şi cum la un moment dat, afli că circul vine în oraşul tău. Încă nu a sosit, dar este pe drum. Astfel încât, oamenii încep să vorbească şi să şuşotească. Se crează o forfotă şi o agitaţie. Unii abia aşteaptă, alţii nici nu vor să audă.

Aşa se întâmplă şi cu viaţa asta. Sufletul tău a ales să intre în acest circ care este însăşi viaţa. El a hotărât să vină, a stat la rând, a cumpărat un bilet şi iată-l pe sufletul nostru intrat în arenă. El intră şi observă cum merg lucrurile înăuntru. Unii stau pe bănci, aplaudă şi ovaţionează. Alţii şi-au asumat anumite roluri pline de măiestrie. Şi observatorii dar şi jucătorii se bucură fiecare în felul său. La un moment dat, unii spectatori îşi iau inima în dinţi şi încep şi ei să îşi creeze roluri care li se potrivesc, încep să le înveţe şi să le cultive. Încep mai timid sau mai curajos să se arate pe ei înşişi. Îşi dau seama că dacă tot au intrat în această arenă, e mai frumos şi mai bine pentru ei dacă îşi creează ei înşişi rolurile care li se potrivesc. Unul va intra în cuşca cu lei, altul va zbura de pe un trapez pe altul, unul acceptă rolul de clovn, altul de bufon, unul de jucător, altul de arbitru. Cei care şi-au asumat un rol, la un moment dat se mai apucă de unul pe care îl vor cultiva în paralel cu primul. Astfel încât, o experienţă o urmează pe alta şi tot aşa. În tot acest circ, vei observa şi mulţi din cei care mor de plictiseală, care se lungesc pe bănci sau pe sub tribune, aşteptând ceva ce nu mai vine. E loc pentru toată lumea, unii creează, alţii încontinuu doar se autosabotează...

Am făcut această paralelă, pentru că mie mi se pare cel mai important să înţelegem faptul că noi oamenii, am ales să venim pe această planetă pentru un timp mai scurt sau mai lung. Dacă am mai venit aici de sute sau mii de ori, nu mai contează. Dacă am venit de pe alte planete, iarăşi nu mai contează. Important e că suntem aici. Şi dacă tot suntem, de ce oare să nu ne jucăm rolul până la capăt? Ce ne împiedică, ce ne opreşte? Se poate însă să mori de plictiseală, alegând să nu faci nimic. Se poate să fii mereu doar un spectator care va privi cu interes doar către ceilalţi. Şi se mai poate să îţi asumi şi rolul de creator şi de co-creator împreună cu divinitatea, cu universul.

Dar pentru acest rol care cu adevărat te împlineşte, ai nevoie de un singur lucru, cel mai simplu, şi totuşi atât de greu de obţinut atunci când nu te-ai obişnuit încă să pui mâna pe el. Şi despre ce lucru vorbesc şi despre ce comoară ascunsă? Despre ce dar atât de rar apreciat amintesc? Ce mărgăritar de mare preţ vreau să îţi dăruiesc? Timpul prezent, clipa de faţă, momentul acum, de aceasta îţi vorbesc! Şi de ce oare ar fi atât de important timpul prezent? Pentru că dacă nu trăieşti în prezent, trăieşti în cu totul altă parte şi atunci te vei regăsi în cei care se află în arena de circ, dar nu suportă să ia parte la tot spectacolul, ci stau bosumflaţi pe margine, stau şi pe bocesc pe la colţuri, ori mor de plictiseală. Alţii tot caută uşa de la intrare, căci vor să iasă din această arenă care li se pare prea potrivnică lor. Dar surpriză! Uşa e definitiv închisă în urma ta şi odată intrat nu mai e cale de întoarcere!

Aşadar, dacă tot am accepat să vin aici, ar fi cu totul nefiresc să vreau să plec cât mai repede. Dar atunci când rămân ancorat în prezent, nu vreau niciodată să mai plec. De ce să mă întroc când vreau doar să înaintez pe cale? Dacă simt că sunt veşnic, oare ce mă poate autosabota atât de mult încât să vreau neaparat să îmi calc pe suflet şi să sufăr? Dacă simt că sunt veşnic, de ce mă grăbesc, de ce mă precipit, de ce mă agit şi încotro vreau să evadez?

Dar nu avem de ce evada, iubiţii mei. Pentru că viaţa nu e o temniţă în care eu am venit ca să caut apoi căi de evadare din ea. Iar dacă mi se pare că ea e întunecată, mucegăită, mizerabilă şi haotică, atunci oricând dacă nu îmi place, o pot schimba. Şi dintr-o temniţă, o pot transforma într-un palat. În palatul de cleştar sau în căsuţa de turtă dulce, de ce nu? Nu am mijloacele necesare ca să o fac? Nu e adevărat. Mijloacele sunt la îndemână, dar mie mi-e încă frică să pun mâna pe ele. Mi-e încă frică să mă recunosc ca fiind divinitate întrupată. Mi-e încă frică să accept provocarea vieţii. Mi-e încă frică să fiu co-creator! Şi de ce mi-e încă atât de frică? Pur şi simplu pentru că am ales să nu trăiesc în prezent!

Unii vor zâmbi, alţii poate îmi vor da dreptate. Cei care ţin la suferinţa lor, nu vor recunoaşte niciodată momentul prezent. Ei îţi vor tot povesti lucruri dintr-un trecut mort şi îngropat, reverii şi nostalgii, amintiri şi păreri de rău care îi urmăresc pentru că încă nu şi-au iertat propriul trecut, nu şi-au iertat propriile alegeri, nu şi-au iertat propriile renunţări. Nu şi le-au asumat ca experienţe, ci doar ca greşeli. Şi atunci se învinovăţesc pentru că trecutul e atât de viu în mintea lor. Alţii îţi vor povesti despre grijile lor care vor veni mâine, poimâine, peste o lună sau peste un an. Dar oare unde este ziua de mâine, mi-o poate arăta cineva? Ştie oare cineva ce îi va aduce acest mâine sau următoarea lună sau următorul an? Dar eu vă spun tuturor că suferinţa cu adevărat nu poate fi simţită decât atunci când mintea ta oscilează între trecut şi viitor. Adică între poveri trecute şi himere viitoare!

Uneori ajungi jos, foarte jos. Adică din diferite motive, simţi că se năruie viaţa ta, că nu te mai regăseşti în nimic, că nu mai suporţi pe nimeni în jur, că eşti prea obosit de viaţă ca să o mai iei de la capăt. Şi asta face parte tot din planul tău cu viaţa. Când eşti la pământ, nu mai ai decât două variante: ori te ridici şi renaşti din propria cenuşă ca pasărea Phoenix, ori alegi să zaci în continuare în aceeaşi depresie şi lamentaţie. Şi e un moment nemaipomenit de benefic să te afli jos, să simţi că nu mai ai nici o susţinere. Atunci de-abia e momentul tău de a-ţi găsi susţinerea care îţi vine din tine însuţi şi din momentul prezent.

Căci în prezent, ai lucruri de făcut, oameni de întâlnit, creaţii de creat, cuvinte de scris sau note de cântat. Aici nu mai ai timp de depresie, căci depresia vine ori dintr-un regret trecut, ori dintr-o frică viitoare. În prezent nu poţi fii frustrat, abătut, trist, nefericit, gelos.Toate acestea te menţin pe vibraţia joasă pentru că atunci când le simţi, nu te mai afli în prezent. Dar ce simţi atunci când eşti conectat cu prezentul? Bucurie, pasiune, entuziasm, recunoştinţă, mulţumire, împăcare, putere, lumină! De aceea se şi spune despre puterea prezentului, pentru că doar în „aici şi acum”, trăieşti şi creezi din sine!

Dar cum revii la acest moment al prezentului atunci când eşti nu într-o stare tocmai bună? Foarte simplu. Prin respiraţia profundă. E exerciţiul cel mai simplu şi la îndemâna oricui, indiferent ce ar face şi unde s-ar afla. Dacă nu te simţi bine în timp ce citeşti aceste rânduri, fă-o acum! Pentru că nu vreau să mă citeşti dacă nu simţi bucurie atunci când o faci. Nu vreau să îmi dai „like” dacă simţi că aceste cuvinte nu îţi folosesc la nimic. Aşa că respiră profund dacă acum nu eşti chiar ok. E vorba de un timp scurt şi de câteva respiraţii. Inspiră prezentul şi bucuria, urcă din prima chakră către a doua cu fiecare respiraţie, menţine aerul şi apoi dă-i drumul uşor. Opreşte-te la chakra la care simţi că nu mai poţi înainta şi rămâi acolo. Dacă vrei să te opreşti la anahata inimii, atunci rămâi centrat pe inimă. Dacă vrei să mergi mai departe, atunci mergi mai departe până acolo unde simţi unirea ta cu spiritul, cu divinul. Urcă cu fiecare respiraţie şi menţine-te ca vibraţie. Iar apoi revino în prezent şi susţine acest moment prin creaţia, experienţa şi bucuria ta!