Vămi şi suflete

Într-o viaţă de om, sufletul trece prin mai multe stări care mai de care mai provocative, mai întunecate sau mai luminoase. Într-o mai veche scriere, aminteam de vămile prin care treceam şi unde întâlneam tot felul de oameni blocaţi în anumite zone de conştiinţă. Acum observându-mă şi observându-vă, voi aminti de alte treceri, numai că aici nu mai este vorba de oameni, ci de stări.
Astfel încât, sufletul meu zburând de-a lungul stărilor de conştiinţă alterate, a observat noi vămi, noi treceri, noi blocaje care ţin sufletele pe loc ca într-o cursă.

Aşadar, pornind la acest drum, sufletul meu a ajuns la prima poartă pe care scria "Frica". De aici pleacă toate celelalte stări de conştiinţă alterate, din frică. Aici sunt blocate cele mai multe suflete care nu vor să înainteze mai departe pe drumul lor, de frica necunoscutului şi a schimbărilor. Şi atunci, observând Frica cum înlănţuie aceste suflete, am venit cu curaj în faţa ei şi am întrebat-o: „Cine eşti tu şi care e menirea ta"? Atunci ea mi-a răspuns: „Eu sunt cea care împiedică sufletele să îşi împlinească misiunea lor pe pământ. Ele se opresc aici, pentru că nu au înţeles încă faptul, că toate sufletele sunt cu adevărat fiinţe de lumină şi că toate strălucesc mai mult sau mai puţin prin divinitatea lor”. „Şi cu ce pot plăti trecerea mea mai departe"? „Doar cu iubirea”, mi-a răspuns ea. Astfel încât, am plătit şi am mers mai departe.

La următoarea poartă scria mare: "Panica". Şi am văzut cum sufletele se precipitau care încotro fără nici un sens, căutându-şi locul şi niciodată găsindu-şi-l. Şi atunci am întrebat Panica: „Cine eşti tu şi care e menirea ta"? „Eu sunt starea cu care se identifică sufletele care nu mai reuşesc să se centreze pe sinele lor, adică pe partea lor spirituală care le menţine mereu conectate cu divinitatea. Şi astfel, aceste suflete sunt cele care se panichează în urma oricăror veşti sau schimbări care le îndeamnă să se autodepăşească. Ele trăiesc un viitor al nesiguranţei permanent în mintea lor şi niciodată nu se află cu adevărat în momentul prezent". „Şi cu ce pot plăti pentru a merge mai departe"? „Doar cu integrarea fiinţei tale în momentul prezent". Astfel încât, am plătit şi am mers mai departe.

La următoarea trecere scria: "Nesiguranţa". Aici sufletele erau într-o îndoială continuă, ca şi cum orice decizie pe care o luau, imediat şi-o sabotau prin neîncredere. Şi erau tare epuizate aceste suflete, căci senzaţia era că îşi duceau viaţa păşind un pas înainte şi doi înapoi. „Cine eşti tu şi care e menirea ta"?, am întrebat eu Nesiguranţa. „Eu sunt cea care se joacă cu minţile voastre a căror gânduri vă fac să credeţi că nu sunteţi în stare de nimic bun, de nimic folositor, de nimic constructiv". „Cu ce pot plăti?” „Doar cu încrederea în tine însuţi”. Astfel încât, am plătit şi am mers mai departe.

Vama următoare se intitula "Disperarea". Aici sufletele erau într-un freamăt continuu şi într-o stare de jale a cărei strigăt umplea văzduhul de neputinţă. Strigau după ajutor, aşteptau pe cineva, dar nimeni nu venea. Şi atunci am întrebat „Cine eşti tu şi care e menirea ta"? „Eu sunt starea care reuşeşte să seducă acele suflete care s-au învăţat să aştepte mila celorlalţi. Neprivind niciodată în interiorul lor, nu şi-au regăsit puterea lor interioară şi atunci nici aceste suflete nu înţeleg cine sunt şi de ce au venit în trup. Senzaţia lor e aceea ca şi cum ai fi permanent cu o sabie ameninţătoare ridicată deasupra capului”. „Cu ce pot plăti pentru a merge mai departe?” „Doar cu puterea divină a spiritului tău.” Astfel încât, am plătit şi am mers mai departe.

La următoarea trecere, m-am oprit citind pe poarta sa: "Nostalgia". Intrând aici, am văzut sufletele stând visătoare şi pasive, ca într-o reverie continuă. Îşi aminteau mereu fragmente din trecutul lor, întâmplări trecute, oameni care acum nu mai erau printre ei. Şi erau într-o stare de plâns după un dor nesfârşit pe care nu-l puteau stinge cu nimic. „Cine eşti tu şi care e menirea ta"?, am întrebat Nostalgia. „Eu sunt cea care subjugă sufletele mai sensibile către un trecut mort şi îngropat. Cele care trăiesc din amintiri şi îşi doresc să îşi retrăiască anumite perioade trecute din viaţa lor. Ele nu au înţeles că sensibilitatea le-a fost dăruită în folosul, nu în defavoarea lor. Dar pentru că nu au învăţat să o folosească, rămân încorsetate pe această vibraţie joasă, care şi ea e tot una din patimi". „Şi atunci cu ce pot plăti pentru a înainta"? „Doar prin creaţia care te aduce imediat în prezent". Astfel încât, am plătit şi am mers mai departe.

La următoarea vamă, scria cu litere mari: "Depresia". Aici sufletele se aflau într-un vaiet şi îşi căutau alte suflete care să le asculte vaietul lor. Nu suportau singurătatea, ci permanent căutau ca cineva să le acorde puţină atenţie. „Cine eşti tu Depresie şi care e rostul tău"? „Eu sunt alegerea sufletelor cărora le place să cocheteze cu această stare pentru justificarea de a nu face nimic. Aici se mai regăsesc cei care au avut câte o mare dezamăgire în viaţa lor şi nu au putut să îşi înveţe lecţia predată în urma acestei experienţe care tot spre folosul lor a fost. Aceste suflete aleg nefericirea pe care o manipulează pentru a li se acorda cât mai multă atenţie". „Cu ce pot plăti"? „Doar cu bucuria stării tale fireşti". Astfel încât, am plătit şi am mers mai departe.

Tot înaintând am dat de altă vamă care se numea "Plictiseala". Aici sufletele se târau de colo colo, fără ca nimic să le însufleţească. Acum se agăţau de câte un obiect sau de altcineva disponibil, ca imediat mai apoi, iarăşi să nu mai simtă nimic şi iarăşi să caute ceva în afara lor. Senzaţia era că nimeni şi nimic nu putea potoli această goliciune în care se aflau. „Cine eşti tu Plictiseală şi care e menirea ta"? „Eu sunt seducţia celor care nu se pot opri niciodată doar la ei înşişi. Ei au nevoie mereu de zgomot, doar-doar or uita de ei înşişi. Ca şi cum vor să îşi potolească setea cărând mereu apă cu o căldare spartă. Până ce încearcă să umple paharul, găleata imediat se goleşte. Apoi se duc iarăşi să umple găleata şi tot aşa". „Cu ce pot plăti aici"? „Doar cu liniştea fiinţei tale interioare". Astfel încât, am plătit şi am mers mai departe.

La următoarea trecere, sufletul meu a simţit un mare pustiu al dezolării, căci aici se afla scris mare: "Sfârşeala". Intrând aici, am văzut multe suflete care mai de care mai chinuite, ca şi cum nu mai aveau decât puţină energie în ele însele. Senzaţia era de sufocare, ca şi cum se aflau într-o groapă, dar nu mai aveau destul aer pentru a ieşi de acolo. „Cine eşti tu şi care e scopul tău"? „Eu sunt starea care îi aduce pe mulţi la limita suportabilităţii lor umane. Oameni care nu mai vor să trăiască în trup pentru că nu îşi mai găsesc nici o bucurie pe pământ. Sfârşeala e ca un cumul al celorlalte stări prin care ai trecut până aici. Când ajung în starea aceasta, multe suflete pur şi simplu vor să plece de aici, pentru că nu îşi mai găsesc rostul. Astfel încât unele dintre ele îşi vor crea inconştient, oportunităţi de a pleca din această lume, deşi o vor face cu multe lecţii neînvăţate. Însă e alegerea lor". „Cum pot plăti această vamă"? „Doar cu credinţa nestrămutată în tine însuţi, în divinitate şi în darul vieţii".

Aici sufletul meu s-a oprit din drum şi a reflectat la toate aceste stări prin care a trecut. Şi a realizat că toate aceste stări alterate sunt doar iluzii. Însă multe suflete ajung poate dintr-o prea mare ignoranţă să se identifice cu aceste iluzii şi să se oprească la poarta lor. Toate aceste stări ale suferinţei sunt doar alegeri din liberul arbitru care nu îşi mai recunoaşte propriul discernământ. Toate celelale stări cu care am plătit, nu sunt alegeri, ci sunt pur şi simplu în fiinţa noastră ca un firesc. Nu e nevoie să aleg iubirea, căci sunt iubire. Nu e nevoie să aleg bucuria, căci sunt bucurie. Nu e nevoie să aleg creaţia, căci menirea omului pe pământ este să creeze permanent câte ceva pe nivelul său. Una e să alegi nefirescul, alta e să rămâi pur şi simplu în „eu sunt” şi atunci nu mai poţi spune decât „eu sunt iubire”, „eu sunt bucurie”, „eu sunt curaj”, „eu sunt credinţa”, „eu sunt puterea” ...