Tablouri de toamnă

Toamna are în ea ceva aparte. Aceste treceri de la temperaturile joase la cele ridicate, de la dimineţile reci şi friguroase până la orele prânzului, când soarele străluceşte în toată splendoarea, pentru ca mai apoi, după apusul său, iarăşi să revină înfrigurarea. În câteva ore, acest magnific anotimp, se îmbracă şi se dezbracă de mai multe ori, doar într-o singură zi.

Pădurile sunt atât de viu colorate acum, încât ele mă atrag ca un magnet. Natura mă cheamă la ea, iar eu îi răspund afirmativ, fără să stau pe gânduri. Las dimineaţa să se scurgă şi las bruma să se dizolve în pământ. Las frigul de la primele ore să se dizolve şi el în razele soarelui ce urcă încetişor tot mai sus. Rabd aceste ore să treacă, iar aproape de amiază, când soarele îşi atinge vârful sus, ne îmbarcăm şi ieşim din cotidian.

Străbatem oraşul şi îl lăsăm în urmă, cu toată agitaţia şi nerăbdarea sa. Lăsăm în urma noastră totul pentru o oră-două. Vara ziua este lungă şi timpul pare că nu se grăbeşte. Acum însă, sunt doar câteva ore de lumină la dispoziţie, sunt doar câteva ceasuri, când soarele luminează pe cer. Ies din oraş cât mai repede, lăsând în spate lumea cu toate grijile şi agitaţiile ei.

Trec astfel, din dimensiunea lumească în dimensiunea naturală, unde timpul pare că se opreşte în loc şi făptura se regăseşte dincolo de simţuri.
Şi după ce am ieşit, încetinesc brusc. Ca şi cum aştept sufletul să mă ajungă din urmă. El nu se grăbeşte, căci nu are motiv de grabă, nu are motiv de precipitare. Aşa că, îl aştept să revină şi să ne contopim împreună, bucurându-ne de privelişti şi sentimente.

Înaintăm fără grabă de-a lungul orizontului ce se aşterne în faţa noastră. Pentru a ajunge în natură, dincolo de oameni, avem de parcurs câte un sat întreg sau chiar două, în funcţie de locurile care mă cheamă şi mă invită lăuntric să le vizitez. Şi merg uşor, privind case şi oameni. Case vechi şi oameni frumoşi în simplitatea lor. Animale purtate de colo colo, mânate spre micile porţiuni de iarbă ce au mai rămas.Trec pe lângă săteni, ei mă privesc şi deşi nu m-au văzut niciodată, înclină capul sau îmi fac din mână. Le fac şi eu din mână şi le zâmbesc la rândul meu. Uneori, mă întreb de ce oare, doar aici în sate, oamenii se salută oricum, deşi nu se cunosc? Şi oare de ce, noi cei din oraşe, trecem nepăsători, reci şi indiferenţi unii pe lângă alţii, parcă mai mereu de la inimă pe lângă inimă?

Las în urmă satul şi urc serpentinele ce străbat pădurea în două. De o parte şi de alta, copacii stau maiestuoşi, care mai de care mai coloraţi şi mai frumoşi. Frunzele îi împodobesc şi culorile îi diferenţează. Într-un loc galben, în alt loc cărămiziu. Într-un loc maroniu, într-altul portocaliu. Verdele şi el diferă în zeci de mii de nuanţe. Nu vezi două culori identice, căci fiecare copăcel are identitatea lui. La fel cum suntem şi noi oamenii, diferiţi în unicitatea noastră.

Ajung la un intrând, unde până acum nu am mai oprit. Dar ceva îmi spune să cobor chiar aici. Aşa că fac ascultare de glasul meu interior şi mă supun. Ieşim şi ne minunăm de mirosul toamnei şi de parfumul ei. Pe aici, nici ţipenie de om. Nu e timp pentru contemplare şi nici atracţie către frumosul autentic din natură, atâta timp cât nu simţi nevoia să ieşi din agitaţia urbană şi plină de noxe. Dar eu am nevoie de această evadare şi îmi fac timp pentru ea aproape zilnic. Ultimele patru zile, au fost ieşiri în locuri diferite. Nu pentru mult timp, dar totuşi o oră măcar de inspirat aerul rece şi pur al toamnei, e ceva de vis. Doar cei care fac asta din când în când măcar, pot realiza ce vreau să spun.

Aşadar, debarcăm şi începem să coborâm la pas. Intrăm în pădure şi luăm contact la propriu cu liniştea toamnei, când doar frunzele foşnind sub picioare se mai aud. Toamna e o linişte foarte adâncă aici. Nu se mai aude acel puls şi zumzet, specific primăverii sau verii. Călcăm pe covorul de frunze cu delicateţe, nu cumva să perturbăm prea mult această linişte divină. Zilele trecute, o căprioară ne-a tăiat calea, speriată probabil de apariţia noastră inopinată, cu care nu era obişnuită.

Aici însă, îţi vine să te opreşti la fiecare pas şi să priveşti intens la frumuseţea ce îţi taie răsuflarea. Înaintăm şi mergem de-a lungul şi de-a latul potecilor ce se bifurcă când şi când. Coborâm, urcăm, iarăşi ne oprim. Ne aşezăm pe covorul de frunze şi ne rostogolim prin el. Soarele răzbate printre ramuri până la noi, parcă şi el bucurându-se de joaca noastră. Iau frunzele în mână şi le privesc coloritul, parcă pictate de o mână a unui pictor divin. Le simt textura ce se macerează imediat cum le strâng în palmă. Peste tot, frunzele zboară şi cad uşor la orice adiere de vânt. În curând, copacii se vor dezgoli de tot de podoaba lor şi se vor pregăti pentru iarnă. Natura îngheaţă pentru scurt timp, pentru ca iarăşi să se dezgheţe la primăvară.

Dar până atunci, să ne bucurăm încă de această minunată toamnă şi de frumuseţea ei irezistibilă!