La şcoala Zeilor

Pe ce cale să apuc şi ce cărare oare să evit? Ce scară să urc şi pe ce poartă aş putea să intru? Pe ce munte oare voi urca şi ce peşteră aş cerceta acolo? Ca astfel să mă învrednicesc să intru şi să nu mai ies de la şcoala zeilor, acolo unde omul intră condiţionat de cele lumeşti şi devine un Zeu liber ca vântul!

Şi am văzut pe acest pământ cum zeii se nasc aici în toată măreţia lor, dar apoi se leapădă rapid de toată această măreţie. Şi te-am văzut pe tine omule, cum te-ai născut Zeu, dar te-ai dezis de măreţia din tine, doar ca să îţi recunoşti neputinţa. Te-ai dezis de măreţia din tine, ca să te identifici cu frica, cu boala şi în final cu moartea. Te-ai dezis de curajul şi de puterea din tine însuţi, doar ca să fugi cu laşitate din faţa vieţii. Te-ai dezis de nevoia ta de a visa şi de a-ţi duce visul până la capăt. Te-ai dezis de clipa prezentă şi ai ales nostalgia unui trecut mort şi îngropat. Te-ai născut astfel doar cu trupul, nu însă şi cu spiritul, căci nu ai început încă să trăieşti...

Ai uitat pentru ce ai venit aici, măreţule Zeu, şi ai ales să îţi dai sinele tău cel pur şi divin la o parte, pentru a intra pe fluxul condiţionărilor mentale, acolo unde tot ţi se spune că vei primi un ajutor, că va veni un salvator, că te va mântui un mântuitor. Dar mântueşte-te acum tu Omule-Zeu, de prostie, de frică, de pasivitate, de regrete, de părerile de rău, de mila de sine, de trândăvie şi de sclavagismul mental în care te afli. Renunţă la toate acestea înainte de a renunţa propria ta viaţă la tine însuţi! Urmând doar căile bătătorite de alţii înaintea ta, ratezi ţinta, căci nu ai început încă cu adevărat să trăieşti...

Tu vii şi-mi povesteşti ce a spus unul sau ce a spus altul, cum a trăit unul sau cum a trăit altul, dar tu Omule-Zeu, ce ai de spus şi cum îţi trăieşti tu măreţia? Arată-mi tu calea ta şi-ţi voi arăta şi eu calea mea. Arată-mi creaţia ta şi ţi-o voi arăta şi eu pe a mea. Sau poate ştii tu vreo altă cale de a ajunge la tine însuţi. Atunci vino şi împărtăşeşte-o pe aceasta fără frică, ca astfel să ne putem bucura cu toţii de descoperirea ta! Sau poate că nu ai nevoie de vreo purificare, căci tu eşti ceea ce eşti "deja". Sau poate că nu ai trăit în lume şi oamenii, religia şi societatea nu te-au condiţionat. Atunci voi face o reverenţă adâncă în faţa ta, măritule zeu. Dar dacă eşti doar un maestru fals, care îşi schimbă forma şi faţa în funcţie de linguşelile celor din jur, tu nu ai început încă să trăieşti...

Măreţule Om-Zeu, ți-ai pus tu oare vreo mască de maestru, guru sau preot? Îți place să teologhisești cu aroganță despre dumnezeu și să vorbești cu nonşalanţă despre iubirea necondiţionată? Dar oare te-ai eliberat de toată răutatea sau încă îţi hrăneşti patimile pe ascuns? Cum poţi fi tu atât de duplicitar şi ce mai aştepţi ca să ne arăţi nouă adevărata ta faţă luminoasă? De ce alegi minciuna şi de ce vrei să te identifici cu întunericul? Nu fi doar lup îmbrăcat în blană de oaie! Mare făţarnică e vulpea, una fiind şi alta arătându-se! Păşeşte spre tine şi apropie-te de oameni, coboară de pe soclu şi vino în mijlocul lor. Îmbrăţişează-i pe toţi şi nu aştepta ca ei să ţi se ploconească la picioare crezând că eşti cineva, în realitate tu nefiind nimic! Nu ai înţeles tu oare, că orb pe orb călăuzindu-se, vor cădea amândoi în aceiaşi groapă? Cine e acela care a ajuns să îi înveţe pe ceilalţi ceea ce nici măcar el însuşi nu a apucat să înveţe? Lasă acum patimile subtile ale celorlalţi şi ocupă-te în taină de patimile tale cele grosiere! De ce vrei să culegi spicele înainte de a semăna şi să le predai altora în zadar? Aprinde dacă ai curaj, un foc mare al iubirii în sufletul tău şi azvârle acolo toate răutăţile care îţi macină fiinţa! Şi astfel, îţi vei purifica cu adevărat mintea şi gândurile, ca mai apoi să ieşi pur şi luminos ca o făptură nouă! Dar dacă patimile şi gândurile cele întunecate încă te subjugă, nu am decât un singur lucru să îţi spun iubitul meu maestru, guru sau preot: nu ai început încă să trăieşti...

Angajează-te în slujba vieții și nu a morții, iubitule Om-Zeu. Cei dinaintea ta te-au amăgit de mii de ani că gândul cel mai mare este gândul la moarte, dar eu îți spun că Zeii nu mor niciodată și gândul lor cel mai mare este gândul la viață, la bucurie și la creație. Adevărații Zei știu cum să își apere fortăreața lăuntrică de orice mediocritate și vulgaritate. Ei au învățat că cea mai mică mișcare din patimă, le adumbrește ființa, iar atunci nu mai rămân zei, ci se transformă în simpli pământeni a căror grijă e doar supraviețuirea. Atunci aceștia își vor începe cântecul lor de jale ca o nesfârșită incantație. Și își vor plânge suferința, sărăcia și boala ca și cum ar plânge la capătul unui mort pe care nu îl văd, dar îl simt atât de acut în interiorul lor. Căci suferința e doar o boală mentală. Sărăcia e doar o boală mentală. Resemnarea e și ea doar o boală mentală. Iar când te afli prins în această cursă, încă nu te-ai născut decât doar trupește și ca spirit tu nu ai început încă să trăiești...

Ieși din hipnoza colectivă mărețule Om-Zeu. Cine oare ești tu cu adevărat? Cel care își plânge necontenit de milă și caută cu îndârjire mila celorlalți? Cel care e sufocat de regrete? Cel care privește pasiv cum viața i se scurge printre degete? Cel care aude îndemnurile altora ca un gură-cască, dar niciodată nu vrea să își audă propriul său îndemn? Ai venit aici cu tot curajul unui spirit puternic care tot vrea să creeze şi să materializeze tot felul de lucruri pe pământ. Dar pământenii ți-au confiscat curajul și te-au rănit prin frica lor. Iar acum sufletul tău sângerează și ai insuportabila senzație că prădătorii te adulmecă. Asta pentru că ai ales să te programezi pentru înfrângere și dependență, când de fapt ai venit aici pentru cu totul altceva. Te simți bine în această postură, iubitule Om-Zeu?
Când oare vei începe și tu să trăiești?