5 minute de 5 ori pe zi

În religia musulmană credincioşii sunt foarte consecvenţi şi disciplinaţi în acelaşi timp. Ritualul lor de rugăciune e unul care nu lasă loc de nici o amânare sau lipsă de chef. Acolo unde te prinde momentul, laşi totul, îţi scoţi covoraşul şi ţi-l aşterni pe unde te afli. Şi asta se întâmplă zilnic de 5 ori, nu mai mult de 5 minute.

Şi mă gândeam că şi pentru o condiţionare negativă dar şi pentru una evolutivă, lucrurile stau exact la fel. În general, pe la noi mai ales, oamenii sunt foarte inconsecvenţi şi indisciplinaţi. Puţini practică ceva constant. Puţini reuşesc să nu amâne pe mâine ce pot face azi. Şi mai puţini îşi creează reţele neuronle noi şi bune. Majoritatea merg tot pe aceleaşi reţele create inconştient în timp, pe pilot automat. Pentru că ele oricum se crează, dar atunci când trăieşti ca un roboţel, nu mai experimentezi tu reţeaua nou creată, ci te laşi efectiv experimentat de către ea. Şi privind la cele grosiere, îţi dai seama cel mai bine cum stau lucrurile. Un fumător ar vrea să se lase cumva, dar reţeaua sa îl domină organic, el se lasă experimentat de către ea. Un alcoolic ar vrea şi el să se lase, dar reţeaua lui organic formată e mai putenică decât voinţa lui. Şi de la cele grosiere, ajungi şi la cele mai subtile. Astfel încât, un om cu ego mult exacerbat se va considera mereu buricul pământului în faţa oricui. El nu va putea să lase de la el nici cel mai mic cuvânt sau gest care l-ar diminua sau i-ar ştirbi imaginea creată cu atâta atenţie. Ceilalţi e musai să ne vadă foarte sus, foarte cunoscători, foarte eterici şi spirituali. E ca şi cum aş spune că îmi place să fac dragoste, dar fără ca să pun deloc mâna....foarte eteric şi spiritual!

Cred foarte mult în puterea disciplinei. Fără puţină disciplină zilnică eşti doar ca o frunză-n vânt bătută încolo şi încoace de orice adiere care îţi străbate realitatea. Totul se raportează la puterea noastră de a ne disciplina. Când începem să ne creem o obişnuinţă în mod conştient, vibraţia creşte şi tot creşte, entuziasmul şi bucuria la fel. Şi aceste scrieri vin tot din această disciplină şi e exemplul cel mai concludent că nu vorbesc aiureli. E o reţea neuronală care s-a format în timp, pentru că am spus de cele mai multe ori „da” atunci când am simţit nevoia să scriu ceva. Am spus de multe ori şi „nu”, e adevărat. Dar per total, mi-am cultivat această reţea mai mult decât mi-am sabotat-o. Şi mi-e bine aşa, căci atunci când scriu simt că sunt eu în toată deplinătatea. Şi experimentez scrisul în cât mai variate forme posibile şi imposibile, pentru că am scăpat de urma de penibil. Dacă mi-ar fi spus cineva acum 3 ani de faptul că voi continua atât de consecvent cu scrisul, aş fi zâmbit şi aş fi spus că e o glumă bună.

Dar nu cazul meu e important, ci faptul că se poate să ne disciplinăm dacă vrem cu adevărat ceva. De obicei însă, această hotărâre vine pe fondul unei stări care te nemuţumeşte cumplit dacă nu schimbi ceva la tine. Simţi că nu mai poţi trăi în bătaia vântului şi atunci începi să faci paşi către tine mai mult sau mai puţin şovăitori la început. Dar totuşi îi faci pentru că vrei într-adevăr să schimbi ceva.

Şi nu e vorba aici de 5 minute de 5 ori pe zi, ci de puterea uriaşă pe care ţi-o dă disciplina. De obicei oamenii acceptă şi se supun în faţa mai marilor lor care le impun să facă una sau alta. Şi chiar le fac pe acestea ori de frică, ori din interes, ori condiţionaţi într-un fel sau altul. Dar ca să faci ceva de la sine convingere, mult mai greu. Însă e ceva cu adevărat magnific să îţi creezi noi reţele neuronale, nu e ceva de pe altă planetă. Noi oamenii suntem făcuţi tocmai pentru asta, să creăm şi să experimentăm De ce nu o facem încă cu toată convingerea? Pentru că delăsarea şi amânarea la nesfârşit sunt reţelele care deocamdată sunt mai puternice decât voinţa noastră.

Însă când te disciplinezi chiar făcând cel mai mic pas, delăsarea începe să nu mai aibă putere. Şi îţi dai seama că în a aştepta ceva ce nu mai vine, nu e nimic. Nu e nimic în lene, reverie şi a visa cai verzi pe pereţi. Nu suntem făcuţi pentru asta, pentru că pur şi simplu nu ne simţim bine trăind în trândăvie. Omul prin natura lui, este hărnicia întruchipată! Bucuria întruchipată! Puterea întruchipată! Creatorul care crează şi lumina care luminează!