Spiritualitatea dincolo de bărbat şi femeie

Viaţa nu ne lasă să stagnăm, oricât de delăsători am fi uneori. Când nu ne facem treaba în avans, adică nu ne împlinim menirea într-un mod firesc fără a aştepta vreo plată, atunci viaţa ne obligă să trecem prin anumite situaţii pentru a observa şi a înţelege ce e cu noi pe lumea asta. Viaţa ne pune în faţă provocări pentru a acţiona în toate chipurile posibile.E ca și cum Universul te tot îndeamnă să sapi cât mai adânc în tine însuți și niciodată să nu te opreşti. Astfel problemele apar, iar soluţiile se vor descoperite ori prin intelect, ori prin sentiment, ori prin voinţă. Astfel intrăm noi în realitatea altora, sau îi lăsăm pe alţii să intre în viaţa noastră. Astfel bărbatul cunoaşte femeia care îi activează puterea din el însuşi, astfel femeia cunoaşte bărbatul care îi dă susţinerea emoţională de care ea are atâta nevoie.

Spiritualitatea într-un cuplu începe atunci când iubirea începe să domine sexualitatea. La început atracţia carnală poate fi irezistibilă, dar oare cât poate ţine această patimă? Ce rămâne atunci când se topeşte câte puţin această dorinţă? Când bărbatul şi femeia se caută doar în planurile joase, nu va trece mult şi se va instaura goliciunea sufletească şi într-unul şi în altul. Şi atunci dezastrul se insinuează ca un hoţ, iar duplicitatea învăluie aceste două suflete care niciodată nu s-au cunoscut. Şi nu s-au cunoscut pentru că nu au vrut să se cunoască. Nu au ştiut să se apropie unul faţă de altul decât cu trupul, dar nicidecum cu sufletul. Şi atunci această unire cu trupul duce la un fel de prostituţie legalizată, care nu uneşte, ci doar desparte şi mai mult aceste suflete. Atunci se înfiripă singurătatea în doi care e mult mai insuportabilă decât singurătatea de unul singur.

Oamenii când se îndrăgostesc, simt că iau foc şi nu mai au stare. Şi fug unul către celălalt pentru a potoli cât de cât acest foc care pare că nimic de pe lumea asta nu l-ar putea stinge. Şi oamenii adoră această stare euforică care le dă aripi pentru că atunci simt cu adevărat că trăiesc. Foarte frumos. De aici, din această euforie, oare se poate naşte iubirea? Uneori da, alteori ba. Când lucrurile iau avânt doar spre apropierea trupească, e greu dar nu chiar imposibil. Dar când există ceva comun care transcende dorinţa carnală, atunci îndrăgosteala se transformă în iubire. Iar iubirea dizolvă patima, dizolvă controlul, dizolvă gelozia!

Bărbatul are mare nevoie de o femeie în viaţa lui, căci în subconştient el ştie că numai o femeie îl poate cu adevărat educa. Pentru aceasta o va purta pe ea de mână şi o va introduce în realitatea lui. E un paradox de care bărbatul nu e conştient şi nici nu îl va recunoaşte vreodată. Femeia însă ştie imediat câte parale face acesta, imediat ce începe să trăiască zilnic împreună, căci până atunci, el a jucat teatru mai mult sau mai puţin. Dar odată văzut cu sacii-n căruţă, el îşi va da arama pe faţă şi se va arăta exact aşa cum este. Atunci ea imediat realizează care sunt punctele lui forte şi care sunt punctele slabe pe care ea i le va întări. Dar dacă ea e îndeajuns de deşteaptă, nu o va face într-un mod direct, căci nici un bărbat nu poate accepta educaţia pe faţă din partea unei femei. Ea îl temperează şi-l îndeamnă spre bucurie, spre frumos. Iar el dacă e îndeajuns de deştept, se va lăsa modelat de către ea, în acest mod indirect. Energia care vine din partea ei îl exaltă şi ar trebui să fie prea întunecat ca să nu o recunoască.

Pe de altă parte, femeia are nevoie de încrederea şi siguranţa pe care i-o dă bărbatul. Când el însă nu există în viaţa ei, atunci e multă resemnare şi suferinţă, căci inima ei vrea să genereze iubire dar nu îşi găseşte o altă inimă în care să şi-o reverse. Şi atunci depresia face uneori ravagii şi lasă urme adânci. Nu mai are pace, nu-şi mai găseşte rostul. Însă dacă trăieşte fără un „el” lângă ea, în spatele solitudinii se ascunde de fapt iarăşi o mare binecuvântare, căci sufletul ei are nevoie măcar pentru un timp de această singurătate. Astfel rănile rămase în urma jumătăţii pierdute se cicatrizează şi inima se întăreşte. Iar după un timp, cineva iarăşi va bate la poarta fiinţei ei, dar de această dată ea nu se va mai arunca cu disperare în braţele oricui. Orice despărţire poate fi o nouă treaptă spre cunoaşterea de sine. O jumătate se pierde în afară, dar se câştigă o altfel de jumătate pe dinăuntru.
Omul îşi caută jumătatea în afară, dar uită de jumătatea sa spirituală dinăuntru.

Yin-ul şi Yang-ul se află în noi ca într-o balanţă. În unii primează mai mult principiul masculin, în alţii principiul feminin. Când balanţa înclină mai mult sau mai puţin într-o parte, atunci va intra un anumit om în viaţa noastră pentru a echilibra această balanţă. De aceea se şi spune că contrariile se atrag şi pe bună dreptate. Jumătatea mea nu se află într-un temperament asemănător mie, ci în unul care se află poate tocmai la polul opus. De acel om am eu nevoie care să îmi arate partea din mine pe care poate mi-o reprim sau nu vreau să mi-o recunosc. La fel şi cum cel sau cea cu care trăiesc, are nevoie de mine pentru a-i arăta şi eu partea ascunsă din el sau ea, care încă nu i s-a revelat.

Femeia vine spre bărbat şi bate la poarta fiinţei sale până când maestrul interior din el se trezeşte la viaţă. Bărbatul vine şi el către femeie şi bate la poarta fiinţei sale până ce maestrul ei interior se trezeşte. Când aceştia însă tot dorm, bărbatul şi femeia vor fi într-un etern conflict şi într-un permanent război de care pe care. Nervi, frustrări, agresivitate, jigniri, lacrimi şi scrâşniri din dinţi! Orgoliile rănite stau cu săbiile scoase de dimineaţa până seara. La cea mai mică greşeală sau neatenţie, celălalt va fi atacat în modul cel mai brutal cu putinţă. Această furie, de cele mai multe ori nu poate fi potolită decât printr-o simplă despărţire. Însă de multe ori nici despărţirea nu intervine, căci şi aceasta lasă răni prea adânci şi nici unul din cei doi nu îşi poate asuma o consecinţă atât de dureroasă. Mai bine se ceartă şi se războiesc zilnic, măcar e cineva prezent în viaţa lor! Mai bine într-un duel permanent decât picaţi în insuportabila depresie a singurătăţii!

La momentul actual, iniţierea nu-şi mai găseşte locul în temple, ci alături de cel sau cea cu care împarţi zi de zi un spaţiu comun. Lângă omul cu care trăieşti, lângă copilul pe care-l creşti. Aceasta e adevărata iniţiere, împărtăşind alături de cei dragi spiritualitatea din tine şi primind de la aceştia spiritualitatea din ei. Când măcar într-unul din cei doi, maestrul interior de care tot amintesc, se trezeşte, atunci acesta îl va trage după el şi pe celălalt dacă va găsi în el puţină bunăvoinţă. Dacă însă cel care doarme va face mereu abstracţie de îndemnul celuilalt, s-ar putea ca cel odată trezit să îşi ia la un moment dat zborul de lângă cel adormit. Acest decalaj e uneori prea insuportabil pentru a mai putea fi răbdat şi atunci despărţirea e inevitabilă. Când comunicarea dintre cei doi dispare, de fapt nu mai există acolo comuniunea cu divinitatea şi astfel sufletul nu mai respiră şi nu se mai hrăneşte cu divinul.

Sunt însă şi cupluri, în care cei doi maeştri sunt amândoi treziţi şi conlucrează prin susţinere unul cu altul. Aceştia s-au contopit nu doar cu trupul ci şi cu sufletul. Şi acolo unde erau doi, au devenit Una. Astfel încât, bărbatul devine tulpina, iar femeia devine floarea care se vrea susţinută de către această tulpină. Dar dacă bărbatul e prea slab, tulpina nu mai poate susţine floarea şi aceasta cu timpul se ofileşte. Floarea va trece cu bine peste toate, atâta timp cât ea este îngrijită şi întreţinută. Dar dacă iubirea nu hrăneşte permanent această floare, petalele ei vor cădea şi se vor risipi ca şi cum nici nu ar fi fost. Însă când iubirea curge prin rădăcina acestei magnifice flori, ea va rămâne stabilă şi nu-şi va pierde vitalitatea chiar dacă vor veni peste ea gerurile, ploile, vânturile...