Puterea distructivă a nostalgiei

Oficial vara se încheie, astăzi fiind ultima zi pe hârtie. Teoretic doar, căci ea în realitate nu şi-a spus ultimul cuvânt. Oamenii de obicei aşteaptă acest anotimp al plecărilor, al venirilor, al vacanţelor. Şi aceste luni vin la mijlocul anului, dar timpul le lasă la un moment dat şi pe acestea în urmă. E frumoasă vara, dar toate anotimpurile au farmecul lor, nu-i aşa?

Personal, sunt dependent de natură, îmi place să hoinăresc în mijlocul ei, să simt soarele deasupra capului vara în mijlocul zilei şi adierea vântului răcoros odată cu apusul soarelui. Îmi plac dimineţile la prima oră a răsăritului şi roua ierbii simţind-o cum se lipeşte de picioare. Îmi place să fiu uneori şi în mijlocul mulţimilor care se adună în week-end-uri printre dealuri şi văi, refugiindu-se din tumultul oraşului la umbra pădurilor, unde balcanismul grătarelor încinse este la el acasă. Şi acest zgomot are farmec uneori, dacă ştii să priveşti dincolo de aparenţe. Cum farmec are şi singurătatea în natură. Dar nu poate fi mereu doar singurătate, căci până la urmă, dincolo de nevoia de linişte, rămânem fiinţe sociale care s-au născut printre oameni, pentru a trăi între oameni.

Încheierea acestui sezon solar, îmi aducea de fiecare dată pe cap, sabotoarea mea numărul unu, şi anume, nostalgia. Fiind eminamente o fiinţă solară, visătoare şi contemplativă, nici nu a fost prea greu ca nostalgia să mi se cuibărească în suflet odată cu scurgerea verii. Acum văd că vorbesc la trecut. Aşa suntem noi oamenii, în general povestim lucruri care ne-ar pune în umbră doar la trecut, ni s-ar părea prea umilitor să spunem despre noi înşine că avem anumite slăbiciuni chiar în prezent. Dar eu am o mulţime de slăbiciuni în prezent, iar nostalgia încă mai e una din ele. Însă tot răul spre bine. Simt că oricât dor mi s-ar mai face de soare, acum e mult mai bine ca în trecut. Înainte era organică şi viscerală nostalgia în mine. Acum, ea rămâne, dar nu mai are puterea distructivă de odinioară. Sufletul a mai crescut, inima s-a mai călit, mintea s-a mai întărit.

Însă puterea ei distructivă macină multe suflete care se lasă pradă acestei stări. La mine, ea venea odată cu schimbarea anotimpurilor, mai ales la trecerea dintre vară şi toamnă. La alţii ea se înfiripă din alte motive: despărţiri de oameni, de familii, de iubiţi, de locuri, de situaţii de viaţă şi câte şi mai câte. Dar oricare ar fi sursa nostalgiei, puterea ei distructivă rămâne. Cum adică rămâne şi de ce ar fi ea atât de toxică la urma urmei?

Cel mai puternic efect al nostalgiei este ieşirea din momentul prezent. Ea îţi induce o stare de reverie care te agaţă şi te menţine în trecut. Iar acolo, în trecut, energia se scurge în amintire. Marii depresivi sunt fiinţe nostalgice care au rămas fără energie pentru că trecutul le-a furat-o încet şi sigur. Trecutul îţi fură prezentul şi îţi fură identitatea. Iar acolo se nasc regretele şi vinovăţiile, care la rândul lor, creează traume prin amintirile celulare negative care pur şi simplu schimbă molecula ADN-ului în structura lui. Pentru că una e să spui că eşti ok, cu totul altceva e chiar să fii ok. Une e sa îţi induci stări modificate de conştiinţă prin repetarea unor afirmaţii pozitive la nesfârşit, alta e să simţi că problema ta e de structură celulară şi că orice amintire legată de stresul provenit din trecut, nu poate fi estompată prin amăgirea afirmaţiilor pozitive care doar te îmbată pe moment cu apă rece.

De aceea, refuz să îi cred pe cei care tot repetă că noi suntem deja ceea ce suntem şi că nu am avea practic ce mai lucra la noi. Chiar şi cei care spun asta, au multe traume pe cap dar nu le conştientizează, pentru că ţin la imaginea lor falsă de maeştrii iluminaţi. Nu poţi fi deja bucurie, dacă aceasta e doar pe moment. Dacă ea vine dintr-un motiv şi pleacă dintr-altul, cu siguranţă că nu eşti deja. Să tot auzi că tu eşti deja fiinţa de lumină desăvârşită, practic asta nu te ajută cu nimic. E doar o mică euforie de moment care la prima provocare a vieţii, te-a şi părăsit. Dar oamenii sunt emoţionali şi lor le place patetismul mieros al celor ce folosesc cuvinte siropoase, fără nimic constructiv în ele. Şi dacă nu e nimic constructiv pentru viaţă, oare nu sunt aceşti aşa zis iluminaţi îmbrăcaţi în robe sau sutane, doar nişte simpli impostori emoţionali?

Oamenii nu se pot vindeca emoţional, tot înghiţind la nesfârşit ceaiuri, pastile şi siropuri. Le vei lua pe acestea şi vei crea o altă dependenţă în amintirea ta celulară care te va lucra şi mai mult prin subconştient, până când sistemul tău imunitar va deveni din ce în ce mai slab şi mai predispus la boală. Toate stările alterate care provin din frică, sunt boli emoţionale, deşi pentru un timp nu se vede efectul lor în organism. Aşa că chestia că suntem deja, e doar o simplă abureală sau mai bine spus un alt clişeu mega-spiritual aruncat cu nonşalanţă în mintea credulilor. Cu toţii am venit aici în primul rând să ne bucurăm de viaţă şi în acelaşi timp să facem din această bucurie, trambulina noastră de a ne fi bine mereu, nu doar o zi da, o zi ba.

M-am gandit adeseori de unde provine nostalgia şi ce o generează. Nu am găsit un alt răspuns mai plauzibil, decât ca fiind tot frica sursa ei. Şi ce legătură ar putea fi între frică şi nostalgie? Faptul că simţi că pierzi ceva, deşi acel ceva nu îţi aparţine. Nici anotimpurile nu îţi aparţin, nici soarele, nici natura, nici locurile şi nici oamenii. Toate acestea sunt daruri ale vieţii de care să te bucuri pentru o vreme trăită pe pământ. Şi nu te poţi bucura de ele decât numai şi numai în prezent.
Aşadar, rămâi în aici şi acum, ca nici o stare alterată să nu îţi fure energia! Râmîi în prezent şi cu mintea, şi cu sufletul, şi cu trupul!