Viaţa de la un capăt la altul e formată din ironii mai mici sau mai mari, din paradoxuri care te lasă uimit pentru că nu le poţi pricepe, din jocuri şi înţepături, din cuceriri şi înfrângeri, din şicanări, atracţii şi repulsii. Peste toate acestea, rămân pururea stăpâni pe pământ, bărbatul şi femeia. Ei sunt cei doi maeştri care fac jocurile şi care îşi împart cărţile unul altuia, atenţi şi vigilenţi la fiecare mişcare, gest sau cuvânt care l-ar trăda chiar şi pentru o clipă, pe cel sau cea din faţa lor. Bărbatul amestecă cărţile şi le tot amestecă, până ce într-un final se hotărăşte ca totuşi să le mai şi împartă. Femeia îl priveşte cu condescendenţă, aşteptând răbdătoare ca amestecul să ia în cele din urmă sfârşit şi bărbatul să ia o decizie: aceea de a juca cu cărţile pe masă!
Acesta e jocul vieţii în jurul căruia se desfăşoară toate dramele, dar şi toate bucuriile noastre. Viaţa e ca o masă rotundă de joc, în jurul căreia stau bărbaţi şi femei care îşi împart cărţile, stau, gândesc, reflectează, se uită direct faţă în faţă sau indirect cu coada ochiului, zâmbesc, râd, se scanează din priviri, îşi dau coate unul altuia, se mai joacă şi cu picioarele pe sub masă, se mai prind de mână uneori, îşi oferă propriile scaune ca nişte adevăraţi gentlemani, uneori flirtează, alteori se îmbufnează, uneori se ridică câte doi şi pentru un timp ies de la masa de joc după care iarăşi revin, alteori rămân inerţi aşteptând pe cineva ce nu se mai hotărăşte să vină. Toate acestea înseamnă viaţă. Nu una trăită imaginar, ci chiar una trăită în realitate, unde balanţa vieţii are de o parte şi de cealaltă, două talere. Pe una stă bărbatul aprig cu sabia gata scoasă şi gata de vânătoare. Pe cealaltă, stă femeia tot întrebându-se cu nonşalanţă: „oglinjoară, oglinjoară, cine e cea mai frumoasă din ţară”?
Pe această planetă lucrurile îşi au cursul lor. Oamenii parcurg ţări şi mări ca să le fie mai bine, se refugiază dintr-o ţară în alta, fug de războaie, fug de tulburare, fug de disconfort. Anotimpurile se derulează şi ele mereu între cald şi rece, copii cresc, învaţă şi se maturizează. Oamenii spirituali vor tot vorbi despre conştiinţă, despre energie, despre minte şi despre suflet. Oamenii religioşi se vor ciondăni în continuare în infantilismul lor pueril pe veşnica temă „oare cine se va mântui, oare cine se va osândi”? Micile ironii ale vieţii fac parte din acest peisaj, atât de divers, de colorat şi de plăcut la urma urmei, nu-i aşa? Căci în ciuda acestor diferenţe şi acestor provocări care tot vin şi pleacă, este cineva care ar vrea să părăsească definitiv acest joc? Este cineva care ar vrea să se ridice de la masă şi să vrea să plece? Mă îndoiesc, căci oricât ar vrea viaţa să ne pună la pământ, oamenii aleg să trăiască. De ce aleg să trăiască? Pur şi simplu pentru că iubesc viaţa şi implicit iubesc acest joc. Oricât ar părea oamenii de slabi, ei sunt eroi, ei sunt puternici, căci atâta timp cât suflă suflare de viaţă, oamenii îşi caută menirea şi rostul lor, unii conştient, alţii inconştient.
Dar totuşi ce tronează peste toate acestea şi cine e stăpânul lor? Iubirea dintre un bărbat şi femeie! Ea eclipsează toate cele descrise mai sus într-o clipită. Pentru că ea e mai puternică decât toate acestea la un loc. Când un om iubeşte un alt om, pământul poate să se întoarcă de pe o parte pe alta, soarele poate sta în loc, planetele se pot alinia în linie, şi toate acestea nu vor face prea mulţi bani în mintea celui ce iubeşte un alt om. Căci legătura care se formează între un bărbat şi o femeie e atât de măreaţă încât orice alte chiţibuşăreli din peisaj, par simple efemeride cu totul neatractive!
Când bărbatul simte ceva pentru o femeie, e imposibil să ţină acest sentiment doar pentru el. Aşa că, va afla şi ea, vor afla şi prietenii şi într-un final va afla toată lumea. Când femeia simte ceva pentru un bărbat, se poate să nu afle chiar nimeni niciodată. Ea va rămâne tăcută şi răbdătoare, aşteptând totuşi în inima ei, ca cel iubit să vină spre ea, să facă pasul, adică să fie curajos. Bărbatul e slab la capitolul ăsta, nu poate ţine în el, el va face tot felul de demersuri încoace şi încolo pentru a afla cât mai multe despre atracţia lui, ce va putea face pentru a o cuceri pe ea, pe toată lumea va întreba. Pe când femeia, nu va întreba decât pe cel sau cea în care are totală încredere, neputând risca să-şi dea pe faţă sentimentele ascunse care sunt mult prea intime pentru ea.
Micile ironii ale vieţii întăresc sau slăbesc legătura dintre cei doi. Dar tot farmecul vieţii constă tocmai în aceste ironii. Sunt cupluri care se înţeapă reciproc în permanenţă, dar totuşi rămân împreună, căci aceste înţepături hrănesc practic relaţia şi o fac mai puternică. Sunt cupluri a căror parteneri nu se înţeapă, pentru că fiecare a evadat în lumea lui şi nu prea le mai pasă unul de altul. Sunt cupluri care se tot ceartă şi se tot împac, pentru că fiecare dintre cei doi vrea să deţină controlul asupra celuilalt. Femeia geloasă, veşnic cu mâna pe telefon, tot sunându-l şi întrebându-l ce face, ca nu cumva să îl scape prin aşternuturi străine. Bărbatul fugitiv, pleacă dimineaţa, umblă cine ştie pe unde şi vine seara sau cine mai ştie când. Nu-i aşa? O singură femeie ştie cu adevărat unde se află bărbatul ei, doar văduva!
Bărbaţii sunt duplicitari, adică mincinoşi. Ei nu ar putea recunoaşte că în timp ce au o parteneră se mai gândesc şi la altele. Nu doar la una, ci chiar la mai multe. Le place duplicitatea, le place minciuna, nu ar recunoaşte însă nici în ruptul capului că au o relaţie cu o alta în faţa partenerei lor. De ce oare, se simt prea vinovaţi, prea slabi, prea neputincioşi? Oare stă în firea lor să fie poligami? Stă în caracterul lor să fie mincinoşi? Noroc cu femeia care îi simte de la kilometri distanţă când se întorc ei cu coada între picioare. Bărbatul nu poate disimula, nu poate juca teatru. Acolo unde e inima lui, acolo e şi mintea lui. Pe când femeia o poate face oricând fără ca să se prindă nimeni de duplicitatea ei. Însă ea e mult mai deşteaptă ca el. Bărbatul se duce pentru sex, lui îi place să experimenteze sexul şi nu s-ar mai sătura de el niciodată, chiar dacă ar schimba zeci de mii de femei. Pe când ea, se duce către un altul doar atunci când simte cu adevărat ceva pentru el. Sau bineînţeles, dacă are vreun interes dincolo de simţuri. Mai pe scurt, bărbatul se foloseşte de afectivitate ca să ajungă la sex, iar femeia se foloseşte de sex pentru a ajunge la afectivitate!
Poate că lecţia bărbatului aici ar fi să înveţe în cele din urmă, fidelitatea, integritatea, demnitatea, puterea. Pentru că dacă tot schimbi partenerele de la o zi la alta nu eşti nici integru, nici demn, nici puternic, ci eşti mai slab ca o frunză clătinată de vânt. Şi poate că lecţia femeii ar fi să-şi înţeleagă partenerul dincolo de aparenţe, dincolo de alegerile lui care ei nu prea îi convin. Ce îl determină pe el să aleagă poligamia? Să îl înţeleagă dincolo de reacţiile implusive şi dincolo de gelozii.
Se poate oare, sau e doar o simplă utopie?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu