Când un suflet drag alege să plece dintre noi

„Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată, pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi”, spunea odinioară, un suflet de poet. Ce rostire adâncă şi totuşi atât de tragică în esenţa ei! Dar oare „a muri” se învaţă sau pur şi simplu se întâmplă? Mulţi oameni se nasc şi învaţă cu adevărat să moară cu fiecare zi care trece, e mai simplu aşa, e mult mai la îndemână. Oare câţi ar putea spune privindu-se ochi în ochi şi faţă către faţă: „nu credeam să-nvăţ a trăi cu adevărat vreodată”?

Căci viaţa se vrea trăită în toată plenitudinea ei, nu cu gândul la moarte, ci mereu cu gândul la viaţă. Mereu cu gândul la bucurie, nu la frică. Mereu în picioare, nu în genunchi. Mereu călcând cu demnitate, nu cu umilinţă. Mereu cu compasiune, nicidecum cu milă. Mereu cu credinţă, nu doar cu speranţă. Mereu cu putere, nu cu îndoială. Toate acestea nu sunt doar cuvinte, ci sunt vibraţii. Nu sunt doar metafore, ci sunt chiar adevăruri. Nu sunt doar clişee spirituale, ci sunt chiar pârghii de susţinere pentru ceea ce trăim aici în viaţa de zi cu zi.

Dar poate că cineva va spune, „bine, bine, e frumos ce scrii tu aici, dar atunci când cineva drag dintre noi moare, toate teoriile astea nu mai fac nici cât o ceapă degerată”! Foarte adevărat, ele nu fac nici cât o ceapă degerată, pentru cei care încă nu îşi dau seama că sunt mai mult decât un trup. Pentru aceştia, trupul înseamnă mult prea mult, ca să poată accepta că vor rămâne la un moment dat fără el. Mulţi dintre cei care se identifică doar cu trupul, nu ar mai vrea niciodată să plece de aici. Dar nu vor să rămână oricum, ci veşnic tineri, veşnic frumoşi, veşnic puternici. Şi pentru asta, sunt în stare de multe. Ajung să îşi facă operaţii estetice pentru că îşi venerează trupul ca pe un idol. Ce se vor face aceştia când îşi vor lăsa trupul în pământ, ce se va întâmpla atunci cu idolul lor, pe cine oare vor mai venera?

Dar în realitate, absolut nimeni nu moare, iubiţii mei. Aceste treceri fac parte cu adevărat tot din viaţă şi sunt doar experienţe temporare aici pe pământ. Cu ce ne alegem, după toate acestea trăite la propriu? Ne alegem cu o multitudine de experienţe care ne călesc sufletul în toată această evoluţie. Ştiu, unii nu mai suportă să le tot spun de evoluţie, dar indiferent de cred sau nu, cu toţii ne aflăm permanent într-o continuă evoluţie aici pe această planetă. Pentru că aici e planeta sufletelor curajoase care abia au aşteptat să se reîntrupeze la o nouă viaţă. Oare ce le îndeamnă pe aceste suflete să vină în acest mediu şi să îşi coboare atât de mult vibraţia, până ce se întrupează iarăşi într-un corp de carne? Cu siguranţă, există ceva care le atrage aici, nu-i aşa?

Însă mulţi nu înţeleg sau pur şi simplu nu vor să accepte că există o alegere personală dincolo de această viaţă. Ei îşi aleg părinţii, ei îşi aleg mediul. Dar nu vor să recunoască asta, pentru că se vor întreba mereu, ce vină au ei, de au venit într-un mediu extrem de josnic, într-o sărăcie lucie, cu părinţi denaturaţi, criminali, beţivi, brutali, agresivi şi plini de tot felul de patimi? Nu au nici o vină, ci chiar au un mare merit, pentru că au ales să vină la întrupare tocmai în aceste medii mai mult sau mai puţin josnice. Încă nu au înţeles că sunt suflete mai evoluate şi mai puţin evoluate. Cele mai tinere, vor ajunge aici mai mult pentru a experimenta acest „touch”, adică atingerile care vin din plăcerile carnale. Toţi pornim la un drum de undeva, nu-i aşa? Nu aţi observat că cei din mediile de bani gata, nu prea ştiu nici cum îi cheamă? Dar nu trebuie condamnaţi, vor înţelege şi ei mai mult, odată cu înaintarea lor spre lumină. Pe când unele suflete mai evoluate, îşi aleg aceste medii mai joase, tocmai pentru că ştiu că au această putere de a le transcende efectiv. Ele îşi aleg mari provocări în viaţa lor, multă presiune la care sunt nevoiţi să facă faţă, multe probleme la care sunt capabili să găsească soluţii. Altfel, nu ar fi sosit pe lângă astfel de familii, atât de provocative. Căci nimic nu e aleatoriu, nimic nu e întâmplător. Sau poate că cei mai religioşi vor merge tot pe ideea, că dumnezeul lor i-a aruncat în această vale a plângerii tocmai ca să se „pocăiască”. E dreptul lor să creadă ce vor, dacă ei cred asta, nu le pot dori decât drum bun şi „pocăinţă” uşoară!

Dar când un suflet drag pleacă dintre noi, ce mai putem face? Doar ce am făcut şi până acum: să ne trăim viaţa, chiar şi mai conştienţi ca până acum! Sigur, organic vorbind, nu suntem roboţi şi uneori e nevoie de timp ca să ne redresăm, să ne reîntregim după o astfel de pierdere. Sufletul pleacă şi în urma lui lasă de obicei, multe lacrimi, mult bocet, multe păreri de rău, multe regrete, multe remuşcări. Când un copil pleacă devreme, oamenii se vor întrista şi se vor tot gândi „oare acesta cu ce a putut greşi”? Nu a greşit cu absolut nimic, căci cu plecarea lui a schimbat efectiv câmpul conştiinţei celor rămaşi în urmă, a întregului grup de suflete din care a făcut parte Dar nu poţi prinde această luciditate, decât numai atunci când reuşeşti să ieşi din câmpul tău emoţional care te sufocă şi care te îndeamnă să reacţionezi impulsiv. Altul pleacă la o vârstă înaintată şi a avut mereu nevoie de îngrijire permanentă, dând astfel ocazia tot unui suflet mai evoluat să îl îngrijească. Căci sufletele tinere vin aici mai mult pentru ele însele, iar sufletele bătrâne vin aici mai mult pentru ceilalţi.

Plecarea unui suflet de aici, nu e o tragedie şi nici o dramă. La momentul acesta, avem ocazia să percepem toate aceste treceri dincolo de aparenţe, dincolo de pierdere, dincolo de regret. Avem ocazia să schimbăm această paradigmă a neputinţei şi a condoleanţelor. De ce spunem că ne pare rău? Ne pare rău pentru sufletul care tocmai s-a eliberat sau pentru cei care încă au rămas aici în urma lui? De ce nu ar putea exista o mare bucurie în urma plecării unui suflet? Căci şi cel plecat şi cel rămas, au înţeles multe prin această experienţă. Cel plecat îşi va recapitula toată viaţa în lumină şi va înţelege de ce a ales ce a ales pe pământ, sau ce-ar fi putut alege şi ce-ar fi putut deveni. Iar pentru cel rămas, e iarăşi un moment de o nouă conştientizare în viaţa sa, de o nouă etapă în drumul său.

Aşadar, atunci când cel drag va pleca de lângă tine, dă-i voie să plece fără să-l chemi înapoi. Dă-i voie să se elibereze de acest trup care într-o viaţă de om, poate prin multă durere a trecut. Gândeşte-te la el cu nădejde, nu cu regret. Trimite-i un gând de putere, de lumină, de bucurie, nu îi trimite deznădejdea ta. Căci la urma urmei, toţi cei care s-au întrupat aici pentru un timp, sunt adevăraţii eroi coborâţi din planul extazului în planul limitărilor umane.
Şi fiecare dintre aceşti mici-mari eroi, merită cu adevărat respectul cuvenit, oferit cu toată demnitatea!