Omul... această făptură complexă ale cărei simţiri, cine le-ar putea descrie dincolo de cuvinte? Cine le-ar putea scoate la iveală, cine le-ar putea numi şi oare cine le-ar putea eticheta, în aşa fel încât să nu prejudicieze cu nici un chip valoarea simţămintelor sale? Cine ar putea să îşi frângă emoţiile şi să facă abstracţie de trăirile sale fără ca toate acestea să i se poată citi pe propriul chip? Şi de ce s-ar ascunde la urma urmei, oare de ce i-ar fi atât de frică să îşi dea în vileag iubirea sau să îşi recunoască pe faţă propriul egoism? Dacă ar face-o simplu şi curat, oare ce ar mai putea pierde?
Şi-ar pierde falsitatea dacă şi-ar recunoaşte iubirea, dacă şi-ar recunoaşte egoismul. Pentru că oricum am scălda-o şi prin orice iniţieri spiritualizante am trece, rămânem fără doar şi poate fiinţe egocentrice şi implicit narcisiste. E bine, e rău? De ce ar trebui să spunem că e neapărat bine sau că e neaparat rău? De ce nu am putea accepta la urma urmei că lucrurile stau chiar aşa, că oscilăm între atâtea stări unele mai conflictuale ca altele, că alegem cu bună ştiinţă să ne rănim reciproc sufletele când ne identificăm cu patimile ascunse din noi care se dau pe faţă atunci când se iveşte ocazia? De ce nu ne putem împăca cu dualitatea din noi care se împarte întreg variat, între lumină şi întuneric? Cum te poţi pierde pe tine însuţi, ca astfel să te regăseşti mai apoi?
“Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”, spunea odinioară fiul lui dumnezeu pentru minţile idolatre, un mare iniţiat pentru minţile spirituale, sau altruismul însuşi pentru minţile cabalistice. Pe cine alegi din aceste trei situaţii? Religia, spiritualitatea sau cabala? Pe oricare ai alege, rămâi fidel crezului tău! Dar nu îi judeca nici pe ceilalţi pentru că cred în ceea ce tu acum nu poţi crede! Sau poate că nu alegi nici unul din aceste trei sisteme mai mult sau mai puţin dogamtice şi limitative. Atunci oare ce ai mai putea alege, astfel încât să fii vrednic de acest „Mine”?
Alegete-te pe tine însuţi, ca să fii astfel vrednic de tine însuţi! Dar dacă te alegi pe tine însuţi, lasă deoparte ataşamentele, lasă şi pe tată şi pe mamă şi fiu şi pe fiică şi poate astfel vei ajunge să identifici starea ta nealterată care nu suportă ataşamentele! Căci ele te îngreunează, te îngrijorează, te scindează, astfel încât nu vei mai putea fi vrednic de acest „Mine”! Şi cine este acest „Mine” la urma urmei şi de ce ar fi această stare nealterată, atât de greu de atins? Pentru că ea înseamnă libertate şi aceasta e greu de atins când sufletul e prins ca într-o cursă între atâtea şi atâtea ataşamente. Există însă şi justificări pentru ele, precum că dacă iubeşti pe cineva nu îl poţi iubi detaşat şi atunci te implici emoţional, vrei să dărui şi să i te dărui. Şi făcând toate astea, tu ai impresia că iubeşti şi că te topeşti de dorul care nu poate dizolva patima acestui ataşament. Şi dacă ai mereu pe cineva în minte la care te gândeşti permanent, iarăşi ai senzaţia că tare mult mai iubeşti acea persoană. Dar totuşi dacă îţi pasă atât de mult şi spui că o iubeşti, de ce nu îi dai voie acelei persoane să fie aşa cum este, de ce nu îi dai voie să aleagă ce vrea să aleagă, de ce vrei să o controlezi prin gelozia ta? Asta e iubire sau egoism? Detaşare sau ataşament?
Când doi oameni se iubesc cu adevărat, sufletele se contopesc, astfel încât cei doi devin una. Şi când cei doi sunt una, nu mai există separare, nu mai există control, nu mai există manipulare, interes şi nici gelozie. Pare utopică o astfel de iubire, nu-i aşa? Da, pentru că aici pe pământ lucrurile încă se desfăşoară pe planul egoismului şi fiecare îşi vrea partea sa, dreptatea sa, lupta sa. Aici încă mulţi cred că li se cuvine ceva fără să îşi aducă cu nimic contribuţia. Încă vor multă materie, căci nu s-au decis încă să facă pasul spre acest „Mine”, adică către starea nealterată care se numeşte „eu sunt”. Şi cum ai putea spune „eu sunt” fără să legi de această stare nici un ataşament, nici un egoism mascat în spatele unei false iubiri?
Îţi pasă de cel de lângă tine şi parcă nu i-ai mai da drumul dacă cumva ar vrea să plece. Îţi pasă de iubitul tău, te tot întrebi ce face, unde este şi cu cine se mai întâlneşte? Îţi pasă de iubita ta, o vrei doar pentru tine să te urmeze necondiţionat? Dar cine eşti tu la urma urmei să pui astfel de condiţii şi cum ai putea stăpâni un om manipulându-l printr-o falsă iubire? Căci dacă tu nu îi dai voie să plece atunci când el chiar vrea să plece, tu de fapt, nu îl iubeşti, ci îl condiţionezi şi arăţi doar, nu că îl iubeşti pe el, ci că îţi iubeşti propriul tău egoism, propriul tău control şi propria ta gelozie. Cum vei mai putea trăi atunci fără aceste ataşamente din care te hrăneşti?
Aici oamenii vin, se cunosc, rămân împreună o viaţă sau se despart după un timp. Ar trebui să fie ceva pe toată viaţa? Nu poţi garanta nici măcar pentru tine ce vei simţi peste un timp, dar cum ai putea garanta pentru un altul că te va iubi aşa diafan până la adânci bătrâneţuri? De obicei unul iubeşte mai mult, iar celălalt se lasă iubit mai mult. Unul e impulsiv, celălalt docil, unul nervos, celălalt răbdător, unul energic, celălalt calm, astfel încât, balanţa temperamentelor se echilibrează şi se armonizează tocmai prin această iubire care se află la mijlocul acestei balanţe.
Dar mai presus de toate, iubeşte-te pe tine însuţi, căci dacă tu te vei urî, cine oare te va mai putea iubi? Dacă tu te vei devaloriza, cine oare te-ar putea valoriza înapoi? Dacă nu te respecţi pe tine, cine oare te-ar mai putea respecta? Dacă nu îţi vei păstra integritatea, cine oare se va purta cu demnitate faţă de tine? Şi dacă nu te vei întoarce către tine însuţi, cine oare ar putea-o face în locul tău?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu