Master and commander, in viata de zi cu zi

Cu ceva timp în urmă, am asistat la o prezentare foarte interesantă a unui film artistic „Master and commander” cu Russell Crowe. Regizorul se pare că nu a dorit să fie doar un simplu film şi atât, ci dincolo de aparenţa ciocnirilor navale, s-a dorit de fapt ca să existe un anume substrat care ţine de viaţa companiilor financiare, de marketing, management şi tot tacâmul care se învârte în jurul unor mari afaceri. Astfel încât, în timp ce filmul se derula, prezentatorul oprea cadrele din când în când şi ne explica pe îndelete anumite secvenţe pentru a reliefa mai clar cum stau lucrurile la un moment dat înăuntrul unor mari companii, făcând paralelă cu viaţa de pe o navă. Prezentarea a fost fabuloasă şi prezentatorul la fel. Au trecut cred, mai bine de două luni de atunci şi deşi am vrut să îmi „iau gândul”, nu am reuşit. Ceva în căpuţul meu îmi tot spunea să îmi „moşesc” ideile în scris. Dar nu voi repeta ca un papagal ce am auzit acolo, pentru că pur şi simplu, eu am alte idei. Iar dacă filmul în sine a avut legătură cu mediul afacerilor, paralela pe care o voi face eu aici, este cea cu viaţa de zi cu zi.
Când filmul începe, apare o navă singuratică în mijlocul unui ocean. Atunci am realizat că omul când vine aici, se află şi el în mijlocul unui imens ocean care se numeşte Viaţa. Astfel încât oportunităţile lui sunt infinite, practic nu există limite şi bariere în jurul omului, te poţi îndrepta oriunde liber şi necondiţionat: în dreapta sau stânga, înainte sau înapoi, în sus sau jos, tot teritoriul îţi aparţine. Logic, am venit aici liberi, ca să trăim liber şi ca să alegem liber, din liberul nostru arbitru. Fiind în mijlocul unui ocean, mi se dă astfel dreptul de a îmi clădi singur propria cale, propriul drum, pe care nimeni nu a mai mers până la mine. Căile bătătorite de alţii dinaintea mea, au fost valabile doar şi doar pentru ei. Eu însă, sunt unic şi irepetabil. Trăirile mele sunt unice. Gândurile la fel. Sufletul meu iarăşi, e unic. Iar viaţa mea, e doar aici şi acum
Nava maritimă, merge tot înainte. Echipajul e la bord, dar fără experienţă. În afară de cel care conduce nava, toţi sunt cam neajutoraţi. Dar nu prea le pasă pentru că se bazează total pe deciziile căpitanului care este însă doar unul: „one man show”! Nu după mult timp, nava este atacată iar echipajul e absolut bulversat. Haosul se împânzeşte cu repeziciune şi frica îi calcă efectiv în picioare. Nimeni nu îşi cunoaşte locul, nimeni nu e învăţat să ia decizii, doar aşteaptă decizia căpitanului, deşi toţi stau cu sabia scoasă. Însă fără nici un fel de experienţă, practic nu prea ştiu ce să facă cu ea.
Se spune că conştiinţa este glasul lui Dumnezeu din om. Iar dacă e aşa, oare cum se face că omul nu prea ascultă de ea decât poate în cazuri cu totul şi cu totul extreme? De multe ori acest glas se manifestă în forme cât mai diferite doar-doar vom pricepe ceva, doar-doar vom începe să schimbăm ceva. Intuiţia pe care o simţim de multe ori în legătură cu anumite situaţii din viaţa noastră, la început e foarte fină, de-abia perceptibilă. Şi nefiind obişnuiţi să îi dăm întâietate, mergem înainte fără să ne pese prea mult. După un timp, intuiţia lăuntrică, începe să se materializeze în afară, adică lucurile devin şi mai clare. Ori apare un om care ne spune câte ceva legat de situaţia respectivă, ori ceva începe să scârţâie în familie sau la job, ori apare o boală, un faliment sau altceva de genul. Metodele universului de a ne trezi sunt nenumărate şi doar spre binele nostru. Însă puţini oameni dau curs acestor semne. Majoritatea se amăgesc singuri crezând că lucrurile se vor rezolva de la sine.
Dar... „surprise”!!! Lucrurile nu se rezolvă, ci din contra, se agravează şi mai mult. Astfel încât mizeria se tot măreşte până când buba se sparge şi puroiul se revarsă pe neaşteptate. Cum se întâmplă înaintea oricărui tsunami care e pe cale să vină. Mai întâi apar nişte valuri, nişte atenţionări, ceva pur şi simplu se simte în aer. Toate vietăţile, peştii, păsările, insectele, dispar din peisaj. Ele simt ce va veni, dar omul e singurul care nu simte nimic! În continuare omul stă pe plajă, hilizindu-se ca şi cum nimic nu se întâmplă. Simţurile s-au pervertit, pentru că preocuparea principală e doar „buz-ul” permanent din mintea sa. Dar tsunami-ul nu ştie de glumă, vine şi loveşte sub centură pe neaşteptate.
Dacă echpajul de pe navă ar fi fost instruit, pregătit, și și-ar fi asumat schimbarea din timp, nu ar fi fost luat prin surpindere. Dacă omul nu ar fi preocupat atât de mult de toate nimicurile, poate că şi-ar da seama exact când ar fi cazul să facă o schimbare în viaţa sa. Poate ar reuși să își înțeleagă simțurile și astfel ar lua măsuri dinainte de a avea loc vreo catastrofă.
Când vântul schimbării începe să adie, omul nu vrea să îl recunoască şi se întoarce contra lui, luptând cu şi mai mult stoicism împotriva schimbării, atât de necesare de cele mai multe ori. Schimbarea nu se face la timp, pentru că omului nu-i prea plac schimbările, ci dacă s-ar putea, ar zace toată viaţa în aceeaşi apă stătută, adormindu-şi de tot conştiinţa.
Astfel încât, dacă omul nostru, să spunem, se află într-un anumit anturaj de prieteni cu care a rezonat o perioadă, la un moment dat datorită schimbărilor inevitabile din sufletul lui, el nu se mai regăseşte în acel grup, dar totuşi continuă să meargă între ei, rănindu-se iarăşi şi iarăşi pe altarul masochismului din el. Ceilalţi şuşotesc pe ascuns când îl văd, iar el nu pregetă să-i bârfească ori de câte ori are ocazia. Şi pentru că nimeni nu ia nici o hotărâre care se vroia de mult timp luată, universul alege un om din afara lor, care să îi facă cumva să înţeleagă în ce cloacă mlăştinoasă se află. Atunci, frica hrănită ca un şarpe la sân se dezlănţuie şi ruptura se produce într-un mod violent. Înainte prieteni, acum duşmani. Înainte râsete, acum încruntări. Şi asta pentru că schimbarea de care spuneam, nu s-a făcut când încă lucrurile decurgeau cât de cât normal. Dacă s-ar fi făcut la timp, ar fi rămas prieteni chiar dacă nu mai aveau nimic în comun.
Sau altă situaţie, când un om din cadrul unei companii, deşi fidel trup şi suflet odinioară, începe să îşi piardă capul puţin câte puţin şi compania începe şi ea să se precipite odată cu acesta. Însă „one man show”-ul, nu ia nici o hotărâre radicală de a-l înlătura pe acesta, amintindu-şi totuşi că a fost un om devotat şi nu-l lasă inima să o facă. Îi trebuie un motiv mai puternic, ceva care să îl facă să spună clar şi răspicat „aşa nu se mai poate”! Aşadar schimbarea nu se face la timp, iar motivul nu întârzie să apară. Rana care supura se sparge şi ea, puroiul se împroaşcă şi inevitabilul se produce. Ruptura e pe măsura vechimii puroiului. Adică totală şi brutală. Fără întoarcere.
Să ne reîntoarcem însă la film. După ce are loc atacul şi nava încă nu este scufundată, deriva şi neîncrederea se instalează şi mai mult în inimile celor aflaţi la bord. Cheful dispare iar în locul lui se instalează sila. Vibraţia scade vertiginos şi psihicul e la pământ. Dar cu toate astea nu se iau măsuri preventive, ci se continuă în aceiaşi stare de „lasă-mă să te las”. De data aceasta însă, când nava care îi urmăreşte apare din nou, căpitanul încearcă şi el câte ceva, şi mână nava în ceaţă, acolo unde nimeni nu îi poate observa. Singura soluţie...fuga şi ascunderea în ceaţă!
Aşa şi noi de foarte multe ori în viaţa de zi cu zi, nu luăm hotărâri radicale pentru că încercăm cumva să „dregem busuiocul”, ascunzându-ne după degete, punându-ne măşti, amânând schimbările şi aşteptând „ceva”... ce nu mai vine. Şi nici nu va veni vreodată. Pentru că viaţa răspunde în funcţie de alegerile pe care le faci. Iar nefăcând nici o alegere, neschimbând la timp ceea ce se vrea schimbat, viaţa vine peste tine ca un tsunami, pentru că doar aşa te mai poţi trezi, printr-o buşitură dureroasă.
De la jumătatea filmului încolo, lucrurile însă, încep să se schimbe în bine. Căpitanul care până mai ieri făcea treburile tuturor pentru că nimeni nu îşi asuma vreo decizie, acum rămâne doar „master” fără să mai fie şi „commander” în acelaşi timp. Oamenii încep să îşi cunoască locurile şi devin responsabili. Lecţiile deși dureroase, până la urmă au fost învăţate, însă preţul nu a fost unul mic. Interesant e că odată cu schimbarea, unii oameni părăsesc nava în diferite moduri, pentru că pur şi simplu locul lor nu era acolo. Iar cei care nu îşi aduc contribuţia la nivelul lor, se elimină singuri.
Aşa şi în viaţa noastră se întâmplă, când alegem să schimbăm câte ceva. Unii prieteni, nu se vor mai regăsi în realitatea noastră, nu se vor mai simţi confortabil în mijlocul nostru şi se vor elimina singuri fără absolut nici un efort. Dar alţii în timp le vor lua locul, nimic nu se pierde.
Observ oarecum cu durere, cum oamenii ies din realitatea vieţii noastre cu brutalitate de cele mai multe ori. Ies şi nu se mai întorc, porţile comunicării sunt definitiv închise. Iar după ce ies cum ies, şi de o parte şi de cealaltă se aruncă cu otravă, fiecare considerând că dreptatea e doar de partea lui. Se trece foarte uşor peste momentele frumoase care au existat pentru o perioadă, şi deodată dintr-un om minunat care era odată, nu mai vedem în celălalt decât trădătorul care la un moment dat nu a mai fost întru totul de partea noastră.
În tot ce am scris mai sus, m-am referit de fapt, doar la un singur lucru: schimbarea. Să nu lăsăm adierea schimbării să se prefacă într-un uragan care să vină peste noi tocmai atunci când nu ne aşteptăm. Mai devreme sau mai târziu, el va veni dacă nu ne asumăm din timp schimbarea. Pur și simplu e o lege a universului care nu poate fi încălcată. Priviţi în spate, în trecutul vostru şi poate îmi veţi da dreptate.
Mulţumesc.