Intre a-ti da voie sa fi si a da voie sa fie

Nu cred în jurăminte. Nici în promisiuni de fidelitate pe toată viaţa. Nici în vorbe frumoase aruncate fără discernământ spre un partener disperat care se agaţă de ele ca şi de ultimul colac de salvare. Nici în iubiri veşnice demne mai mult de povestit la gura sobei când imaginaţia o ia razna, unde prinţii se duelează între ei pe cai înaripaţi pentru muza lor, în timp ce veşnicele prinţese stau cu inimile frânte, nehotărându-se de partea cui să încline mai mult balanţa.
Nu cred în aceste aşa-zis jurăminte, pentru că nimic nu poate dura la fel o viaţă în nişte inimi de carne. Nimic nu poate fi veşnic, din simplu fapt că noi oamenii suntem atât de schimbători. Atât de atraşi spre diversitate. Atât de dornici de a experimenta mai ales ceea ce pare interzis(tot de către oameni!). Atât de fluctuanţi în stările noastre. Atât de alunecoşi uneori.
Şi totuşi, deşi suntem cu toţii atât de oscilanţi, mai mult sau mai puţin, asta nu cred că ne discreditează sub nici o formă. Suntem de fapt cu toţii magnifici şi minunaţi în diversitatea noastră, în trăirile noastre, în felul nostru unic de a fi. De ce ne străduim atât de mult să ne ascundem sentimentele unii faţă de ceilalţi? Şi de ce nu prea reuşim totuşi? De ce ne reprimăm aceste stări doar de gura lumii? De ce am considera o umilinţă simplu fapt de-ai spune cuiva „te iubesc”, fără a cere nimic în schimbul acestei afirmaţii? De ce ne e atât de jenă să ne expunem sufletele de frica celor neaveniţi care nu sunt în stare decât să ne judece pentru ceea ce simţim?
Dacă aş veni în faţa ta simplu şi firesc, şi ţi-aş spune că „te iubesc acum, în clipa asta”, oare m-ai crede? Dar dacă aş veni spunându-ţi că „te voi iubi pentru toată viaţa”, oare cum m-ai privi, ce ai simţi?
Dar cum aş putea afirma că voi simţi la fel pentru toată viaţa, când starea mea poate se schimbă de la zi la zi, de la oră la oră chiar? Cum poţi da o astfel de mărturie fără să iei în considerare că nimeni nu poate şti exact ce va simţi peste 5 minute?
Şi e întru totul adevărat. Oamenii se perindă prin faţa noastră, iar noi nu suntem roboţei teleghidaţi cărora li s-a implementat un fel de soft mental, prin care nu ne dăm voie decât să ne uităm doar la unicul nostru partener, iar ori de câte ori simţim ceva pentru un altul sau alta, intrăm într-un fel de virusare şi chemăm programatorul să ne reseteze şi să ne resusciteze simţurile care...surpriză, nu mai sunt aceleaşi ca acum câteva minute!
De fapt, nu mai suntem aceiaşi oameni ca cei de ieri, ca cei de acum o lună sau acum un an. Pur şi simplu ne schimbăm atât de mult, încât nu ne dăm noi seama. E ceva rău în asta? În nici un caz. Din contră, e minunat că pot recunoaşte din toată inima că nu mai gândesc la fel ca ieri, că nu mai simt la fel ca acum o lună, că nu mai am aceaşi percepţie ca acum un an. Dar sunt tot eu, chiar dacă sunt un altul. Ceva în mine rămâne la fel, ceva însă se schimbă permanent.
Bărbaţilor le place să facă promisiuni care mai de care mai pompoase, ei nu au nimic de pierdut. Le place să vrăjească şi să se lase vrăjiţi, cine ştie poate-poate iese ceva. Adoră să arunce tot felul de momeli, doar-doar s-o prinde careva. Majoritatea având mintea şi simţurile mai jos de ombilic, nu prea le pasă dacă dau multe rateuri, până la urmă...intră cine vrea, scapă cine poate...
Femeile la rândul lor, abia aşteaptă un jurământ pe toată viaţa, chiar dacă de cele mai multe ori acesta sună atât de fals şi atât de insipid, încât te ia somnul până se încheie. Ele vor neapărat ca relaţia să fie oficial recunoscută de biserică, printr-un ritual care le oferă iluzia de a gândi despre partener că astfel e doar a lor şi nu mai e un bun comun ca înainte. Dar e o mare păcăleală aici, crezând că bărbatul care până mai ieri schimba femeile de la zi la zi, odată cu oficierea tainei cununiei, se va transforma într-un mieluşel blând, cuminte, muncitor, loial şi mereu devreme acasă. Ce-i drept, pe unii acest ritual îi mai potoleşte cât de cât, băgând frica şi ruşinea puţin în ei, însă fidelitatea lor nu poate ţine prea mult. Pentru că obiceiurile de o viaţă, nu se schimbă doar prin „sfânta” cununie, asistând impasibili la aceste „sfinte” bolboroseli, gură-cască.
Nu, nu vă amăgiţi că năravurile se schimbă peste noapte şi printr-o aşa-zis taină. Însă totul se poate schimba pur şi simplu devenind conştient, iar pentru asta nu ai nevoie jurăminte pompoase şi înflorite. Nu ai nevoie de constrângeri sociale sau religioase care să te toace mărunt cu ameninţări. Acestea mai mult rău fac, acumulând frustrări reprimate iarăşi şi iarăşi, până când încep să se reverse în nemulţumiri, nervi şi anxietate. Despre ce fel de taină vorbim?
Iubirea nu are nevoie de jurăminte. Ea dă voie celuilalt să fie şi îl susţine pe acesta necondiţionat, căci dacă ar fi ceva condiţionat la mijloc, nu s-ar mai numi iubire, ci doar interes. Nu s-ar mai numi iubire, ci un fel de prostituţie oficializată. Nu ar mai fi iubire, ci doar abuz psihic şi subjugare trupească. Pentru că o relaţie nu îţi dă drepturi asupra celuilalt, controlându-l la fiecare oră pe unde umblă şi cu cine s-a mai văzut.
În fond de ce ţi-e frică? Că te-ar înşela? Ce înseamnă oare să te înşele partenerul sau partenera de viaţă? Are vreun sens această exprimare sau e doar un clişeu care merge așa ca pe bandă rulantă?
Ai cumva vreun drept de proprietate asupra celuilalt cu care trăieşti? Simţi că e numai şi numai al tău? Cine spune asta, biserica, societatea? Dar tu omule, dar tu femeie, ce crezi despre asta?
Jurămintele pe toată viaţa nu au fundament, ci sunt simple cuvinte aruncate în vânt, iar cine seamănă vânt culege furtună. Dar ne e frică atât de mult de gura lumii, încât suntem în stare să suportăm orice de la partenerul nostru între patru pereţi, numai să ştie lumea că suntem ok, cu acte în regulă.
Eternul soţ, se regăseşte doar prin romanele lui Dostoievski, unde bărbatul etern fidel, vine acasă în fiecare zi la ora x, pleacă de acasă la job la ora y, însă ajunge după o astfel de aşa-zisă viaţă, să urle într-un final de durere lăuntrică când realizează că el nu a trăit o clipă în această unică viaţă, aşa cum şi-ar fi dorit. Trist dar adevărat. Ne sacrificăm sufletele pe altarele loialităţii, doar ca să nu ne ia lumea la puricat, dar noi n-am trăit poate nici măcar o clipă aşa cum am simţit cu adevărat să trăim.
Iubirea nu subjugă ci într-adevăr redă totală libertate celuilalt. Pentru că dacă eu nu ofer această libertate, înseamnă că mă aflu permanent într-un conflict lăuntric, mă aflu de fapt în dezbinare şi nu în armonie, mă aflu mereu ca pe un teren de luptă unde consoarta „trebuie” să mi se supună vrând-nevrând, la orice oră din zi sau noapte. Iar în tot acest control, eu stau permanent pe nisipuri mişcătoare şi nu sunt deloc sigur pe mine însumi. Iar asta se reflectă în comportamentul dominator faţă de celălalt. Cine pe cine înşeală aici, sau mai bine zis, cine cu adevărat se înşeală?
Nu cred nici în aceşti eterni soţi devreme acasă, dar fără experienţă de viaţă, care atunci când îi „plesneşte” îndrăgosteala și fluturașii încep să își facă de cap cu simțurile lor, habar n-au ce li se întâmplă şi cum să gestioneze această stare, firească la urma urmei. Iar când dau „boala” în ei, se duc după atracția vieții lor, aşa cum se duce boul la înjunghiere.
Nu cred nici în mironosiţele „smerite” şi acoperite din cap până-n picioare, fugind astfel de femeia din ele, nerealizând de fapt că simţurile nu ţi le poţi acoperi cu nici un fel de văl. Şi acestea, neavând experienţă de viaţă, se pierd în peisaj imediat cum li se schimbă pulsul.
Mulţi oameni sunt atât de speriaţi de viaţă, atât de temători faţă de persoanele care apar la un moment dat în faţa lor şi pentru care simt ceva, încât imediat îşi dau cu tifla-n cap şi fug. Dar nu realizează că această fugă e doar o simplă amânare, conflictul nu s-a rezolvat prin fugă. Şi va reveni după un timp. Şi va apărea altă persoană pentru care vei simţi ceva, vei fugi şi de ea, vei fugi şi de el, vei fugi și de tine?
Atitudinea defensivă în fața vieții nu mi se pare una ok. Fuga de o femeie sau de un bărbat pentru care simți ceva, iarăși nu este ok. Dacă te regăsești în acest tip de mentalitate defensivă, chiar dacă ai impresia că te afli într-o zonă de confort, de fapt te afli într-o foarte păguboasă zonă de disconfort. Acum ești acasă cu partenerul sau partenera, dar mintea ta se află undeva departe, în nici un caz acolo unde ești cu trupul.
Să ne dăm voie să simțim, fără ca să încercăm să ne reprimăm ceea ce nu se poate reprima. Oare ce ni s-ar putea întâmpla, ce am putea pierde?
Să dăm voie celuilalt de lângă noi să simtă și el sau ea la rândul său, liber și fără impuneri. Nimeni nu îl poate înșela pe celălalt, pentru că nimeni nu îi aparține. Nu suntem aici ca să ne legăm cu lanțuri de partenerul nostru, ca nu cumva să-i pierdem interesul. Căsnicia nu poate fi un fel de pușcărie și un fel de război, de care pe care.
Trăiește doar și lasă să trăiască...