Spune adevarul si el te va elibera...

Pentru a celebra viaţa, nu ai nevoie de un timp anume, de vreo sărbătoare specială, nu ai nevoie nici de un concediu şi nici de vreo vacanţă. Viaţa nu poate fi decât o permanentă şi continuă celebrare. Când viaţa te provoacă, nu te lăsa provocat, nu te lăsa prins în capcanele minţii care îţi tot spune că viaţa e foarte grea. Mai bine sărbătoreşte viaţa şi ea însăşi va avea grijă de tine pentru că şi tu ai avut grijă de ea. Ori de câte ori vei celebra viaţa, şi ea te va celebra la rândul ei. Iar ori de câte ori vei experimenta suferinţa, viaţa va avea grijă să aducă şi mai multă suferinţă experienţelor tale, care se vor transforma astfel în nişte experienţe de viaţă suferinde. Chiar îţi doreşti asta?
Oamenii se îmbolnăvesc de tot felul de boli grave tocmai pentru că lasă suferinţa să le contamineze experienţele trăite. Iar suferinţa uneori e chiar contagioasă. Unul apare, începe să se plângă, celălalt îl aude, ceva vibrează în el şi astfel suferinţa se perpetuă de la om la om, ca o plagă care se împânzeşte rapid în minte, suflet şi trup. Majoritatea intră în acest cerc vicios ca într-un lanţ al slăbiciunilor, în care fiecare verigă este legată de cealaltă prin emoţii. Emoţiile odată declanşate, lanţul se întăreşte cu fiecare emoţie investită.
Dar sunt şi oameni care nu se lasă prinşi în acest lanţ contaminat, pentru că pur şi simplu nu îşi dau voie să se lase contaminaţi. Aceştia îi văd pe cei aflaţi în caruselul suferinţei cum se învârt la nesfârşit fără să se oprească o clipă, dar nu intră pe frecvenţa lor, ci merg mai departe pe cale. Nimeni nu a venit aici să salveze pe nimeni. Nimeni nu a venit să ajute umanitatea şi să devină astfel un mare binefăcător care va umple paginile istoriei cu binefacerile lui. Nimeni nu trăieşte doar pentru ca altora să le fie mai bine decât lor înşişi. Corect?
De fapt, constat că e o mare binecuvântare să vezi oameni fericiţi, veseli, bucuroşi, plini de viaţă, care ştiu să râdă şi când e „de plâns”. Dar oare e ceva de plâns pe lumea asta? Oare e ceva pe lumea asta care să te oprească din a celebra viaţa? Ce ar putea fi? Moartea, boala, durerea, sărăcia?
Unul moare, iar ceilalţi îl bocesc ca şi cum îl vor neapărat înapoi. Şi dacă ar veni iarăşi, te-ai simţi mai bine atunci? Dar oare el s-ar simţi mai bine dacă ar mai fi rămas? Unii oameni, foarte emoţionali de altfel, nu înţeleg esenţialul: că fiecare pleacă de aici exact când a sosit timpul său să plece. Tot el a ales de fapt şi acest moment. Unii se duc de tineri, alţii par că nici nu mai pleacă de aici. Ce înseamnă oare a pleca prea devreme sau a pleca prea târziu? Cine poate spune?
Alţii se îmbolnăvesc de aşa-zis boli incurabile. De fapt singura boală incurabilă este „alegerea prostiei” la nesfârșit. Da, da, „alegerea prostiei” cu bună ştiinţă. Nu e chiar incurabilă. Te poţi vindeca şi de ea, dar mai greu. Unii se vindecă într-o clipă de această boală gravă, alţii niciodată, aceştia nici măcar nu îşi dau seama cât sunt de bolnavi. Chiar îşi iubesc boala. Fără ea, nu i-ar mai băga nimeni în seamă, nimeni poate nu s-ar mai uita la ei. Poate sună cinic, dar la nivel de subconştient am avea mari surprize de cum stau lucrurile în realitate.
Alţii zac câte o săptămână la pat în depresie continuă, pentru că o limbă mai ascuţită le-a aruncat vreo două vorbe pe care ego-ul lor uriaş nu le-a putut digera. Iar până le digeră, se amăgesc că sunt nişte fiinţe foarte sensibile şi că nimeni nu le înţelege. Alţii şi-au atras boala cu bună ştiinţă din liberul lor arbitru. Oare până să ajungă în această fază, care a fost mentalitatea lor, care a fost atitudinea lor de zi cu zi? Mă refer la atitudinea lor, cea de atunci când rămân doar cu ei înşişi. Căci în restul timpului când se află în compania altora, majoritatea joacă roluri şi roluri ca într-un carnaval, în care măştile se schimbă în funcţie de omul sau situaţia care apare în faţa lor.
Ar fi foarte interesat de vizualizat filmul gândurilor şi al emoţiilor, din mintea şi trupul unui om, care de exemplu se îmbolnăveşte de cancer. Asta ar spune multe, dacă nu chiar totul. Care a fost cauza, care a fost sursa declanșării unei anumite boli? Aceasta nu e palpabilă, nu se vede, doar sufletul ar putea-o spune dacă gură ar avea. Dar desigur, când boala apare, lucrurile acestea de care vorbesc eu, nu mai au nici un fel de importanţă. Disperarea îşi face loc subit, iar bolnavul şi cei din jur, se setează doar pe număratul banilor care se strâng pentru marea „salvare” chimio-terapeutică care te face un simplu cadavru viu, înainte de a deveni un simplu cadavru ambulant băgat la trei metri sub pământ.
Am auzit pe mulţi întrebându-se cu voce tare: „oare cum s-a putut îmbolnăvi un om atât de bun şi cum de a plecat dintre noi aşa de repede?” Îşi pun întrebarea dar nu vor să accepte şi răspunsul. E mai uşor de dat vina pe o alimentaţie deficitară, pe abuzul de alcool, fumat sau mai ştiu eu ce, decât să înţelegi că aceste deficienţe şi abuzuri sunt de fapt doar efectul rezultat dintr-o mentalitate şi dintr-o atitudine deficitară. Mai întâi defazarea se produce înăuntru, iar mai apoi în afară.
Ceea ce nu se vede la un om, este dispoziţia lăuntrică din el pe care de obicei şi-o ascunde, jucând astfel un fel de teatru doar-doar să pară că el e omul ok, mereu vesel, mereu euforic. Sunt şi astfel de oameni autentici, nimic de zis. Dar unii sunt atât de falşi încât ajung să nu-şi mai poată dezlipi masca de pe chip. Ei vorbesc de bucurie, dar nu o trăiesc. Vorbesc de iubire, dar îi roade invidia. Vorbesc de salturi cuantice, dar nu prea reuşesc să sară nici măcar peste o mică depresie. Pentru că bucuria nu înseamnă să ai o stare mereu euforică pe care ţi-o induci forţat. Iar dacă te-ai forţat doar ca să pari ceva în ochii altora, nu te mai întreba de ce te-ai îmbolnăvit. Mai întâi sufletul s-a îmbolnăvit de durerea de a te vedea permanent cum calci peste el. Iar apoi durerea sufletească s-a transmis în corp prin emoţiile negative degajate: frica, frustrarea, reprimarea, părerile de rău, respectul de sine extrem de scăzut, amânarea unor schimbări...sunt doar câteva dintr-o multitudine de cauze.
Am mai scris despre ghidarea emoţională care nu minte niciodată. Şi mi se pare în continuare foarte important ce simt, vital chiar. Pentru că de aici pleacă totul. Inclusiv bolile, tot din stările de vibraţie joasă se declanşează. Practic, atunci îți semnezi sentința pe viață. Mai bine fă orice decât să rămâi într-o astfel de stare. Ridică-te, fugi, plimbă-te, citeşte, fă sport, crează ceva sau fă orice te-ar putea scoate din starea aceasta plină de otravă. Scutură-te la propriu sau dă-ţi chiar şi două palme dacă e cazul. Mai devreme sau mai târziu îţi vei fi recunoscător că nu te-ai lăsat căzut. Nu uita, nu e doar o simplă cădere de moment. „Alegerea prostiei” despre care scriam mai sus, nu e o simplă alegere, ci una cu bătaie lungă și cu efect îndelungat.
Dar dacă totuşi e prea târziu şi boala apare, nu uita să celebrezi viaţa. Unii s-au vindecat tocmai prin acest fel de terapie „nebunească”. Decât să pleci la urechea la îndemnuri care mai de care mai încrâncenate de genul ”viața e o luptă, o cruce sau o continuă suferință”, îndemnuri care nu fac decât să te epuizeze psihic agățându-te cu disperare de viață, mai bine apropie-te și mai mult de tine. Iubindu-ți ființa interioară, îți vei vindeca și trupul îmbolnăvit tocmai din cauza acestei lipse a iubirii de sine. Decât să fi la mila unora sau altora care nu sunt dispuşi să plătească „sinuciderea” ta în direct, decât să dai anunţuri peste anunţuri căutând disperat un mare filantrop care să îşi facă reclamă cu numele tău, mai bine schimbă-ţi atenţia de la număratul banilor, la număratul clipelor frumoase care îţi aduc bucurie. De ce nu la urma urmei, ce ai mai avea de pierdut?
Recitind tot ce am scris, senzaţia resimţită e că am fost oarecum brutal pe alocuri, dar totuşi uneori un duş rece e mai bogat în vitamine spirituale decât o mie de delicateţuri siropoase.
Doar spune adevărul și el te va elibera...