Imbratisand primavara...

Mai întâi de toate şi mai mult decât orice, îţi mulţumesc dragă primăvară pentru acest magnific dar. Acum mi te arăţi în realitate aşa cum eşti, aşa cum mereu ai fost prezentă în sufletul meu. Dar eu nu am avut ochi ca să te văd căci eram prea orbit şi prea întunecat ca să te pot întrezări măcar. Unde erai tu oare atunci când eu fugeam de frumuseţea ta, iar tu mă urmăreai fără încetare, aşa cum un copil vine iarăşi şi iarăşi după tatăl său, chiar dacă acesta în nebunia lui îşi întoarce faţa de la el? Unde erai atunci când eu nu înţelegeam cine sunt, rănindu-mă fără încetare în locuri pustii şi neumblate, lăsându-mă rănit de răutatea celor care spuneau că îmi vor doar binele? Unde erai tu primăvară, de ce nu mi te arătai, de ce te ascundeai?
Vino şi fă-mă să înţeleg ceea ce se află dincolo de orice înţelegere. Cum rămâi tu mereu prezentă în suflet dar cum îţi schimbi în acelaşi timp forma, în aparenţă alta, în realitate neschimbată? Tu una eşti, dar pari întreg variată. Sufletul unul este, dar pare întreg variat. Acum cu bucurie, cu soarele strălucind deasupra, acum trist învăluit de frunzele tomnatice care cad la vremea lor ca şi nişte gânduri pline de amărăciune ce se revarsă peste om. Acum înfloritor şi culegând flori de pe câmpul fericirii, acum înlăturând zăpada greutăților care s-a aşternut deodată peste viaţă. Cine eşti tu suflete al meu primăvăratec, de unde vii, cum intri în acest trup, pe unde ieşi şi unde iarăşi pleci?
Vino şi spune-mi primăvară, arată-te cât de frumoasă eşti. Iartă-mi trufia, iartă-mi mândria, iartă-mi şi aroganţa de a nu suporta ca să te pipăi şi să te simt că eşti. Tu doar veneai, eu pururea fugeam. Tu mă chemai, eu pururea nu te-ascultam. Tu doar mi te-arătai, eu însă pururea nu te vedeam. Tu doar te apropiai şi mă iubeai, eu doar te repudiam şi te-alungam. Dar uneori, cum oboseam, din urmă mă prindeai, dar nu pentru mult timp, căci nu suportam atingerea ta şi imediat, faţa iarăşi de la tine mi-o întorceam. Şi iarăşi fugeam şi iarăşi m-ascundeam...Cum oare de m-ai răbdat tu exact aşa cum sunt? Cum oare nu s-a cutremurat pământul, cum încă apele nu şi-au ieşit din matcă, văzând un astfel de suflet atât de răzvrătit? Cum de-ai avut atâta răbdare cu mine şi niciodată nu m-ai părăsit?
Vino frumoasă primăvară, cuprinde-mi mintea care nu a vrut să te înţeleagă. Învăluie-mi simţirea ce n-a dorit ca să te simtă. Un singur nume ai și acela e iubirea. Cum Dumnezeu este mereu acelaşi şi este dincolo de orice nume, aşa tu dragă primăvară rămâi aceeaşi neschimbată. Căci iubirea nu poate oscila de la o stare bună la alta rea, ci doar rămâne exact la fel cum este, sporind de fapt din treaptă în treaptă şi din lumină tot spre lumină.
Te-asemui astfel doar cu iubirea frumoasă primăvară, rodind în suflet doar fericire, pace şi bucurie, împărtăşind tuturor calea, adevărul şi viaţa. Cine vrea să vadă calea, o va vedea mai devreme sau mai târziu,după dorinţa lăuntrică care arde sau pâlpâie doar. Dar decât să pâlpâi şi să fi acelaşi veşnic căldicel, mai bine să mori rănit de prea multă dragoste de viaţă. Căci şi eu am ars de dorinţă la rândul meu, şi eu m-am rătăcit adeseori urmând căi întortocheate, dar totuşi care duc toate în acelaşi punct. Şi eu m-am amăgit adeseori, trecând astfel cu mare nepăsare peste florile primăverii din sufletul meu, călcându-le în picioare, nesuportând iubirea. Dar tu mi-ai suportat toanele şi răzvrătirea, frumoasă primăvară, ţi-ai aruncat seminţele iubirii având răbdare şi aşteptând cuminte ca să se înfiripe şi să rodească chiar şi acolo, în mine însumi, unde nu părea să fie decât un pământ sterp şi neroditor.
Vino acum frumoasă primăvară şi spune-mi tu cum ai fost mereu lângă mine chiar şi atunci când orbecăiam suferind în noaptea neagră a sufletului meu. Spune-mi cum oare de am ieşit de acolo de unde nu credeam că voi ieşi vreodată? Cine m-a purtat şi cum de m-am lăsat? Cine m-a luminat şi cum m-am înălţat? Ce m-a atras şi cum m-am curăţat? Ce s-a topit în mine şi cum m-am vindecat?
Ca prin tranşeele unui război ce nu era al meu, la el eu parte-am luat. Cine-ar putea să mă înţeleagă, cine-ar putea într-un mod sincer să mă creadă? Doar tu suflete al meu, ai striga-n gura mare, dacă ai putea. Şi chiar de-ai face-o, ce altceva ar mai putea urma?
Vino tu dragă primăvară şi spune cum în cele din urmă m-ai prins, m-ai cucerit şi m-ai îmbrăţişat cu sărutare sfântă.
Cum m-ai prins cu putere şi m-ai scos parcă cu forţa din adâncul ignoranţei fără fund, acolo unde „nimicul” poleit pare ceva pe dinafară, dar pe dinăuntru e „plin” de toată goliciunea.
Şi astfel, văzând tu râvna mea, m-ai luat de mână şi îndată am ascultat, şi îndată am urmat iubirii celei care m-a chemat. Deci alergând tu, eu alergam dupa tine, fugind tu, te urmam ca şi un câine credincios stăpânului său. Şi astfel, m-ai chemat după tine frumoasă primăvară, aprinzând în sufletul meu iubirea care arde fără flacără! Dar când te îndepărtai şi te făceai nevăzută, eu nu deznădăjduiam, nici nu cârteam, nici nu gândeam cele rele în sinea mea, nici nu te socoteam o amăgitoare. Ci şezând în locul în care mă aflam, mă tânguiam, plângeam şi te strigam să te întorci şi iarăşi să mă porţi. Și te așteptam cu răbdare și nădejde, știind că cel ce se seamănă cu lacrimi, cu bucurie după un timp va secera. Iar când reveneai, eu cu şi mai multă râvnă te urmam şi mult mă bucuram, reuşind ca să te ating, dar asta aşa doar ca o închipuire sau ca şi cum ţi-as fi atins putin ciucurii de la poale. Dar te opreai doar puţin, căci imediat iarăşi înaintai şi cu mare viteză te porneai, iar eu iarăşi rămâneam singur cu mult în urma ta, și totuși mai aproape de tine decât puteam credea...
Şi m-a purtat astfel fără oprelişte, până mi-am regăsit pacea, întrezărind în cele din urmă luminiţa de la capătul întunericului. Atunci ne-am oprit, ne-am aşezat şi iarăşi ne-am îmbrăţişat. Şi am denumit atunci această firavă luminiţă, dându-i un singur nume: libertatea!
Aşadar, lasă-mă să-ţi mulţumesc frumoasă primăvară şi cât de recunoscător îţi sunt că nu m-ai părăsit. Lasă-mă să te îmbrăţişez şi să te simt aşa cum eşti. Lasă-mă să mă plimb pe câmpiile nesfârşite ale iubirii, unde mugurii deja au încolţit. Lasă-mă să îți vorbesc simplu și firesc. Lasă-mă tu suflet al meu primăvăratec să-ţi spun cum și cât de mult te iubesc...