Intre constiinta religioasa si constiinta lui „eu sunt”

E adevărat. Când mă aflam ancorat trup şi suflet în conştiinţa religioasă, nu puteam pricepe cum oameni care se identificau total cu creştinismul lor, indiferent de ce natură era el, nu-şi puteau depăşi pur şi simplu condiţia limitativă în care se aflau. Şi era atunci acest conflict în mine, era discrepanţa aceasta între ceea ce se vedea ca fiind bun, adică moralitatea creştină, şi ceea ce era reflecţia acestei moralităţi care se resfrângea de cele mai multe ori în necazuri, nefericiri, boli, sărăcie, frustrare, deznădejde chiar. Toate acestea se revărsau în realitatea celor care practic le atrăgeau fără să îşi dea seama. Iar ele fiind chemate iarăşi şi iarăşi, nu pregetau să vină acolo unde se simţeau pe teritoriul lor, adică în conştiinţa religioasă.
Un om care se identifică totalmente cu această conştiinţă, nu ştiu dacă poate înţelege cu adevărat ce vreau să spun. Pentru că atunci, nici eu nu puteam înţelege, chiar dacă ar fi venit o armată de oameni să mă convingă de contrariul. Lucrurile nu pot fi înţelese decât din afară, dar pentru asta e nevoie să ieşi cumva din religie şi să intri în starea de „eu sunt”. Iar ca să ieşi, nu se poate cu de la sine putere, ci doar dacă apare o criză lăuntrică care te bagă în noaptea neagră a întrebărilor, care te pune faţă în faţă cu fiinţa ta interioară, care la un moment dat se trezeşte şi astfel îşi cere drepturile. Când balanţa conştiinţei începe să încline spre „eu sunt”, uşor-uşor simţi cum rezistenţele de care te agăţai înainte se topesc ca prin farmec. Uşor-uşor simţi cum se dizolvă imaginea falsă pe care o aveai despre tine. Vălul se înlătură iar sinele se descoperă.
Omul frumos se descoperă doar în libertate. Doar în bucurie. Doar în cugetare. Doar în asumare. Doar în responsabilitate. Doar în detaşare. Doar în propria alegere asumată şi nu indusă. Alegând starea de „eu sunt” îţi alegi propria fiinţă interioară, te alegi de fapt pe tine însuţi. Alegând însă doar conştiinţa religioasă, alegi un drum( frumos şi acesta dacă eşti sincer cu tine), dar cu mult mai lung.
În fiinţa noastră interioară se află ceva care nu necesită efort. Nici timp. Nici spaţiu. Nici control. Această parte ascunsă din noi, nu poate spune „eu cred”, ci doar „ eu sunt”. Când spun „cred”, imediat mă axez pe exterior şi ies din mine însumi, pentru că încep să cred în ceva sau cineva din afara mea. Iar orice ar fi în afara mea, e doar temporar, e doar trecător. Ce mă fac oare atunci, dacă pierd acel „ceva” sau pe acel „cineva”? Care mai e credinţa mea şi în ce mai constă ea atâta timp cât nu mai există obiectul sau persoana cu care mă identificam? Cu ce mai rămân atunci, cine mai sunt eu, în acest caz?
Mulţi când îşi pierd această aşa-zis credinţă în ceva exterior, nu pot suporta această stare şi imediat se agaţă de altceva. Adică ies dintr-o religie şi intră în alta. Insuportabila uşurătate a fiinţei lor, nu le permite să rămână doar cu ei înşişi. Au nevoie de un dumnezeu aflat în afara lor de care să le fie cât de cât frică. Se spune adeseori că e mare lucru să fi „om cu frica de dumnezeu”. De ce oare nu s-a găsit nimeni niciodată să spună că cel mai mare lucru, e să fi „om cu bucuria de Dumnezeu”? Acolo unde este frică, e doar frică şi atât. Acolo nu e Dumnezeu, ci doar un surogat, o închipuire, o imagine fantezistă a unor oameni cu o imaginaţie foarte bogată care au ştiut exat cum să plăsmuiască această imagine pentru a băga frica în oameni. Când frica conduce ca o împărăteasă, în spatele ei vin susţinătoarele care îi poartă trena: judecata, critica, ameninţarea, excluderea, discriminarea, trufia, aroganţa. Toate acestea sunt surorile mai mici ale fricii.
Dar în starea de „eu sunt”, nu ai nevoie nici de vreo împărăteasă, nici de vreo trenă, nici de linguşeala vreunei turme debusolate. Nu ai nevoie de susţineri exterioare, când te ai doar pe tine însuţi. Nu ai nevoie de reguli, canoane, interdicţii, control, manipulare. Pe acestea sinele divin nu le poate suporta, pentru că bucuria nu le poate la rândul ei suporta. Doar oamenii le suportă pentru că le place la nebunie să domine sau să fie dominaţi. Religia e dominatoare, tiranică, despotică. Ea vine mereu cu argumente pentru a te convinge cât de „păcătos” şi decăzut eşti. Iar multora le şi place să audă asemenea discursuri pentru că simt nevoia să fie diminuaţi ca oameni. E şi ăsta un mod de viaţă... interesant şi paradoxal în acelaşi timp.
Religia impune iar spiritualitatea dizolvă toate aceste impuneri. De ce oare omul are nevoie de amenințări pentru a se opri din a face rău? De ce oare are nevoie de reguli pentru a trăi liber și frumos? Ființa ta interioară odată regăsită, nu mai poate suporta să facă rău, nu mai poate accepta compromisul, nu mai poate tolera să își calce pe propriul suflet la nesfârșit. Iar pentru asta nu are nevoie de canoane exterioare prin care să fie judecată și amenințată. Starea de ”eu sunt” te va îndemna ea însăși, doar spre creație și doar spre bucurie, căci acesta e firescul omului frumos.
Când crezi în dictonul „dumnezeu pe cel care-l iubeşte, îl mustră şi-l pedepseşte”, îţi vei găsi oricând justificări la propriile eşecuri din viaţă.
Îţi vei găsi mereu mângâieri în „căile tainice şi nemăsurate ale domnului”, care nu are altceva mai bun de făcut decât să îţi pună piedici. Îţi vei găsi mereu refugiul într-un elogiu al lacrimilor, considerându-te vinovat şi astfel pe drept pedepsit. Îţi vei găsi mereu „liniştea” într-o nouă spălare pe creier făcută de cel căruia i-ai încredinţat pe deplin sufletul. Şi vei fi mereu în starea de „eu cred” şi niciodată în cea de „eu sunt”. Şi astfel îţi vei adormi şi mai mult conştiinţa ascunzându-te în spatele unor ziduri emoţionale, cu care se înconjoară religia de jur împrejur, ca o cetate care stă mereu de veghe ca nu cumva să fie prădată. Însă, cum emoţiile sucombă, se prăbuşeşte într-o clipă şi cetatea.
Când mă aflam în această cetate, orice încercare de evadare era sortită eşecului. Iar încercările fiind prea anemice, eram permanent ţinut ca într-un prizonierat. Emoţiile puseseră stăpânire pe mine într-un mod despotic, iar sinele la orice încercare de manifestare, era imediat înlănţuit, torturat şi aruncat din nou în temniţă.
Dar la un moment dat, forţând lucrurile, emoţiile începuseră să cedeze şi pierdeau teren. Temnicerii aţipeau unul după altul, iar eu le-am furat imediat armele. Sinele meu ieşind, a întrezărit luminiţa de la capătul întunericului şi dus a fost, nemailăsând nici o urmă.
Am ieşit atunci în mijlocul cetăţii şi am văzut că eram înconjurat de o multitudine de uşi ferecate cu lacăte.
Până atunci, credeam că acele lacăte mă ţineau în siguranţă, în faţa năvălitorilor orientali. Mă mai apropiam din când în când de ele, dar doar le priveam, neavând destul curaj ca să le deschid. Siguranţa era maximă şi nu era cazul să fac nici cea mai mică breşă în ea.
Numai că lacătele se vroiau sparte iar uşile larg deschise! Lanţurile se vroiau rupte iar lumina vroia să pătrundă acolo unde înainte era de nepătruns. Atunci am spart lacătele şi am rupt lanţurile. Iar dincolo de uşi... surpriză!
Nimeni nu dădea năvală, nimeni nu îmi vroia capul! Nimeni nu mă judeca, nimeni nu mă ameninţa!
Din contra, am fost luat de mânuţă şi invitat imediat la un ospăţ regesc. Acolo am cunoscut un mai vechi prieten, abandonat demult şi părăsit,
dar care nu-şi pierduse speranţa că într-o zi mă voi reîntoarce la el: sinele meu...

Indiferent de drumul ales, să aveți spor și lumină pe calea cunoașterii voastre!
Așa este, așa să fie!