Vino si spune-mi despre viaţa...

Vino acum şi povesteşte-mi despre viaţă. Nu te ascunde în spatele ipocriziei, mai bine dezvăluie-te exact aşa cum eşti. Nu vreau să îţi văd vreo etichetă lipită pe fruntea ta, căci sufletul tău curat nu poate suporta vreo etichetă. Nu-mi pune în faţă religia sau spiritualitatea ta, nu-mi arăta nici dogma, nu-mi arăta nici spiritul. Nu vreau să mă mai pierd în tot felul de canoane şi fasoane, în tot felul de reguli, tehnici, citate sau abstracţiuni. Arată-mi sufletul tău mai bine şi nu uita că până la a deveni un mare învăţător sau maestru, totuşi în ochii mei, nu eşti decât un simplu om. De ce îţi laşi sufletul deoparte şi te agăţi cu disperare doar de spirit, crezând că astfel vei impresiona cumva și că turma în urma ta se va mări şi mai mult? Nu ai obosit să te renegi pe tine însuţi în fiecare zi, în fiecare clipă?
Mai bine vino şi spune-mi despre viaţă. Nu-mi spune cum ar „trebui” să trăiesc, nu vreau să ştiu de căi, metode şi „paşi simpli” spre o viaţă complicată. Nu îmi spune cum să îmi creez realitatea, mai bine lasă-mă să iubesc simplu şi firesc în realitatea mea. Nu mă închide în automatisme şi clişee pe care mi le azvârli cu nonşalanţă-n faţă. Nu-mi prinde mintea în capcana emoţiilor doar ca să te venerez ca pe un idol. Lasă-mă liber şi firesc, aşa cum sunt. Vino şi tu acum, simplu şi firesc, aşa cum eşti. Nu-mi spune câte ai făcut tu în viaţa asta, lasă-mă să te simt şi să te iubesc ca fiinţă umană care „este” şi nu ca una care doar „face”. Nu veni în faţa mea ascuns(ă) în spatele vreunei măşti poleite doar ca să-mi furi ochii. Vezi mai bine ca masca ta să nu îţi fure identitatea şi să nu mai înţelegi nici măcar tu cine eşti.
Vino bărbatule şi spune-mi despre tine.Cum ai vrut tu să cucereşti lumea chiar înainte de a te cuceri pe tine însuţi? Cum ai simţit mereu războinicul din tine care te îndemna să nu abdici, ci să mergi înainte orice-ar fi, orice s-ar întâmpla? Cum ai iubit tu prima oară şi cum ţi-ai pus tu sufletul la picioarele muzei tale? De câte ori ai făcut-o până acum? De câte ori ai tot schimbat iubitele doar pentru că nu erau la fel cu cea pe care o aveai acasă? De câte ori ai rănit pe cea care ţi se dăruia doar pentru că te bazai în sinea ta că niciodată ea nu te va părăsi? Te-ai gândit vreodată în timpul aventurilor tale de noapte sau de zi, cum cea care te aşteaptă mereu acasă îşi frânge inima de dorul tău? Sau spune-mi cât de frustrat sau cât de împăcat erai cu situaţia ta de tătic? Cum îţi venea să fugi în lume când copilaşul plângea, când somnul îţi era mai drag, sau când îţi cerea o jucărie, sau dorea să mergi cu el în parc? Cum încercai să te „fofilezi” cu multe treburi de făcut doar ca să nu prea mai dai pe-acasă pentru că durerea de a fi privit în ochi de către cei apropiaţi era insuportabilă? Cât te-ai bucurat de copilaşul tău, uitând de tot şi uitând de toate? Dumnezeu ţi-a oferit încă un dar prin copilaşul tău dar tu l-ai respins, refuzând să îţi mai retrăieşti încă odată copilăria. Cine oare ţi-ar mai putea oferi un asemenea magnific dar?
Vino şi tu femeie şi spune-mi tot ce poţi despre femeia din tine. Cum ai iubit şi cum te-ai dăruit? Cum ai adus tu la viaţă copilul din tine, cum l-ai crescut, cât de mult te-a durut? Numai tu şti cum ai răzbit şi cum ai învins viaţa de fiecare dată când aceasta vroia să te pună la pământ. Mereu cu cei micuţi după tine, pentru că „iubitul” era mult prea ocupat ca să îţi fie alături. Mereu îngrijorată şi neavând niciodată timp cu adevărat pentru tine însăţi. Iubeşte-te pe tine în primul rând, mai mult decât pe bărbatul tău, mai mult chiar şi decât pe copilaşii tăi. Susţine-te pe tine mai întâi, ca mai apoi să îi poţi susţine și pe ceilalţi, iubindu-i. Spune-mi, cât de mult ai ţinut la bărbatul de lângă tine şi cât de indiferent a fi s-a prefăcut? Ai vrut cu adevărat să îl ai doar pentru tine şi astfel să nu-l împarţi cu nimeni. Însă el, mereu fiind la vânătoare, pe drumuri s-a pierdut...
Vino tu omule şi spune-mi despre viaţă...
Cât de uşor ţi-a fost sau cât de greu ca să răzbaţi singur prin desişul obstacolelor care s-au interpus în calea ta? Cât de fericit ai fost când ai depăşit provocările vieţii, atunci când ai ales să te depăşeşti chiar şi pe tine însuţi? Spune-mi trăirile tale, bucuriile sau durerile de vrei. Deschide-te oamenilor ca şi ei să aibă curajul de a se deschide în faţa ta. Nu încerca să pari ceea ce nu eşti, căci decât zeci de mii de vieţi ascuns după o mască, mai bine una singură cu adevărul fată-n faţă! Nu vreau să ştiu de profesii, cariere, case, maşini sau bani, toate acestea sunt doar fum şi nimic mai mult. Mai bine laudă-te cu verbul „ a simţi”, decât cu „a avea”. Mai bine cu „a fi” decât cu orice altceva!
Aşadar, povesteşte-mi tot ce vrei despre viaţă. Pentru că viaţa este trăire şi nu doar teorie. Viaţa este „pe bune” şi nu doar simplă născocire. Spune-mi ce ai simţit când ţi-a fost teamă, când ai plâns sau când ai răbufnit? Dar când ai reuşit, ai învins şi te-ai autodepăşit? Cum a fost când ai simţit că eşti absolut singur şi că nici un pământean nu îţi mai era alături? Cum a fost când te simţeai singur(ă) şi părăsit(ă)? Câte lacrimi poate ai vărsat pentru rănile provocate de unii sau de alţii cărora nu le-a păsat nici de ei înşişi, dar nici de tine? Cât ai suferit când viaţa te-a „lovit” tocmai atunci când nu te aşteptai? Spune-mi dar şi cât te-ai bucurat când viaţa te-a răsplătit?
Spune-mi acum ceea ce îţi aminteşti despre viaţă. Nu-mi azvârli în faţă „gogoşi” spirituale, doar ca să nu pari cumva că te umileşti pentru că ai simţit şi tu ceva uman cândva. Nu vreau să fiu în tetha, beta, gama, sau alte stări care nu-mi sunt proprii. Nu vreau să etichetez starea de „eu sunt”, căci ea nu poate fi clasată prin nici un cuvânt sau termen meşteşugit. Când m-am îndrăgostit, oare în ce stare de conştiinţă eram? Dar dacă voi ajunge şi la aceste stări atât de râvnite de unii, poate nu e cazul să fac din asta un mare tam-tam, ca un teatru ieftin cu surle şi trâmbiţe. Nu mă atrage chanelling-ul cu nici o entitate, dar dacă se va întâmpla şi asta, o voi ţine doar pentru mine, ca să nu par nebun în ochii celor neavizaţi. Căci mai mult decât orice fel de chanelling şi mai mult decât orice stare înaltă de conştiinţă, iubirea depăşeşte toate acestea la un loc. Nu uita omule, că ai venit aici ca om printre oameni, ca să înveţi iubirea, să ţi-o descoperi şi s-o împărtăşeşti aici şi acum. Iar de vrei să te depăşeşti ca om, nu e nevoie să îţi depăşeşti şi iubirea, fi mai bine simplitatea însăşi, iubind şi mergând printre oameni, nu privind cu aroganţă de sus în jos, zburând trufaş prin văzduh.
Priveşte în tine însuţi şi nu te dezice de trăirile tale. Poate că ai trecut şi tu vreodată prin noaptea neagră a sufletului. Cum a fost atunci, cât de confuz erai, cum ai ieşit totuşi cu bine la liman? Sau spune-mi despre cum era când poate nu aveai un ban în buzunar şi nu aveai ce să le dai copiilor tăi de mâncare. Când te-ai luptat poate cu boli sau alte nevoi şi nu aveai pe nimeni care să îţi spună o vorbă bună, cum ai trecut şi peste toate acestea? Arată-mi eroul uman din tine care se presupune că simte câte ceva. Nu da senzaţia falsă celorlalţi că trăieşti pe un nouraş diafan, neavând nici o grijă şi nici o simţire. Iar dacă îţi place aşa mult să dai senzaţia că ai făcut mari salturi cuantice, vezi ca nu cumva să sari şi peste iubirea din tine, sărind permanent peste sufletele celorlalţi cărora le pasă de tine ca om, şi mai puţin ca mare „maestru(ă)”. Vezi ca nu cumva tot sărind, să nu rămâi suspendat și să cazi cădere jalnică. Decât trăind în salturi, mai bine o viaţă cu paşi mici, înaintând însă neîntrerupt spre cunoaşterea de sine.
Primeşte-te pe tine, acceptă-te şi dă-ţi voie să fi în sufletul tău mai întâi, apoi fă-le loc şi celorlalţi. Înlătură mândria şi dispreţul, ca astfel iubirea să îşi facă locaş acolo unde poate până acum nu avea loc din pricina altor intruşi care mai de care mai ego-centrici.
Dă-ţi voie să fi om, înainte de a fi o simplă etichetă. Dă-ți voie să simți ceva, înainte de a fi privit ca fiind un ”cineva”. Dă-ți voie să te iubești și să iubești, apoi vino şi spune-mi despre viaţă...