Fetele nevazute ale iubirii

Despre iubire nu se poate scrie cu mintea într-un mod logic şi raţional, ci doar cu sufletul şi cu simţirea. Pentru că iubirea dragii mei, e nebună. E atât de nebunatică încât nu ţine cont de timp, de spaţiu, de vârstă, de înţelepciune sau prostie, de cunoaştere sau ignoranţă, de bogăţie sau sărăcie, de spiritualitate sau de vreo religie anume, de un copil sau de vreun maestru, de trecut, prezent sau viitor, nu ţine cont nici de frumuseţe, nici de sex, nici de entuziasm dar nici de lipsa de chef...Toate acestea nu au putere absolut deloc în faţa iubirii. Ea le transcende pe toate într-o clipită ca şi cum acestea nici nu ar fi.
Dar iubirea nu e o simplă îndrăgosteală, de fapt n-are nimic comun cu aceasta. Pentru că îndrăgosteala n-are substanţă, n-are profunzime, n-are demnitate, n-are fundament, n-are putere, n-are discernământ, n-are tărie, n-are detaşare şi nu-i dă voie celuilalt doar „să fie”. Pentru că îndrăgosteala e duşmănoasă, geloasă, egoistă, încrâncenată, plină de ataşament, trufaşă, superficială, impresionabilă, plină de dorinţă carnală, disperată, gălăgioasă, cu gânduri ascunse, vrând să se manifeste cumva în ascuns şi nu la vedere. Îndrăgosteala e doar temporară, de aceea nu dau doi bani pe ea. E doar amăgire, aşa că n-are ce căuta în realitatea mea. E doar sufocare ego-centrică care nu mă lasă prea mult să respir. E doar dorinţă de „a poseda” pe om şi de a-l avea numai şi numai pentru tine. E doar înlănţuire şi rană.
Dar iubirea nu e nimic din toate acestea. Ea nu mă răneşte şi nici nu mă înlănţuie. Nu mă încorsetează şi nici nu mă „posedă”. Nu mă sufocă de dorinţă, ci mă lasă să respir simplu şi curat. Nu face tot posibilul şi imposibilul de a-l aduce pe celălalt în realitatea mea, ci-i dă voie să ia el sau ea hotărârea asta, doar dacă simte aşa. Iubirea e libertate, te eliberează pe tine şi-i dă totală libertate celuilalt.
Ea nu ştie să pună condiţii şi nici nu se laudă cu surle şi trâmbiţe în stânga sau dreapta, de ce nouă „achiziţie” a mai făcut. Nu se măreşte şi nici nu se înalţă, căci iubirea nu ştie să se trufească. Nu arde de dorinţă, căci e doar pace liniştită şi tăcută ca un pârâiaş care curge lin fără să stropească cu furie pe maluri. Nu se înfoaie nici cu vreo nouă cucerie şi cu o altă inimă frântă. Căci ea nu ştie să cucerească, nici să domine şi nici să frângă inimi.
Iubirea merge în armonie doar pe drumul ei, fără ca să se abată pe drumuri lăturalnice unde pur şi simplu nu are ce căuta. Ea nu se ascunde, căci nu are de ce să o facă, nu are pur şi simplu nimic de ascuns. Iubirea străluceşte mereu şi nu se dă nici măcar un pas îndărăt. Nu e agresivă, dar nici defensivă. Nu caută să convingă pe cineva de dreptatea ei şi că doar ea deţine adevărul. Dar nici nu se dă înapoi atunci când i se cere mărturisirea. Aceasta o face doar marea ei inamică, care se numeşte frica şi care ţipă-n gura mare că doar ea şi numai ea e infailibilă.
Dar iubirea nu-şi bate capul cu cei care nu o suportă. Ea are alte lucruri mai bune de făcut decât să judece sau să critice ceea ce nu-i place. Ea trăieşte şi este vie. Lasă la rândul ei pe oricine să trăiască şi să fie viu. Nu îşi arogă drepturi şi nici lozinci despotice de genul: „cine nu e cu mine, e împotriva mea şi cine n-adună cu mine, risipeşte”! Pentru că iubirea nu are nevoie de lozinci cu care să impresioneze vreo minte slabă. Şi nici nu simte nevoia să adune vreo turmă în spatele ei care să o urmeze necondiţionat. Căci ea nu se poate identifica cu vreun lider care vrea să fie urmat la nu ştiu ce luptă. Iubirea nu trage cu forţa pe nimeni după ea şi nu ştie ce e aia luptă. Viaţa e o luptă doar când este condusă de frică. Dar când viaţa este susţinută doar de iubire, cum ar mai putea fi luptă? Ea atunci devine doar şi doar bucurie.
Iubirea e una, dar feţele ei sunt multiple. Căci iubirea se simte într-un fel şi în pace, în armonie, în entuziasm, în bucurie, în lumină, în susţinere, în binecuvântare, în compasiune, în răbdare şi în înţelegere reciprocă.
Tu eşti iubire. Iubirea e infinită şi ea nu moare niciodată. Aşa şi tu eşti nemărginit şi veşnic. Eşti iubire şi când te trezeşti dimineaţa, şi când mănânci şi când bei, şi când dormi şi când visezi. Şi când faci dragoste şi când mergi la job, şi când mergi la joacă şi când te afli la cumpărături. Pentru că toate acestea fac parte din viaţă, aşadar fac parte din iubire. Iar iubirea nu le recunoaşte doar pe unele, iar pe celelalte le dă deoparte. Nu-i vrea doar pe unii iar pe alţii, nu. Ea nu suportă dogmele, nici îndoctrinările, nici îndemnurile rasiale.
Iubirea este doar ceea ce este. Aceea care nici nu vine, nici nu pleacă. Ea nu are de unde veni şi nici unde pleca. Ea rămâne în tine, rămâi astfel şi tu în ea. Doar fi iubire.