Unde simturile nu mai sunt inselatoare....

”Nu vă încredeți simțurilor, căci ele sunt înșelătoare”, spunea odinioară un mare apostol.
Și totuși cum ar putea fi înșelător ceea ce vine de la Dumnezeu? Pentru că toate care vin de la El, ”sunt bune și chiar bune foarte”, vorbind pe limba lor.
Dacă aceste simțuri ar fi înșelătoare, atunci tot ceea ce e în mine este înșelător: și mintea, și trupul, și inima, și imaginația, și intuiția, și simțirea, și vorba, și gândirea, și mentalitatea, și atitudinea. Pentru că toate acestea se bazează mai mult sau mai puțin pe simțuri. Și dacă toate acestea sunt pervertite, atunci cine mai sunt eu, pe ce mă mai bazez de fapt? Care mai poate fi în acest caz punctul meu de reper?
Simțurile de fapt, devin înșelătoare atunci când încep să se înșele pe ele însele. Când nu ști cine ești, când ești ca o frunză-n vânt azvârlită încolo sau încoace, când îndoiala te macină, când sufletul suferă dintr-o cauză sau alta, când simți că faci un pas înainte dar imediat faci doi pași înapoi, când vrei ca tu marele salvator să salvezi lumea, când te interesează mai mult ce gândesc ceilalți decât ce părere ai tu despre tine, când nu ești sincer ci doar îți place să afișezi o imagine falsă, când te duci după prima femeie disponibilă sau după primul bărbat care îți dă puțină atenție nemaicontând nimic altceva decât satisfacerea unei simple pofte, când îți predai puterea pe bani sau pe degeaba în fața unora care nu au decât interese de a te manipula, când simți că nu ești ok și că ar fi cazul să iei o hotărâre dar nu o faci ci amâni un verdict care până la urmă tot te va pune la zid, când te afli într-un mediu care nu ți-e prielnic dar ”zaci” acolo în virtutea inerției pasiv și resemnat, când urmezi un drum care te duce într-o fundătură și tu simți asta dar te amăgești că ești bine până când ajungi să dai cu capul la propriu de acea fundătură, când stai pe lângă oameni care nu te susțin dar care te sabotează doar prin simpla lor prezență furându-ți timpul și viața, când aștepți milă de la divinitate sau de la oameni pentru că ți-e mai confortabil să induci emoții negative în exterior decât să faci un mic pas spre tine însuți, când te plângi în stânga sau dreapta că viața e grea și că pentru tine nu e nici o portiță de ieșire, când îți chemi boala cu bună știință iar după ce ea te ascultă și vine, rămâi surprins cum de un om atât de bun ca tine s-a îmbolnăvit subit, când toate acestea și mai mult decât atât ți se întâmplă, atunci într-adevăr simțurile tale au devenit înșelătoare. Atunci într-adevăr ai senzația de coșmar stând permanent pe nisipuri mișcătoare. Dar cine sunt de vină oare, simțurile? Nu, nu și nu. Ele sunt bune și chiar bune foarte, dar tu singur ți le pervertești alegând mereu alegeri înșelătoare care pur și simplu te trădează și te micșorează ca om.
Atunci când devii conștient însă, simțurile încep să te ghideze, încep să îți vorbească, să te călăuzească. Le asculți vreodată, îți faci timp măcar odată în zi să intri puțin în ființa ta interioară? Știu, nu mai e timp pentru că timpul nu mai are răbdare, iar ceea ce nu se află în proxima ta realitate, nu e de interes. Mai interesat este să îți faci griji pentru ziua de mâine, când nici măcar grijile pentru ziua de azi nu s-au terminat. Mai atrăgător este cum să faci o căruță de bani care să te aștepte la poartă păcălindu-te că doar așa îți vei găsi liniștea. Mai palpitant este când amantele îți dau târcoale iar tu vrei neapărat să fi sufocat de prezența lor, pentru că doar așa mai simți că trăiești. Mai multă adrenalină curge atunci când începi pur și simplu să îți bați joc de sufletul tău. Senzația asta e cu adevărat o mare înșelare în realitate și totuși atât de ”plăcută” în aparență.
Dar dacă totuși mă ridic, chiar dacă uneori mă mai ia valul și mai pic în această mică-mare înșelare, dacă totuși la un moment dat mă trezesc din somnul rațiunii înainte de a se naște moștrii, atunci simțurile mele nu mai îmi sunt dușmani, ci îmi devin prieteni. Le ascult și le las să mă călăuzească, de-abia atunci ele devin sistemul meu de ghidare emoțională la care mă pot raporta fără să îmi fie teamă că greșesc.
De-abia atunci pot sta și lângă o femeie frumoasă fără ca simțurile să nu o ia razna, de-abia atunci pot intra și în lucrurile spirituale mai profunde fără ca mintea să o mai ia pe arătură, de-abia atunci nu îi voi mai tolera pe ceilalți ci pur și simplu le voi da voie să fie fără să îi mai judec, de-abia atunci îmi voi da voie și mie să fiu autentic fără să mai fug repede-repede în căutarea vreunei măști. De-abia atunci am intrat în firescul și în normalitatea mea, când simțurile mele încep să mă susțină și să mă asculte. Până atunci ele sunt mai mult un fel de armăsari sălbatici și nărăvași care nu pot sta locului nici măcar o singură clipă. Dar când armăsarii bezmetici sunt dresați și domoliți, ei se transformă în simpli mielușei ascultători.
De fapt această înșelare simțuală, e ca o rețea neuronală pervertită care te fură când vrea și te duce de nas pe unde vrea. Dar chiar și atunci constați mereu că deși ai mai făcut-o încă odată, te simți și mai golit, și mai pustiit ca înainte de a o face. Iar când te simți rău, acesta e primul semn că ai nevoie de o mică schimbare interioară ca și viața ta exterioară să înceapă să fie mai luminoasă. Regăsește-ți ființa ta interioară și astfel simțurile îți vor deveni aliații tăi călăuzitori care nu te vor trăda niciodată.
Caută și descoperă acel loc tainic din tine unde simțurile nu mai sunt înșelătoare...