Şi cine va vesti Domnului meu? Însuşi Domnul, Însuşi va auzi.
El a trimis pe îngerul Lui şi m-a luat de la oile tatălui meu şi m-a uns cu untdelemnul ungerii Lui."
Ştiu că cuvintele sunt mult prea sărace pentru a caracteriza un om autentic.Asta încerc eu sa fac acum dar senzatia este una de neputinţă chiar înainte de a începe. Ca bărbat nu e tocmai uşor să vorbeşti despre o femeie care a avut un rol major in viaţa ta.Dar am lăsat frica la poarta intrării in sinele meu,am închis definitiv poarta in urma mea,iar cheia am azvârlit-o undeva departe pentru a nu mai putea iesi niciodata de acolo.Am lăsat la acea poartă orice frică sau emoţie,orice gând ascuns sau judecată,orice senzaţie de ridicol sau penibil.
Aşadar,a trecut un an,au trecut 4 anotimpuri peste noi,iar noi toţi nu mai suntem aceiasi.La fel cum nici eu nu mai sunt acelasi.Să defilezi la pas pe lângă Niculina timp de 1 an de zile poate fi o experienţă de neuitat.Începând de acum un an,tot mi-am frânt orgoliul masculului care cu greu poate accepta un invăţător,un călăuzitor, un maestru, care mai e şi femeie pe deasupra.A trebuit să mă frâng pe mine insumi ca să o accept in viaţa mea si să îmi tot agăţ mândria exacerbată intr-un cui undeva. Dar am făcut-o până la urmă.Pentru că atâtea orgolii bărbăteşti nu sunt bune la nimic.Aşa că le-am aruncat pe toate in foc.Timp de 1 an încă mai ard,semn că aceste orgolii au fost dintr-o materie mai tare ca focul,deopotrivă de rezistentă ca diamantul dar care se face ca ceara atunci când e amestecată cu iubirea.
Credinţă, numele tău e Niculina sau Niculina, numele tău e credinţa!
Cele două,una sunt,iar acea una se divide in 2.Nimic mai simplu,nimic mai complex.
Aşa că am dat femeia la o parte şi am lăsat doar credinţa să mă inveţe ea cu adevarat ce si cum.M-am lăsat călăuzit şi ţinut de mână de credinţă până la poarta fiinţei mele,de acolo am intrat singur.
Numai că drumul până acolo a fost unul extrem de anevoios,plin de obstacole,plin de provocări,plin de urcuşuri şi de coborâşuri,de căderi şi de ridicări.Dar Niculina,adică credinţa mai bine zis,a fost mereu lângă mine.Mi-a suportat toate toanele,toate rezistenţele,toate devierile mele de la traseu.Pe scurt,m-a sustinut,m-a încurajat, m-a provocat să descopăr comoara cea de mult preţ care se afla în mine însumi.
Aşadar,neştiind eu să înot,maestrul m-a azvârlit direct în apă,ştiind dinainte că nu mă voi duce la fund ca un bolovan. Iar dacă aş fi ales să mă cufund,nu era nici o pierdere. Mai bine mort şi îngropat decât viu şi fricos,făcînd umbră degeaba pe faţa pământului. Încă un eventual mic dumnezeu care se pierdea pe drum.Încă unul din cei chemaţi la desăvârşire care alegea neantul în locul bucuriei,moartea în locul vieţii, întunericul în locul luminii...
Dar am ales viaţa în cele din urmă. Am ales să învăţ să înot,încă în apă fiind.
Însă eram tras mereu în jos de ceva ca un bolovan pe care-l târâiam după mine de o viaţă.Asta era! Smerenia falsă! Bolovanul era prea greu iar puterile îmi erau pe sfârşite, când deodată am fost tras la suprafaţă cu putere într-o clipă! Dezmeticindu-mă eu,am văzut Demnitatea şezând în faţa mea,jubilând pentru că încă un suflet a ales să nu se piardă înainte de vreme. Şi iată cum Demnitatea,adică Hristos mai bine zis,a şezut lângă mine la masă,eu am cinat cu El şi El cu mine!
Atunci i-am mulţumit Lui pentru că mi-a trimis un astfel de maestru,iar El mi-a mulţumit mie pentru că am lăsat ca acest maestru să intre în viaţa mea.
Aşadar după ce odată cu prima carte a maestrului mi-am regăsit puterea interioară care zăcea demult uitată într-un colţ,după ce la a doua am lepădat măştile şi etichetele,iată-mă în faţa celei de-a treia cărţi unde sunt chemat la viaţa binecuvântată "în şi cu Dumnezeu". Nu am stat pe gânduri deloc,ci odată chemat,am răspuns acestei chemări imediat. Şi am fost acolo şi eu ca şi voi,lângă Niculina, susţinând-o fiecare după puterile lui.Susţinând-o pe ea,de fapt ne-am susţinut pe noi înşine şi unul pe altul.
Cât de bine şi cât e de frumos să locuiască fraţii împreună,nu-i aşa?
Să vorbeşti despre ea e ca şi cum ai vorbi despre florile câmpului sau despre culorile curcubeului.Poţi spune despre ele mai mult decât pot ele insele să se arate? Le poţi aduce oare un surplus prin nişte descrieri sărăcăcioase?Ai putea spune despre ele mai mult decât că ele sunt "cele ce sunt"?
Aşa şi Niculina,ea este "cea care este".Şi atât.
Mereu prezentă,mereu experimentând,mereu încurajându-i pe toţi în stânga sau dreapta,gata oricând de a mai crea câte ceva cu mâinile,cu mintea şi sufletul.
Când credinţa se împleteşte cu creaţia,Dumnezeu dănţuieşte şi se bucură căci aceasta e adevărata mărturisire a Lui. El parcă se luminează şi mai mult când omul îşi aduce câte puţin contribuţia,sporind creaţia Sa.
Niculina a înţeles asta demult.Şi mulţi dintre noi,sunt convins.
Cu cele două prezentări din Iaşi si Piatra,am mai urcat o treaptă, nu spre cer ci spre desăvârşirea noastră spirituală.Or mai fi multe trepte care ne stau în faţă dar ar fi nefiresc ca să ne oprim acum din acest urcuş...
Deşi v-am mulţumit verbal la toţi cei care aţi fost prezenţi cu trupul,mulţumesc mult şi celor care nu au putut ajunge dar ne-au susţinut cu gândul şi sufletul.
Aşa este şi aşa să fie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu