duminică, 27 noiembrie 2016

Trecerea Rubiconului


Cu toţii la un moment dat, avem de trecut un prag în viaţa noastră. Vine un timp când viaţa te aduce într-un punct fără cale de întoarcere. Acel punct e Rubiconul tău, adică râul transcenderii în conştiinţă, drumul fără întoarcere, calea care nu are decât un singur sens.

Nu e uşor să faci alegeri fără cale de întoarcere. Nu e tocmai comod să renunţi la un stil de viaţă vechi şi rutinat, pentru unul nou de la care nu prea ştii la ce să te aştepţi. Nu e chiar la îndemână să părăseşti vechile credinţe care în timp s-au dovedit a fi falimentare, pentru o altfel de credinţă care arde doar în inima ta. Nu e simplu să schimbi macazul propriului tău destin, neştiind dinainte la ce să te aştepţi. E ca şi cum te-ai arunca în gol fără paraşută, iar până vei ajunge jos într-un timp relativ scurt, eşti pus în situaţia de a găsi o soluţie, de a-ţi confecţiona chiar în timpul zborului paraşuta de care ai nevoie și care să te salveze astfel, înainte de a atinge solul.
 

Dar noi oamenii am fost înzestraţi cu un mare dar. Acela de a ne obişnui cu lucrurile care nu ne convin, cu unele greutăţi care ne scot din zona de confort. Avem această putere în noi, puterea de adaptare chiar şi la cele mai vitrege situaţii.
 

Când luăm hotărâri fără cale de întoarcere, mai trecem un Rubicon, mai facem un salt în conştiinţă. Unele alegeri pot fi în favoarea noastră, altele în defavoarea noastră. Dar simplu fapt că am avut această tărie de a spune „da” în faţa unei alegeri, e un mare pas, indiferent de consecinţele acelei alegeri. Pot fi şi consecinţe nefaste atunci când nu suntem doar noi la mijloc. Pot suferi oameni care rămân în urma noastră şi care poate nu ne acceptă aşa uşor alegerile. Pot fi de asemenea oameni în realitatea noastră care să nu fie de acord cu schimbările noastre. Şi din această cauză, nici nu ne schimbăm, nici nu ne acceptăm noua noastră opţiune de viaţă. Pentru că părerea celorlalţi contează mai mult decât a noastră şi ni se pare mereu că nevoile lor sunt mai presus de nevoile noastre.
 

Dar persoana de lângă tine dacă te iubeşte cu adevărat, îţi va da voie să fii aşa cum simţi şi chiar te va încuraja în alegerea ta, deşi poate fi una foarte radicală. Cel care te iubeşte, te va împinge el însuşi să treci Rubiconul, te va face el însuşi să înveţi să înoţi singur chiar atunci când te afli în apă. Pentru că noi nu trăim împreună doar ca să ducem o viaţă confortabilă şi insipidă, ci şi pentru a ne susţine unul pe altul atunci când nu ne mai regăsim curajul de a lua anumite decizii.
 

Adeseori văd cupluri care trăiesc împreună, dar parcă sunt într-un permanent război cu sabia între dinţi, care e mai tare, care câştigă supremaţia, care reuşeşte să îl domine pe celălalt. Și rămân în acest veșnic război, nici unul nu își asumă o decizie, nici unul nu are puterea de a trece propriul Rubicon, adică propria limită interioară. Și rămân împreună, dar relația lor nu e una constructivă, ci una distructivă, nu e una de susținere, ci de dominare egocentrică. De aceea nici nu iau hotărârea de a se despărți, pentru că pur și simplu au nevoie de multă hrană pentru propriul lor egoism. Iar când realizează că viața lor e un dezastru, vor să facă pasul, dar ajung înfricoșați la mal și când ajung acolo se opresc și încep să se gândească dacă nu cumva apa va fi prea adâncă, dacă nu cumva vor avea destulă forță pentru a ajunge la malul celălalt.
 

Dar pasul odată făcut te pune imediat pe noul flux de conștiință și practic te lepezi de omul cel vechi într-o clipă. Te lepezi de frica viitorului încețoșat care nu te lasă să faci pasul de care ai nevoie pentru creșterea ta. Oamenii, atunci când fac alegeri, vor să fie absolut siguri că totul va fi bine, că nimic rău nu li se va putea întâmpla. Dar viața însăși nu îți poate garanta asta, ea de fapt are ceva mult mai bun să îți ofere decât garanții că totul va fi bine. Atitudinea ta înseamnă totul atunci când reuşeşti să nu mai opui rezistenţă darurilor care îţi sunt trimise prin oameni şi prin situaţiile de viaţă.
 

Toate trecerile noastre prin viață au un rost și o semnificație pe care nu o intuim imediat, ci după un timp în care mintea ajunge să se limpezească. Sigur că avem nevoie de rațiune în tot acest joc. Sigur că avem nevoie de discernământ, fără el, trăim doar din emoții care mai de care mai distructive și mai fără sens. Suntem emoție, dar suntem și rațiune. Să găsești echilibrul perfect între cele două, e și aceasta o mare victorie. Fără rațiune ne ducem mereu ca orbii cu capul în gard, iar fără emoție, ne răcim, devenim roboței fără suflet.
 

Depășirea unor tipare vechi de viață cu care poate am rezonat o vreme, dar pe care nu le mai suportăm în prezent, poate fi o adevărată provocare. Pentru că puterea obişnuinţei are putere uriaşă atunci când frica o întreţine cu fiecare zi care trece. De obicei, glasul tău lăuntric nu te minte, dar nici nu te forțează să faci anumite schimbări, unele chiar radicale. Există doar un îndemn ușor, o adiere divină care îți aduce cu ea vântul schimbării, care te îndeamnă să schimbi percepţia, să schimbi unghiul din care priveşti viaţa, să îţi asculţi spiritul care îți șoptește că mai ai încă un nou salt în coştiinţă de făcut şi încă un nou Rubicon de trecut!

Între sinele divin şi mintea omului



Am văzut mulţi oameni plângându-se de viaţă, plângându-se de traiul zilnic, de guverne, de lipsuri, de servicii prost plătite, de violenţa domestică, de coruperea politicienilor, de abuzul copiilor, de căsniciile care au devenit terenuri de luptă, de criza materială sau spirituală în care se află lumea după părerea lor. Cât de importante au devenit toate acestea pentru omul contemporan? Foarte importante şi aproape vitale, deşi nu sunt decât situaţii temporare, iar ceea ce e trecător nu poate caracteriza omul cu adevărat. Însă ele au devenit puncte de reper pentru cei care îşi duc traiul de azi pe mâine, în aceeaşi veşnică corvoadă, pe acelaşi veşnic traseu între casă-servici şi eventual un mic concediu odată pe an. Nimic nou sub soare, nu-i aşa?
Omul contemporan sau modern dacă vreţi, se scoală dimineaţa în fugă, pleacă la un job unde de cele mai multe ori prestează o muncă care nu îi stimulează creativitatea, ajunge seara acasă scurs de energie după ultima şedinţă la care i-a tremurat fundul de frica şefului, iar odată ajuns într-un târziu acasă , nu mai are chef nici de familie, nici de iubită, nici de copii şi nici măcar de el însuşi…Ce existenţă a cărei scurgere de energie neîncetată a devenit o adevărată artă!
Cum să mai aibă el chef de toate astea după ce a adunat peste zi frustrări cu nemiluita? Cum să se mai ocupe de pasiunile sale care înainte îi stârneau mereu entuziasmul, cum să îşi mai vadă de nevoile sufleteşti când nevoile materiale îl acaparează cu totul? Cum să mai pună el mâna pe o carte, când mintea sa se macină permanent în cautare de noi surse de venit? Când să mai găsească el timp să priceapă pentru ce a fost chemat la viaţă? Cum şi când să se mai apropie de el însuşi?
Majoritatea din cei enumeraţi mai sus trăiesc într-o continuă depresie. Căci această otravă care se numeşte modern "depresie", e un fel de plagă care se aşterne încet şi sigur peste sufletul omului "modern" care nu mai reuşeşte să îşi potolească setea după cele exterioare lui. Până la urmă şi depresia e tot un moft, dar unul pervers, care se insinuează pe zi ce trece şi îţi fură puterea din tine, de nici măcar nu reuşeşti să îţi dai seama. Pe unii îi ţintuieşte la pat, unde zac acolo o perioadă. Însă în alţii, foarte mulţi la număr, depresia reuşeşte să anihileze în om pasiunea, entuziasmul şi bucuria vieţii. Iar odată aceste minunate daruri neutralizate, omul se rupe în două. Deoparte stă mintea omului, iar de cealaltă parte sinele divin. Odată scindarea făcută, depresia e la ea acasă pentru că ea îi dă credit doar minţii care face din om, unealta ei. Astfel cei depresivi pot fi chiar şi din numărul celor foarte activi care trebăluiesc de dimineaţa până seara, dar o fac doar pentru că "trebuie", nu o fac pentru că acele lucruri le crează bucurie.
Şi aşa se întâmplă când mintea nu e lucrată, ea face din om o marionetă pe care o controlează cum vrea ea. Pe aceşti oameni îi recunoşti foarte uşor după atitudinea lor care îi trădează, dupa înnegurarea care a pus stăpânire pe chipul lor, dupa agitaţia permanentă în căutare de "ceva", după nefericirea care îi domină, după lipsa bucuriei în faţa lucurilor mărunte ale vieţii. În faza asta, mintea e ca un tiran despotic care nu ştie decât să comande. Iar sinele divin, se depărtează uşor pentru că nu se poate identifica cu această agitaţie şi fugă după marele nimic. El (sinele), nu se poate recunoaşte în cererile si nevoile unei minţi despotice.
Dar cine este de fapt sinele divin şi cum poate fi el identificat?
Deşi Jung a fost primul psiholog recunoscut care a dezvoltat noţiunile de sine superior sau inferior, cei din orient menţionau sinele cu mult înaintea lui. Ei îi atribuie sinelui 3 însuşiri şi anume: Fiinţa, Cunoaşterea şi Bucuria. Pentru mine aceste 3 însuşiri echivalează cu trinitatea numită Divinitate, Om, Viaţă. Iar şi mai simplu de atât, dacă ar fi să identific sinele într-o formă metaforică, aş spune despre el că este soarele lăuntric care străluceşte permanent şi care nu apune niciodată.
Iar mintea…ce muncitoare minunată şi veşnic neobosită, înconjurată de o mulţime de unelte binecuvântate, ce se numesc gânduri. Mintea e ca o maşină extremă de puternică care abia aşteaptă să fie condusă conştient, dar care din nefericire adeseori merge absolut haotic fără nici un şofer în faţa volanului. Dar chiar şi fără şofer fiind, nu se opreşte niciodată din mers. Uneori o ia pe arătură, alteori se izbeşte de ziduri, se răstoarnă, se precipită încoace şi în colo, până când şoferul se mai trezeşte când viaţa sa devine un mic dezastru şi atunci iarăşi deschide ochii şi pune mâna pe volan. De cele mai multe ori se întâmplă asta când şoferul cade cădere jalnică şi îşi dă seama că are ceva de schimbat din temelii în viaţa sa. Când ajungi să spui “nu mai pot”, nu mai ai decât două alternative, ori o iei de la capăt pe alt flux de conştiinţă, ori rămâi pe acelaşi flux falimentar care duce la moarte spirituală. Dar pentru a-ţi conduce mintea conştient, ai nevoie mereu de un gând concentrat, altfel vei fi furat mereu de fluxul gândurilor inconştiente. Are sens?
Mintea e arma noastră cu două tăişuri, care ori ne ridică, ori ne coboară, în funcţie de cât de labili sau de puternici psihic suntem. Toată suferinţa e doar în mintea noastră, doar ea se identifică cu suferinţa, nicidecum sinele divin. Când mintea este controlată şi lucrată permanent (nu doar ca o curiozitate), ea devine unealta sinelui divin şi atunci minunea se produce. Adică omul începe să trăiască din sine şi pentru sine. De abia atunci omul se află de partea sa şi nu-şi mai calcă pe suflet, când bucuria nu mai e doar o nebuloasă care doar se întrezăreşte când şi când prin ceaţă, ci devine parte constantă din realitatea sa.
Oamenii care nu trăiesc din sine, sunt veşnic nemulţumiţi, obosiţi, cârcotaşi, descurajaţi, puşi mereu pe critică, invidioşi, agresivi, cu gânduri ascune. Iar cei care trăiesc din sine, nu mai au timp pentru toate aceste nimicuri, căci ei se folosesc de mintea lor pentru a crea ceva şi a împărtăşi celorlalţi propria bucurie, pentru a-i susţine pe ceilalti ca şi cum s-ar susţine pe ei înşişi, îşi folosesc imaginaţia cu folos pentru a materializa mai întâi în propria minte ceea ce vreau să facă, aceştia îşi recunosc darurile divine fără frica de penibil. Căci sinele divin îl mai pot numi si sfânta sfintelor, adică altarul lăuntric în care lucrează fără oprire omul ca fiinţă de lumină folosindu-se permanent de minte, ca de o magnifică unealtă.
Dar omul contemporan fiind într-o permanentă cursă şi competiţie cu ceilalţi, uită de el însuşi, iar sinele divin nu şi-l recunoaşte. Ştirile rele şi praful aruncat în ochi din toate părţile subjugă mintea aflată ca într-un carusel care se tot învârte şi nu se mai poate opri. Iar toate acestea atrag ca un magnet minţile slabe care sunt lăsate de izbelişte să conducă omul după cum vor. Toate aceste ştiri şi întâmplări "senzaţionale" sunt iluzorii, pentru că omul trăieşte de fapt doar în propria sa realitate şi nu în realitatea celorlalţi. Dar iluziile fascinează mintea, căci mintea se hrăneşte de cele mai multe ori cu iluzii. Însă omul prins ca într-o plasă, începe să vadă denaturant lucrurile prin mintea sa şi i se pare că totul e de vină, în afară de el însuşi.
Dar dacă ne-am imagina o situaţie ipotetică, precum că cineva le-ar aduce la cunoştiinţă acestor plângacioşi vestea că mai au doar o singură zi de trăit, paradoxul ar fi că ei nu s-ar bucura deloc pentru primirea acestei veşti, în ciuda faptului că viaţa lor este doar un chin. Şi ar cere îndurare, să li se mai dea puţin timp. În realitate, nici cei mai plângăcioşi oameni nu ar vrea să plece din viaţă. Pentru că sinele divin îi îndeamnă să experimenteze şi să creeze în continuare, căci El iubeşte viaţa şi iubeşte oamenii. Mintea e schimbătoare, dar sinele e neschimbat, el doar îndeamnă omul spre creaţie şi bucurie, asta e menirea lui, să fie martor şi observator la experienţele omului. Şi El îndeamnă acest suflet să aleagă tot felul de provocări noi, ca astfel acesta să se călească şi să se reîmprospăteze continuu.
Sinele divin este scena vieţii, iar mintea este balerina care urcă pe scenă, prestează programul pe care l-a ales şi arată tuturor ceea ce a învaţat ea să facă. Oare se va împiedica sau va rămâne pe vârfuri până la sfârşit?





sâmbătă, 26 noiembrie 2016

Sunt misiuni și misiuni...



Sunt misiuni care se pot înțelege ușor, doar prin venirea la viață. Însă sunt și misiuni pe care nu le poți înțelege decât numai dincolo de aparențe. Primele, de obicei, se împlinesc fără prea multă bătaie de cap, doar să nu fugi de prima provocare majoră pe care o primești la întrupare, adică să nu respingi mediul și grupul de suflete în care vii și din care faci parte. Misiunile care nu sunt la arătare și par ascunse de ochii celor neavizați, se intuiesc, se simt și se înțeleg din ce în ce mai bine nu imediat, ci de-a lungul timpului. Omul vine la întrupare, trăiește, experimentează, apoi iarăși pleacă...

Sunt misiuni care vorbesc despre tine într-un mod direct sau într-un mod indirect. Cei care au reușit să se centreze pe misiunea lor de viață și care și-au recunoscut-o, merg înainte cu mult curaj. Ei nu se raportează la nimeni pe pământ pentru că își recunosc unicitatea, originalitatea, divinitatea care se vrea cunoscută și împărtășită aici, între pământeni. Ei nu privesc înapoi cu mânie, ci privesc doar înainte cu bucurie. Știu însă foarte bine că mintea, ego-ul și personalitatea îi pot distrage dacă nu sunt permanent focusați pe menirea lor. Un om ca acesta e cel care e mereu de partea sa. El vine la întrupare, își desăvârșește misiunea, apoi iarăși pleacă...


Sunt misiuni care te îndeamnă, de cum faci ochi dimineața, să pui efectiv osul la treabă pentru cizelarea lor. Ele te urmăresc zi și noapte, pe munți, pe dealuri, prin văi și ape. În piețe, în trafic, în parcuri, în mulțime, nu vei scăpa niciodată de șoapta lor. Dacă te urmărește un gând și îl tot reprimi, adevărat îți spun, nu vei scăpa până nu îl vei experimenta la propriu, nu la figurat. Dacă vei simți nevoia să cunoști palpabil un om în real sau doar ca nivel de vibrație în virtual, adevărat îți spun, nu reprima această nevoie în zadar. Dacă simți nevoia să faci ceva, absolut orice ține de firescul tău, nu pune gura lumii în mintea ta și nu îți călca pe suflet fără rost. Pune mâna, pune sufletul, pune mintea să împlinească ce se vrea împlinit, doar astfel vei transcende testul care îți tot stă în față. Fericit e cel ce nu se reprimă și nu reprimă șoapta sinelui său. Unul ca acesta vine la întrupare, cizelează, împlinește ceea ce are de împlinit, apoi iarăși pleacă...


Sunt misiuni sociale care te îndeamnă să le cultivi, pentru că acolo e o cerință sufletească care se vrea împlinită și aprofundată. Fiecare lucrează ceva în social, undeva, în felul său, în ritmul său, pe nivelul său. Acel „ceva” nu ți s-a dat degeaba doar ca să ajungi în acel loc unde e munca ta și să te faci că lucrezi doar ca să treacă timpul. Va trece timpul și va trece într-o clipită și viața ta. De ce să judeci munca ta, de ce să cârcotești din umbră pe cei care lucrează lângă tine? Dacă munca ta te face nefericit, schimb-o, ai o infinitate de alte alegeri. Dacă colegii tăi te fac nefericit, ieși din acel mediu, căci până la urmă, dacă nu o faci tu singur de bună voie, mediul însuși te va expulza din realitatea sa. Nu e locul tău acolo, efectiv. Nu te rata doar pentru doi bănuți care îți fură identitatea. Ratatul, prin excelență, e nefericit și cu vibrația extrem de jos. El practic vine la întrupare, se identifică cu nefericirea lui, apoi iarăși pleacă...


Sunt misiuni relaționale care te îndeamnă să le îmbrățișezi și să nu le repudiezi. Fiecare om care interferează cu tine, poate avea un rol profund, pentru un timp mai lung sau mai scurt în viața ta. Fiecare om cu care iei contact, ori te învață ceva, ori vine tocmai pentru ca tu însuți să îl înveți ceva. Pentru că viața pe pământ, orice am crede, este chiar o școală. Nu una bazată pe o programă aberantă bătută-n cuie, ci una bazată pe creativitatea individuală și pe evoluția spirituală. Această școală are o infinitate de învățători deghizați care mai de care în cele mai ciudate personaje posibile și imposibile. Pe unii îi vei respinge cu ciudă, cu ranchiună, cu dispreț. Pe alții îi vei lua tu singur de mânuță și-i vei aduce în realitatea ta. Dar nu tot ceea ce va veni către tine va fi îmbrăcat în mantia strălucitoare a seducției pământești. Unii vor veni rupți în fund, murdari, urât mirositori. Dacă însă treci de primul impact al repulsiei, s-ar putea să descoperi în ei adevărați maeștri ascunși în spatele unor țoale murdare. Universul e vibrație și el lucrează prin vibrație în cele mai paradoxale moduri cu putință. Și asta o face fără să caute la fața omului, căci nu are ce face cu o față sulemenită, dar cu un suflet pustiit de patimi și goliciune. Omul relaționează, se apropie de unul, se desparte de altul, înțelege, aprofundează, apoi iarăși pleacă...  


Sunt misiuni legate de un copil care se naște în viața ta cu un scop extrem de bine precis. El vine să te învețe ceea ce tu însuți nu ai putea face fără ajutorul lui. Te provoacă, te scoate din tabieturi, te îndeamnă să ieși din inerție, te solicită la maxim, căci oricum e spre binele tău. Dar în același timp, el îți dă și enorm de multă bucurie și fericire chiar de la început, când începi să îți retrăiești copilăria pe un nivel conștient de data asta. Interdicțiile primite de la părinții tăi, le vei lăsa libere copilului tău dacă asta vei simți nevoia să faci. Drumețiile pe care nu le-ai făcut cu părinții tăi, cu siguranță le vei face cu copilul tău. Ceea ce ai tăi nu ți-au putut oferi, vei căuta să oferi tu acum copilului tău.Toate au un rost și se leagă, punct ochit, punct lovit. Copilul e maestrul tău care lucrează cu tine unu la unu, nu într-o sală cu patru pereți, ci în mijlocul vieții și în toate aspectele ei. Copilul te reîntregește și te centrează de nici nu realizezi asta pe moment. Dar vine o clipă a lucidității când îți vei da seama de mult mai mult decât aș putea eu să o fac aici. Fii conștient doar pentru câțiva ani pe pământ, atât dureză totul aici. Vino, testează, conștientizează, apoi iarăși pleacă... 


Sunt misiuni de suflet care te îndeamnă să experimentezi arta și tot ceea ce ține de frumos. Vibrația artei umple sufletul de lumină. Există o artă a vibrației înalte, dar și una a vibrației joase. Una te încântă, cealaltă te tulbură. Însă dacă simți nevoia să o experimentezi și pe cea de-a doua, pune-te tu singur în balanță și vezi câtă putere ai în tine de a te reîntoarce iarăși acasă, în ființa ta, după o astfel de experiență. Vrei să experimentezi întunericul? Mergi și experimentează-l, apoi întoarce-te și fă cunoscut celorlalți ceea ce ai descoperit tu în acel întuneric. Vrei să experimentezi și patimile grosiere? Atunci fă-o dacă asta simți, dar asumă-ți și efectele care te-ar putea bulversa dacă vei intra acolo. Căci unele energii vin la încarnare din medii vibraționale extrem de joase și întunecate. Ele vor experimenta aici o artă grotească, agresivă, schizoidă. Vei simți asta la primul impact cu o astfel de energie. Aceasta e arta care te scurge de energie, nu te reîncarcă. Artistul vine și el așadar, ori pentru o artă luminoasă, ori pentru una întunecată. El vine la întrupare, se manifestă, apoi iarăși pleacă...


Sunt misiuni mici și misiuni mari. Pe cele mici le simți în fiecare zi, căci e nevoie de tine zilnic să le împlinești, vrei sau nu vrei. Pe cele mari le intuiești doar, căci ele te atrag ca un magnet să le desăvârșești și să cauți o îmbunătățire a lor, raportat la ceeea ce ai experimentat pe ele, într-o altă viață. Toate aceste misiuni descrise mai sus, plus încă o altă infinitate probabil, te fac pe tine ca suflet să lucrezi pe toate palierele vieții, atâta timp cât e în tine suflare de viață. Toate sunt importante și chiar vitale pentru sufletul tău. Lasă-le să curgă prin tine, lasă-te să curgi prin ele. Lasă-le libere, tocmai ca să te elibereze de orice fel de frică acumulată pe pământ. Trăiește din libertate, nu din frică. Căci aici, ca și pământean, alegi să vii pentru un timp, te întrupezi, trăiești, acumulezi, înveți pe alții și te lași învățat, studiezi la această școală a misterelor deghizate, apoi iarăși pleci cu lecțiile mai mult sau mai puțin învățate...     


vineri, 25 noiembrie 2016

Începe cu tine însuţi!


Adeseori, când lucrurile nu merg aşa cum am dori în viaţa noastră, găsim imediat vinovaţi. Iar dacă nu-i dibuim rapid, îi căutăm şi scormonim în jurul nostru până-i găsim. Cineva „trebuie” să răspundă atunci când lucrurile din realitatea noastră încep să cam scârţâie. Cineva „trebuie” să fie ţapul ispăşitor care ne sabotează cu bună ştiinţă, nu-i aşa?

Dar de cele mai multe ori, acest “ţap ispăşitor”, adică vinovatul fără vină, nici măcar nu există. Dar el este prezent şi foarte viu încă, în mintea noastră. Suntem dependenţi de acest aşa-zis vinovat, pentru că frustrarea noastră e uneori prea sufocantă pentru a avea destul curaj în a recunoaşte că singurii “ţapi ispăşitori”, suntem doar noi înşine. Şi fariseismul e o artă şi încă una foarte rafinată. Nu oricine e în stare să joace teatru chiar în mod real, nu doar virtual. Unii se identifică atât de mult cu măştile lor, încât nici măcar ei înşişi nu mai ştiu exact care e partea autentică din ei şi care e cea simulată. Alţii renunţă pentru câte o perioadă la mască, dar după foarte scurt timp, apelează din nou la ea, pentru că falsa imagine creată dinainte, a devenit între timp o dependenţă de care nu vor cu nici un chip să se debaraseze. S-au obişnuit aşa, iar obişnuinţa e de fapt a doua natură umană. 


Pentru că totul stă în această putere a obişnuinţei pe care o hrănim, vrând-nevrând. Indiferent de ce fac în clipa de faţă, eu îmi creez o reţea, una care e formată din sinapsele care unesc neuron cu neuron, ca şi cum ar forma un lanţ creat conştient sau inconştient. Aşadar chiar dacă faci ceva, chiar dacă nu faci nimic, tu îţi formezi permanent aceast tip de reţea neuronală în favoarea sau în defavoarea ta.
 

În fond, nu există vinovaţi şi nici ţapi ispăşitori. Atunci când într-un final renunţi hotărât la propria mască şi te arăţi pe tine în toată splendoarea, realizezi ce alegere proastă ai putut face alegând să joci teatru profesionist, chiar alături de cei care te iubesc sincer şi nu din interes. Pentru că acest joc presupune foarte mult efort în zadar şi mai devreme sau mai târziu, tot vei fi prins în falsitatea ta, pentru că orice actor are nevoie şi de pauze. Dar viaţa nu are nevoie de pauze pentru că totul decurge firesc şi nimic nu face viaţa într-un mod forţat. Doar oamenii se forţează să pară mai mult decât sunt, mai mult decât ştiu, mai mult decât au, mai mult decât pot.

Ei vor să impresioneze, dar nu îşi dau sema că această falsă impresie mai devreme sau mai târziu îi va costa. Când îţi construieşti imaginea pe un soclu de nisip, să nu te surprindă că la un moment dat, el se va surpa într-o clipă. Cel care se suie pe acest soclu iluzoriu, va trăi permanent cu teama că se va prăbuşi odată şi odată. Dar cel care îşi sedimentează experienţele pe adevăr şi nu pe minciună, nu va trăi niciodată cu această teamă, căci soclul lui nu poate cădea, chiar dacă înălţimea sa e de o palmă sau una cu mult mai mare.
 

De aceea, nu privi în afara ta cu mânie, ci priveşte cu iubire în tine însuţi. Nu te raporta la experienţele celorlalţi cu patimă, ci priveşte-le cu detaşare. Iar dacă poţi învăţa ceva din ele, fă-o într-un mod tăcut, nu cu surle şi trâmbiţe, nu cu arătatul degetului în stânga sau în dreapta, nu cu vorbe răutăcioase de genul „ţi-am spus eu...” Dacă cineva a făcut o alegere oarecum greşită, aceasta e experienţa lui, nu a ta. Dacă tu însuţi ai făcut o alegere oarecum greşită, e iarăşi experienţa ta, nu a lui. Aşa că lasă-i să te judece dacă nu mai pot rezista, căci la final doar tu vei fi cel câştigat, când praful răutăţii se va risipi ca un fum al nimicului în urma lor.

Începe cu tine însuţi. Mai întâi, fii recunoscător pentru toate calităţile cu care sufletul tău a fost înzestrat. Acceptă-ţi natura ta şi felul tău unic de a fi pentru care nimeni nu te-ar putea judeca vreodată. Creaţia divină nu se poate judeca, căci ea este exact aşa cum este, adică magnifică. Doar falsitatea atrage inevitabil ironia. Doar măştile atrag batjocura. Dar adevărata ta natură nu poate atrage decât frumosul, recunoştinţa, mulţumirea şi aprecierea. Iar mai apoi, după ce ţi-ai aflat virtuţile, ascultă-ţi cu inima deschisă glasul conştiinţei care îţi şopteşte foarte fin, ce şi unde ai de lucrat la tine însuţi. Virtuţile ţi-au fost oferite tocmai pentru a te ajuta în demersul tău către cunoaşterea şi sporirea de sine. Nu uita că în fiecare clipă, reţeaua ta neuronală se dezvoltă tot mai mult în favoarea sau în defavoarea ta.


Ce ai putea face ca să te simţi mai bine? Cine sau ce te-ar putea scoate din văicăreală, din nefericire, din mila de sine? Doar tu însuţi, doar alegerea ta conştientă de a-ţi fi bine. Va veni oare cineva vreodată să te ia de mânuţă şi să te ducă acolo unde nu e nici întristare, nici durere, nici suspin? Doar tu însuţi, dragul meu, poţi face asta. Doar tu însăţi, draga mea, poţi face asta. Restul, e doar vânare de vânt, doar amăgire, doar aşteptare a ceva ce nu mai vine!


Căci tu eşti aici şi acum. Unde oare s-a dizolvat ziua de ieri, unde oare începe ziua de mâine? Dar despre clipa de faţă, ce ai putea spune? Trăieşti în prezent sau în “a fost odată ca niciodată”? Despovărează-te de nostalgia de ieri, uşurează-te de grija de mâine! De ce vrei să suferi în zadar, de ce vrei să controlezi oamenii şi situaţiile? De ce eşti gelos pe omul care nicidecum nu ţi-ar putea aparţine? Cine eşti tu dincolo de suferinţa, de nefericirea şi de gelozia ta?


A începe cu tine însuți e ca și cum ai lua-o de la zero, dar totuși, această alegere are o mare putere în ea însăși. Să te vezi pe tine însuți în toată splendoarea, fără cenzură, e un mare act de curaj. Pentru asta e nevoie să spui „stop joc” la un moment dat. Pentru că poți avea falsa impresie că ești pe un drum bun, dar după un timp să realizezi că drumul tău, așa-zis spiritual, nu te duce către nimic. Și atunci nu ai încotro decât să schimbi macazul, adică să ieși din prostie. Iar ieșirea din prostie cam doare, dar e atât de plină de vitamine spirituale, nu-i așa? 

Aşadar, fericirea ta nu poate începe de nicăieri altundeva şi de la nimeni altcineva decât doar de la tine însuţi! Tu eşti propriul tău stăpân sau propriul tău prizonier, oare ce vei alege prizonieratul sau libertatea?

joi, 24 noiembrie 2016

Noul botez al sufletului



Îmi iubesc sufletul, cu toată puterea, convingerea şi din tot cugetul meu. Sufletul meu este partea nevăzută din mine care rezonează cu frumosul. Toată arta, scrisul, muzica, pictura, poezia, sculptura, creaţia, toate acestea îşi găsesc locaş aici, în suflet. Iar arta, are un rol major pentru că ea e responsabilă în mare parte cu trăirile şi emoţiile mele. Iar acolo unde sunt trăiri, există vibraţii de natură superioară. Iar unde sunt emoţii, există tot vibraţii, dar de natură inferioară.Trările creative vin din bucurie, iubire, entuziasm, pasiune, cunoaştere, interes, studiu, munca cu tine însuţi. Emoţiile distructive vin din frică, disperare, dezamăgire, dezinteres, indiferenţă, ignoranţă, depresie, angoasă, anxitate, deznădejde. De partea cui înclinaţi mai mult?


Sufletul adună ca tipare energetice tot ce acumulez din propria experienţă. Toate trările, traumele, fricile, rănile emoţionale, vinovăţiile, amintirile plăcute sau dureroase, toate rămân amprentate în suflet. Iar fuga de ele nu rezolvă absolut nimic, nici aici, nici dincolo. Aşa că, ce-ar fi să facem puţină curăţenie în sufletele noastre?


Aşadar, elimin toate credinţele false şi limitative care au generat frică, începând din pruncie şi până acum. Şi cum le elimin? Prin amintire. Mi le reamintesc, le retrăiesc şi apoi le pun în balanţă, până ce emoţia distructivă colapsează şi se dizolvă mai repede sau mai târziu. Amintirile, chiar dacă vor rămâne, nu vor mai avea putere emoţională după ce conflictul sau trauma acelei amintiri sufleteşti se aplatizează prin înţelegere dincolo de simţuri, prin iertare, prin conştientizare, prin iubire.


Elimin convingerile vechi cu care mă identificam înainte precum :
„nu sunt în stare de nimic”, „nu pot”, „nu am voie”, „nu mă duce capul”, „nu ştiu mare lucru”, „nu mă pot compara cu x sau y”, „sunt un mare păcătos, rob şi nevrednic”, „viaţa e o cruce”, „suferinţa e mântuitoare”, „am o karmă grea de dus”, „doamne ajută” (afirmaţie spusă pe pilot automat), „nu pot ajunge la un nivel superior”, „ nu merit ceva mai bun”, „nimeni nu se uită la mine”, „sunt prea gras(ă), prea incult(ă), prea urât(ă) ca să îmi găsesc jumătatea”, "sunt predestinat şi nu am drept divin într-o anumită privinţă", "m-am născut ghinionist”, „orice bărbat e un potenţial abuzator”, „orice femeie e materialistă”, „viaţa e o luptă continuă”, „sunt dator cu o moarte”, „am nevoie de o minune”, „dumnezeu mă pedepseşte”, „am căzut în ispită”, „nu sunt vrednic de...” şi lista poate continua.


Înlocuiesc aceste false convingeri limitative cu altele prin care mă susţin, precum: „sunt minunat, magnific, genial”, „sunt bucuros şi plin de viaţă”, „iubesc viaţa, iubesc oamenii, mă iubesc pe mine însumi”, „sunt un potenţial creator care abia aşteaptă să fie trezit din somn”, „sunt mereu recunoscător pentru faptul că am venit să experimentez această viaţă”, "oricând îmi pot stabili noi linii de destin în funcţie de alegerile mele", „toate oportunităţile de a mă depăşi îmi sunt deschise”, „sunt capabil de lucruri măreţe”, „am voie să experimentez orice, atâta timp cât nu îmi calc pe sufletul meu şi al celorlalţi”, „mă susţin prin ceea ce sunt”(nu prin ceea ce am), „îmi canalizez atenţia doar pe ceea ce îmi ridică vibraţia”, „îmi ascult vocea sinelui care mă îndeamnă să creez şi să împărtăşesc celorlalţi creaţiile mele”, „lumea e un imens loc conştient de joacă ”...şi lista poate continua.


Îmi chem înapoi părţi din energia sufletului meu rămase ca ataşamente emoţionale lipite pe alte suflete sau pe diferite obiecte cu care am interferat şi care m-au legat emoţional de ele. Îmi reîntregesc sufletul, chemându-mi înapoi energia rămasă şi uitată în obsesii, patimi, dorinţe, frustrări, blocaje psihice, rezistenţe emoţionale, gânduri ascunse, ruşine, învinovăţire, regrete, păreri de rău, resemnări şi reprimări, care mi-au scurs sufletul de energie şi m-au sufocat de conflicte interioare, ce m-au lăsat fără putere, fără vlagă, fără curaj, fără discernământ.


Eliberez de pe sufletul meu toată energia rămasă din ataşamentele emoţionale, provenită de la alte suflete care au rămas ca amprente energetice pe sufletul meu. Le identific acum, le scot la iveală şi le eliberez total din întreaga mea fiinţă şi din întreaga mea amintire celulară afectată în urma acestui stres.
Elimin acum orice stres provenit din tendinţele de ruşine, învinovăţire, auto-pedepsire, auto-distrugere.
Elimin acum stresul acumulat din conflictele interioare prin care mi-am reprimat nevoia de a fi eu însumi.
Elimin acum orice stres care mi-a afectat viaţa şi alegerile din liberul meu arbitru, provenit în urma condiţionărilor religioase, a spovedaniilor, a tendinţei false de învinovăţire în faţa preoţilor şi a duhovnicilor. Eliberez acum acest stres din toată fiinţa mea, astfel încât mă iert şi mă dezleg pe mine însumi, îi iert şi pe ei şi îi dezleg!


Elimin acum stresul acumulat în urma jurămintelor de sărăcie, de castitate, de fidelitate, de iubire pe viaţă.(iubirea nu are nevoie de condiţionări şi jurăminte)
Elimin stresul provenit din jignirile adresate mie sau pe care eu le-am adresat altora, osândiri, blesteme, ameninţări.
Elimin acum stresul care mi-a fost indus sau pe care l-am indus în urma momentelor când s-a râs de mine, când am fost umilit, batjocorit, certat, abuzat(ă) fizic sau psihic.
Elimin stresul acumulat în urma plânsetelor, oftărilor şi a lacrimilor, provenit din dezamăgiri, înşelări, iubiri trădate şi inimi frânte.
Elimin acum stresul acumulat din amintirile dureroase, rănile sufleteşti, depresii şi angoase.
Elimin acum stresul indus din imagini sau sunete de frecvenţă joasă care mi-au provocat răni sufleteşti şi stări suferinde.
Elimin stresul adunat în urma relaţiilor traumatizante trecute, toate rănile şi traumele adunate în suflet ca amprente energetice se dizolvă acum.
Elimin blocajele energetice acumulate în urma convingerilor induse din superstiţii, prin care poate mi s-a indus un tipar emoţional negativ pentru toată viaţa.
Îmi înlocuiesc acum şi pornirile rebele, de răzvrătire şi de judecată împotriva anumitor persoane sau instituţii ca: politicieni, organe de control, poliţie, armată, biserici, colegi, şefi, preoţi, maeştri, profesori, de pe urma cărora poate am avut de suferit. Mă deschid acum şi în faţa lor, prin iertare, acceptare, mulţumire şi recunoştinţă!


Mă identific acum doar cu starea copilului lăuntric, dornic de viaţă, de bucurie, de experimentare, de curiozitate, de cunoaştere. Las puritatea copilului din mine să se manifeste liber şi necondiţionat.
Las originalitatea mea să se exprime în felul său unic, împărtăşind-o tuturor celor receptivi la ea. Mă deschid în faţa inspiraţiei sinelui divin, las creaţiile să se se materializeze simplu, natural, firesc.
Îmi dau voie cu adevărat acum, să fiu eu însumi, aşa cum sunt, aşa cum simt, aşa cum gândesc. Las şi pe ceilalţi oameni liberi, fără a încerca să schimb pe cineva, fără a avea vreo pretenţie de la careva, fără a avea vreun interes ascuns. Le respect întru totul liberul arbitru şi propriile lor alegeri.
 

Acesta e noul botez al sufletului, scos din cristelniţa lacrimilor şi a condiţionărilor, şi rebotezat în cristelniţa libertăţii şi a bucuriei!

miercuri, 23 noiembrie 2016

Sunt zile şi zile...



Sunt zile în care nu ai stare şi nu-ţi găseşti locul. Atunci opreşte-te pentru moment, alungă neliniştea, observă-ţi angoasa, revino-ţi în sine şi ascultă-ţi glasul lăuntric...


Sunt zile în care te simţi pierdut ca un naufragiat fără busolă. Atunci aminteşte-ţi de calea ta luminoasă şi revino iarăşi pe drumul tău, acolo unde sinele tău divin rămâne singurul far călăuzitor...


Sunt zile în care gândurile te frământă şi pacea se îndepărtează de la tine. Atunci eliberează-ţi mintea până rămâne goală şi introdu în ea sămânţa unui gând care te susţine, apoi mai sădeşte unul şi încă unul, până când mintea ta se va transforma în timp, într-o magnifică grădină înflorată...


Sunt zile în care oamenii vin spre tine obosiţi, descurajaţi, înneguraţi. Nu lăsa ca starea lor să te tragă în jos, ci menţine-te ca vibraţie şi profită de faptul că ai iarăşi ocazia să ridici pe cineva din negura disperării. Lasă puterea ta interioară să se manifeste şi astfel să ridice pe cel care, pe moment, doar a uitat cine este...


Sunt zile în care simţi că te goleşti energetic. Atunci respiră profund, ridică-te din goliciune şi umplete-te iarăşi cu energia bucuriei care vine din creaţie, din curaj, din studiu, din mişcarea fizică. Nu rămâne nici măcar o secundă în nostalgia părerii de rău şi a milei de sine...


Sunt zile în care vrei multe, dar nu-ţi iese mai nimic, epuizându-te astfel, fizic şi nervos. Atunci să ştii că spiritul tău te îndeamnă să revii iarăşi pe fluxul misiunii tale, acolo unde nu există nici un fel de oboseală, ci doar bucuria de a dărui din sine şi a te dărui pe tine, necondiţionat, simplu şi curat...


Sunt zile în care ideile se ciocnesc şi se războiesc ca pe un câmp de luptă în mintea ta. Dacă poţi opri acest măcel, atunci nu pregeta. Dar dacă nu poţi, atunci rabdă ca un simplu observator şi priveşte fără frică această luptă până ce ea va lua sfârşit. Iar atunci când se va auzi sunetul păcii şi drapelul libertăţii va flutura iarăşi, înaintează cu curaj şi îmbrăţişează acele idei care au reuşit să rămână în picioare până la capăt. Iar pe cele răpuse nu mai încerca să le trezeşti, ci mai bine ieşi din mijlocul acestora şi doar lasă morţii să îşi îngroape pe morţii lor...


Sunt zile în care poate te simţi slăbit şi fără chef de viaţă. Atunci aura ta are nevoie să se refacă şi să se reîntregească, căci corpul tău fizic nu se poate hrăni dintr-un corp energetic fărâmiţat şi disociat. Aşadar apleacă-te iarăşi şi iarăşi către ceea ce îţi sporeşte fiinţa şi îţi luminează sufletul...


Sunt zile în care grijile te invadează şi spontan pun stăpânire pe tine. Atunci ridică-ţi privirea către soarele fizic, ca astfel să îţi reaminteşti de soarele spiritual din tine însuţi. Soarele din afară nu cunoaşte grija zilei de mâine, deşi uneori este şi el adumbrit. Norii doar vin şi pleacă. Însă indiferent de-l vezi sau nu, soarele este tot acolo, căci menirea lui e să-ţi bucure mereu fiinţa, iar menirea ta e doar să-ţi laşi necondiţionat fiinţa ta interioară, mereu să strălucească...


Sunt zile în care nu suporţi pe nimeni în preajma ta şi parcă nu te mai suporţi nici măcar pe tine însuţi. Atunci ego-ul tău suferă şi îţi şopteşte într-un mod perfid, să rămâi singur şi deznădăjduit, în egoismul tău pustiitor şi dezolant. Ieşi din această capcană a neputinţei şi mergi între oameni, căci aceasta e menirea omului pe pământ, de a observa cu detaşare experienţele celorlalţi şi de a împărtăşi cu iubire experienţele sale...


Sunt zile când simţi multă bucurie, armonie şi echilibru lăuntric. Atunci n-ai mai vrea să părăseşti nicicând aceste stări. Dar sunt şi zile când vibraţia coboară şi te surprinzi învăluit de indiferenţă, nepăsare, sfârşeală şi dezolare. Atunci când vei simţi prin discernământ "urâciunea pustiirii stând în locul cel sfânt", vei putea înţelege dincolo de simţuri, care este vulnerabilitatea ta şi unde ai de lucrat cu tine, astfel încât nici un hoţ spiritual-energetic să nu-ţi mai fure identitatea...



Sunt zile luminoase și sunt zile înnegurate. Dar ele sunt doar reflecții generate de către mintea ta. Lumina sau întunericul, binele sau răul, frumosul sau urâtul sunt doar proiecții, visări, iluzii. Tu, ca spirit însă, ești dincolo de toate aceste proiecții lumești și efemere. De ce te-ai identifica cu efemerul, când pura delectare a vieții se regăsește doar în pura libertate?
 

Mulțumește Universului și fii recunoscător chiar și pentru aceste zile în care noaptea neagră a sufletului îți bate ca un impostor la poarta ființei tale, căci în aceste zile și prin aceste stări temporare pe care singur le depășești prin analiză şi observare, mai faci încă un pas și mai urci încă o treaptă spre minunata întâlnire cu tine însuți...

marți, 22 noiembrie 2016

Când liniştea-ţi vorbeşte...



Când liniştea-ţi vorbeşte, opreşte-te şi ascult-o. Taci tu ca să-ţi vorbească ea. Dă voie acestei linişti lăuntrice ca să îţi şoptească îndemnul ei, dă voie acestui glas interior să te ghideze, să te îndrume şi să-ţi arate calea...
Când liniştea-ţi vorbeşte, închide-ţi porţile minţii şi deschide-ţi poarta sufletului.Lasă-ţi gândurile să se perinde care încotro, observă-le, dar nu te lăsa dominat de către ele. Cum ai putea da atât de mult credit la ceea ce este atât de efemer, cum te-ai putea ataşa de iluzii?
Când liniştea-ţi vorbeşte, e semn că sinele te îndeamnă din nou către el. Ai obosit mult tot alergând în zadar. Te-ai epuizat tot căutând cele fugitive ale vieţii. Dar înlăuntru tău, mărgăritarul cel de mult preţ, te-a aşteptat să te întorci din nou la el, ca un vechi, recunoscător şi statornic prieten...
Când liniştea-ţi vorbeşte, viaţa însăşi te cheamă la ea. Cum ar putea ea ca să-ţi vorbească, dacă nu chiar din interiorul tău? Cum ar putea ea ca să se facă înţeleasă, dacă nu chiar prin şoapta sinelui tău? Spune-mi, oare cum ar putea?
Când liniştea-ţi vorbeşte, renunţă măcar pe moment la zgomotul iluzoriu al minţii. Mintea îţi tot trimite frământări, îngrijorări, depresii, învinovăţiri şi necazuri închipuite. Transformă-le pe toate din cenuşă în diamante. Transformă-te pe tine în alchimistul desăvârşit care e pururea în favoarea sa şi nu mai are îndoieli în ceea ce îl priveşte...
 
Când liniștea-ți vorbește, golește mintea ta de orice gând și de orice interferență care tot vine și care tot pleacă. Rămâi sinele. Rămâi ceea ce ești dincolo de această formă efemeră în care te afli acum. Ce rămâne oare acolo, când mintea și simțurile tac deopotrivă?
Când liniştea-ţi vorbeşte, ceva se mişcă în tine ca şi cum s-ar fi trezit ca dintr-un somn adânc. E lumina care vrea să răzbată din întunericul fără fund al patimilor. Ca nişte reziduuri s-au aşezat ele peste sufletul tău. Poate că le-ai hrănit mult prea mult până ce au ajuns să te adumbrească. Acum însă, nu te mai învinovăţi în zadar, doar lasă lumina să se reverse, doar lasă-te tot îmbrăţişat şi scăldat în lumină...
Când liniştea-ţi vorbeşte, ai revenit în prezent şi te-ai apropiat iarăşi cu dragoste de tine. Doar aici şi acum, te afli în starea ta pur naturală. Restul sunt doar stări care mai de care mai alterate, care îţi fură identitatea şi îţi confiscă prezentul. Lasă ziua de ieri şi lasă morţii să îşi îngroape pe morţii lor. Lasă ziua de mâine care există doar în închipuirea ta. Lasă-te fiind doar prezenţă prezentă în prezent...
Când liniştea-ţi vorbeşte, ego-ul începe să tacă şi să se cufunde în propria frustrare şi neputinţă. Transformă-l şi pe acesta tot în favoarea ta şi nu-l lăsa să te lucreze pe la spate. Nu-l lăsa să te condamne pentru că tu ai fi într-un fel sau altul. Nu lăsa pe nimeni să te condamne pentru nimic. Dacă aşa ai simţit, dacă aşa ai gândit, dacă aşa ai ales, oare cine ar putea să afirme că ce ai ales odinioară a fost bine sau rău?
Când liniştea-ţi vorbeşte, bucură-te şi rămâi în pace. Bucuria îţi inundă fiinţa atunci când după mult zgomot acordat marelui nimic, alegi în sfârşit să te reîntorci acasă. Păstrează-ţi tăcerea interioară, păstrează-ţi bucuria nealterată...
Nu întreba cum, cum, cum...Căci nu există tehnici şi nici sisteme care să îţi livreze ţie bucuria ca pe un simplu colet. Ea se află acolo unde s-a aflat dintotdeauna, dar tu între timp ai mai uitat de ea. Tu ai uitat-o, dar ea te-a aşteptat mereu şi nu a uitat nicicând de tine însuţi...

luni, 21 noiembrie 2016

Întoarcerea la origini



Oamenii vin, te privesc, te ascultă, îşi fac o părere şi imediat îţi pun o etichetă. Încă o nouă ştampilă, încă o altă etichetă. Ei vor neapărat să te încadreze într-un sistem, într-o religie, într-un canon. Vor să te înregimenteze şi să te pună şi pe tine să rămâi aşteptând promisiunile şi gogoşile bine pudrate care îţi vor fi aduse pe tavă odată şi odată. Dar timpul trece iar gogoşile se lasă aşteptate. Vei fi răsplătit însă, îți promit ei, într-un viitor apropiat, doar să rabzi şi să nu cârteşti. Viitorul e undeva în ceaţă: mâine, poimâine, peste o lună, peste un an, după moarte sau la „a doua venire” ! Oricând, dar numai nu aici, numai nu acum...


De fapt, noi nu trăim viaţă, noi trăim zile. Iar fiecare zi are povestea ei. Fiecare zi se naşte cu răsăritul şi se stinge odată cu apusul. Între aceste două limite foarte scurte de timp, se desfăşoară întreaga noastră existenţă. Toată drama sau bucuria noastră, se petrece în câteva ore, din momentul în care facem ochi, până în momentul în care adormim iarăşi. A doua venire, de fapt, e revenirea omului şi trezirea sa din somnul raţiunii. Aşa că gogoşile le voi mânca doar astăzi dacă ele îmi sunt oferite, dacă nu...la revedere, drum bun!


Cum ar putea sta puritatea lângă impresiile artistice generatoare de frică? Cum ar putea locui libertatea alături de porunci? Cum ar putea să se înţeleagă cunoaşterea cu prostia şi cum ar putea să se îmbrăţişeze bucuria cu suferinţa? Cum ar putea deschiderea să aibă de-a face cu rezistenţa? Au oare ele ceva de împărţit? Nicidecum. Ele nu se suportă şi nu se pot împrieteni. Sunt ca odraslele vitrege zămislite de părinţii cărora peisajul le-a furat pentru o clipă minţile prin aşternuturi străine. Frica se uită cu pizmă la bucurie, slăbiciunea priveşte cu pizmă la putere, mila priveşte cu pizmă la compasiune, ignoranţa priveşte cu pizmă la cunoaştere, întunericul priveşte cu pizmă la lumină, ura priveşte cu pizmă la iubire!


De fapt, nu l-am cunoscut niciodată pe de-a-ntregul pe acest Cristi Ciorcilă. Văd că tot înlătură rezistențele, una câte una. Dar încă nu a ajuns până la capăt. A cunoscut doar frânturi din el. De la naştere încoace, spiritul său a fost mai mult în afara lui decât în el însuşi. El nu putea crea nimic într-o apă stătută. Aşa că, pentru o vreme, spiritul său a fost alungat în exil. Şi s-a retras undeva aşteptând cumva ca personalitatea şi ego-ul să se mai topească nițel. Nu mai putea intra acolo unde se instalaseră doar rezistenţe şi condiţionări. Mila, frica, suferinţa, blocajele mentale puseseră stăpânire şi-şi făceau de cap acolo unde singurul stăpân era doar el, spiritul. Însă impostorii au complotat împotriva spiritului, l-au trădat şi l-au trimis în exil. Ego-ul s-a instalat astfel singur pe tron şi a început el să comande în stilul său caracteristic, adică despotic şi brutal. Şi a început să eticheteze totul după cum a fost condiţionat de către religie, ca un gură-cască. Şi a început să pună etichetele transmise trufaş de la amvon de către cei care vorbesc doar pe limba lor de lemn: „Religia aceasta e singura „mântuitoare”! Dumnezeul lor nu e acelaşi cu dumnezeul nostru! "Cine nu e cu noi, e împotriva noastră şi cine nu adună cu noi, doar risipeşte"! Banii sunt ochiul „celui rău”! Femeia „trebuie” să asculte de bărbat şi neapărat să rămână tăcută! Viaţa e o continuă suferinţă şi cruce!...Unde să mai locuiască spiritul când sufletul a început să se identifice cu aceste prostii predate pe un ton foarte mieros ca fiind adevăruri?


Da, am cunoscut doar frânturi din el. Sclipiri care mai străluceau din când în când. Spiritul îi trimitea mesajele sale, dar nu le putea primi decât atunci când ego-ul obosea şi uneori mai depunea armele. Dar când s-a făcut lumină, a realizat cât de păcălit a fost. Şi atunci nu a mai avut încotro decât să se întoarcă din nou la origini. Şi întorcându-mă astfel din nou acolo, unde încă nu erau implementate frica şi condiţionările, am început să-mi rescriu viaţa, să-mi reîntregesc fiinţa, să-mi şterg vechile setări şi să-mi rescriu Adn-ul. Pare o nebunie? Da, doar atunci când frica încă vorbeşte. Dar pare un firesc, atunci când îţi dai sema cât de fraier ai putut fi înghiţind fără discernământ toate mizeriile.


Şi astfel am început să văd viaţa prin ochii unui prunc căruia nu a apucat încă nimeni să-i spele creierul. Acolo unde mi se spunea că cei de alte religii nu se vor mântui, tocmai acolo mi-am revărsat iubirea şi acceptarea lor. Acolo unde mi se spunea că ar fi „păcat”, m-am dus cu curaj şi am pus singur mâna şi m-am testat. Acolo unde mi se spunea că ar fi „ispită”, tocmai acolo m-am dus ca să realizez că singura „ispită” e cea de-a rămâne prost şi ignorant până la moarte şi dincolo de ea. Acolo unde mi s-a spus să nu fac asta că e prea periculos, tocmai pe aceea am făcut-o, pentru a realiza încă odată că nimic nu poate subjuga spiritul. Acolo unde mi s-a spus că suferința ar fi „mântuitoare”, eu am schimbat unghiul și am transformat suferința într-o provocare și am schimbat „mântuirea prin suferință” cu „mântuirea prin bucurie”. Acolo unde mi s-a spus să nu privesc femeia de la gât în jos, tocmai acolo am privit-o, realizând încă odată că şi frumuseţea carnală are farmecul ei. Și astfel tot s-au mai înlăturat rezistențele, iar spiritul a început și el să revină și să-și reintre din ce în ce mai mult în drepturi. El nu se luptă contra ego-ului și nici contra personalității, ci doar face din acestea, instrumentele sale cu care poate experimenta absolut orice, atâta timp cât nu calcă pe propriul suflet și pe sufletele celorlalți.


Ce avem oare în noi înșine care ne poate susține și care ne poate spune oricând ce ar fi folositor sau nu pentru noi? Cu cât rezistențele și reziduurile primite din afara ta se vor diminua, cu atât mai ușor îți vei putea asculta glasul sinelui tău. Cu cât însă aceste rezistențe rămân și se înmulțesc, cu atât acest glas devine și mai imperceptibil. O viața reprimată e o viață ratată. Însă o viață experimentată e o viață câștigată.


Aşa că, nu e nimic de condamnat pe lumea asta, iubiţii mei. E condamnabil doar să îți reprimi una sau alta, de gura și ochii lumii. E condamnabil doar să iei de-a gata și să te iei după alții care îți dictează că asta ar fi bună și că cealaltă ar fi rea. E condamnabil să rămâi tot la fel de prost, atunci când îți dai seama de toată prostia din jur. E condamnabil doar să te lași manipulat de cei care vor să îți impună moralitatea lor de doi bani. Dar nici ei nu cred în ce spun. Între ce predică și viața lor e o diferență ca de la cer la pământ. Așa că singura mea alternativă: Întoarcerea la mine însumi. Întoarcerea la conștiință. Întoarcerea la puritatea spiritului. Întoarcerea la origini...

duminică, 20 noiembrie 2016

Accesând cea mai bună variantă a ta



Cea mai bună variantă a ta, e mereu cu un pas în faţă. Dar niciodată nu ajungi să o cuprinzi, căci imediat o altă variantă şi mai bună se naşte iarăşi la un pas distanţă în faţa ta. Apoi iarăşi te strădui să ajungi la ea, iarăşi ai impresia că o atingi, pentru ca imediat ce ai atins-o, altă variantă şi mai bună se înfiripă din nou în faţa ta. Şi acest ciclu nu se încheie niciodată pentru cei care încep câte puţin să îşi acceseze varianta cea mai bună a lor, la momentul prezent. Şi ce înseamnă de fapt, varianta cea mai bună a ta? Înseamnă să trăieşti dintr-un întreg. Şi ce înseamnă să trăieşti din întreg?


Întregul fiinţei umane îl cuprinde mai multe laturi. Poţi să te împlineşti într-un domeniu, dar pe altă latură a vieţii să simţi că eşti total neîmplinit. Şi nu înţelegi de ce, care e cauza, dar dacă îţi linişteşti mintea şi simţurile care uneori se răscoală, începi să intuieşti că sufletul tău are nevoie de împlinire şi pe o altă latură, pe care poate până acum ţi-ai renegat-o. Şi simţi că nu te mai mulţumeşte a trăi viaţa mereu pe pilot automat, în aceeaşi rutină care te duce la blazare, la plictiseală, la monotonie şi implicit la nefericire. De asta se poate spune că totuşi, orice am crede, suntem aici ca să evoluăm şi să ne împlinim în acelaşi timp pe toate planurile. Când te opreşti din mers, te surprinzi că nu mai şti cum să îţi umpli timpul care devine o povară, stagnezi, scazi în vibraţie şi începi o viaţă care te trăieşte ea, mai mult decât o trăieşti tu. De fapt, nu ai nevoie de pauze, nu ai nevoie de opriri, nu ai nevoie de confirmări, ci ai nevoie doar de un singur lucru: să mergi înainte cu curaj pe drumul tău!


Şi ce înseamnă să tot mergi înainte cu curaj pe drumul tău? Înseamnă în primul rând să îţi recunoşti acest drum ca fiind al tău, atunci când simţi că nimeni şi nimic nu te-ar putea abate de la el. Sigur că din când în când vei mai cădea, doar aşa vei învăţa să te ridici şi să o iei de la capăt. Sigur că vei face şi greşeli, dar cum vei învăţa cel mai bine dacă nu din propriile alegeri, bune sau rele, pe care le faci? Sigur că te vei simţi singur şi neputincios uneori, dar cum te vei căli sufleteşte dacă nu trecând prin toate provocările cu care te confrunţi faţă-n faţă? Sigur că uneori vei ajunge şi în stări mai puţin plăcute de epuizare şi de sfârşeală, dar cum vei reînnoi mereu fiinţa ta dacă nu chiar depăşind orice stare alterată care încearcă să te pună la pământ? Sigur că vei ajunge şi în situaţia de a spune „nu mai pot”, dar asta doar ca să îţi mai dai un simplu moment de respiro, căci în sinea ta, tu ştii că nu există nimic pe lumea asta care să îţi frângă spiritul! Sigur că te vei simţi şi trădat sau persiflat, poate chiar şi de cei mai apropiaţi prieteni, dar cum vei ajunge la susţinerea ta interioară dacă nu tocmai prin aceste aşa-zis trădări şi dezamăgiri? Sigur că vei căuta un ajutor exterior în disperarea ta, dar asta doar că să realizezi încă odată că dintr-o astfel de disperare, nimic bun nu ţi se poate întâmpla!


Aşadar caută mai întâi aşezarea ta lăuntrică, liniştea ta, potolirea minţii şi tăcerea simţurilor. De abia din starea asta poţi accesa cea mai bună variantă a ta. E ca şi cum ai înlătura reziduriile acestor stări alterate care te sufocă şi nu te lasă să te împlineşti la adevărata ta valoare şi la adevăratul tău potenţial. Pui prea mult preţ pe părerile altora şi astfel rămâi mai mereu fără energie. Pui prea mult preţ pe ce spun alţii şi prea puţin preţ pe ceea ce ai tu însuţi de spus. Pui prea mult preţ pe autoritatea unor aşa-zis maeştri, când de fapt singura ta autoritate valabilă eşti tocmai tu. Pui prea mult preţ pe mila celor care văd problemele tale, în loc să ieşi din această mironoseală plângăcioasă şi să încerci să faci ceva concret cu viaţa ta. Pui prea mult preţ pe „doamne ajută” în loc să te ridici şi să te ajuţi singur. Pui prea mult preţ pe grija zilei de mâine şi pe regretul zilei de ieri, când toată viaţa ta reală se desfăşoară acum, doar în momentul prezent. Pui prea mult preţ pe gândul toxic „nimeni nu mă iubeşte”, dar cine te-ar putea iubi dacă tu însuţi nu eşti întru totul de partea ta? Pui prea mult preţ pe toate aceste nimicuri, în loc să pui tot preţul pe ceea ce contează cu adevărat pentru a ajunge la cea mai bună variantă a ta!


Întregul de care aminteam cuprinde mai multe laturi, inclusiv socială, relaţională, financiară, spirituală, contemplativă, artistică şi creativă. Dacă una din acestea scârţie, totul scârţâie. Însă poţi ajunge să trăieşti ca într-o bulă de suferinţă plecând de dimineaţa la un job care nu îţi mai provoacă creativitatea absolut deloc, ajungi acolo doar aşteptând să treacă timpul cât mai repede, ca într-un final să ajungi epuizat psihic acasă unde nu mai ai chef de nimic altceva decât de somnul uitării nefericirii tale. Aceasta e ca o sinucidere a sufletului tău care s-a vândut pe doi bani pentru nimic. Şi tu ai impresia că totuşi trăieşti, dar sufletul tău boleşte şi e plin de angoasă, căci simte că se zbate în zadar negăsindu-şi menirea aici pe pământ. Pentru că cel puţin una din laturile acestui întreg se află în colaps. Hai să le luăm pe rând.


Latura socială. Oricât de mistic ai fi, oricât de spiritual te-ai crede, oricât de extra-terestru ai crede că eşti, fără o integrare socială te simţi ca un parazit. Dar şi un parazit autentic are şi el nevoile lui sociale, are nevoie de oameni, de discuţii, de băgare în seamă într-un fel sau altul. Suferinţa apare aici, atunci când nu te mai simţi util, când simţi că nu îţi mai aduci contribuţia în social cu nimic. Uneori pot interveni schimbări, oricând îţi poţi găsi vocaţia în acestă viaţă. Iar celor sinceri, curajoşi şi harnici, universul nu le rămâne niciodată dator!
 

Latura relaţională. Da, e importantă şi asta, pentru că am venit ca oameni printre oameni. Învăţăm să ne acceptăm unii pe alţii, să relaţionăm, să spunem „nu” sau „da”, fără să ne călcăm degeaba pe suflet. Învăţăm să trăim cu o femeie sau cu un bărbat şi să ne acceptăm în toate diferenţele noastre, uneori uriaşe, ca de la cer la pământ. Învăţăm să trăim împreună fără să ne ciocnim permanent în orgolii prosteşti fără fond. Învăţăm să ne depăşim posesivitatea şi gelozia care ne fac rău mai ales nouă înşine dacă simţim asta. Învăţăm când să tăcem şi când sau cum să vorbim, în funcţie de cel de lângă noi. Învăţăm să creştem un copil şi ne cunoaştem pe noi înşine şi mai bine prin tot acest proces atât de provocativ care nu îţi lasă niciodată o clipă de pauză. Învăţăm să trăim şi să-i lăsăm şi pe ceilalţi să trăiască!
 

Latura financiară. Cine spune că banii sunt "ochiul dracului" sau alte clişee negative absolut aberante privind banii, ori e un mameluc care nu a făcut nimic în viaţa lui, ori e prost grămadă, ori e mincinos, ori suferă de masochismul trândăviei. Indiferent ce faci în viaţa asta, oricum ai nevoie de bani. Oricărui om vrea să îi fie mai bine şi caută să se auto-depăşească chiar şi pe linie financiară. Poate că şi de asta există atâta presiune adeseori privind banii, căci şi presiunea asta are de fapt un efect benefic şi constructiv, dacă ea nu ar exista, nu ştiu câţi s-ar mai ridica din pat dimineaţa. Așa că nu repudia banii pe față, doar ca să te gândești numai la ei în ascuns!
 

Latura spirituală. Spiritualitatea le poate reîntregi pe toate dacă reuşeşti să o pui în practică, în viaţa de zi cu zi, şi atunci când eşti singur, şi atunci când eşti în piaţă, şi atunci când faci dragoste, şi atunci când faci bani. Totul are o conotaţie spirituală, totul are un înţeles spiritual dincolo de aparenţe. Dar pentru asta, e nevoie de un lucru măreț, cel mai măreț lucru pe care îl poți deține și cu trup și fără trup este să fii conștient, cât mai conștient de tine și de viața ta, în cele mici și în cele mari, asemenea!
 

Latura contemplativă. E importantă şi ea. Unii muncesc şi tot muncesc, dar niciodată nu reuşesc să se mai şi oprească, să se privească pe ei înşişi şi să îşi observe viaţa lor. Dar dacă nu faci şi exerciţiul acesta de observare, există riscul ca să nu îţi dai seama ce se întâmplă cu tine, dincolo de cele fugitive ale vieţii. Există riscul ca să treci prin multe, dar să nu pricepi mare lucru din ele, ci doar să rămâi mereu în reacţii toxice care nu folosesc la nimic.
 

Latura artistică. Toţi o avem mai mult sau mai puţin. Unuia îi place scrisul, altuia muzica, altuia pictura, altuia gătitul sau mai ştiu eu ce. Atunci când nu îţi mai hrăneşti deloc această latură, simţi că ai pierdut ceva, că lipseşte ceva important din viaţa ta. Arta îţi ridică vibraţia spontan, te face să visezi conştient, îţi dă aripi. Aşa că nu neglija această latură artistică a a sufletului tău!
 

Latura creativă. E una din cele mai importante, fără ea simţi că te sufoci şi că trăieşti degeaba. Dar a crea nu înseamnă neapărat să faci tot felul de lucruri wow, ci acel ceva ce vine dinlăuntru tău, fără de care simţi că nu ai putea trăi. Cei mai epuizaţi şi sfârşiţi oameni sunt cei care nu mai creează nimic şi au rămas pasivi şi resemnaţi în faţa vieţii. Cei mei energici sunt cei creativi care atunci când se apleacă asupra creaţiei lor, uită de timp, uită de ei înşişi, uită de tot şi toate, căci se conectează atunci cu divinitatea, cu sursa, şi par că nu obosesc niciodată!
 

Varianta cea mai bună a mea e cea în care îmi accesez în fiecare zi toate aceste laturi, măcar puţin, dacă nu mai mult. Dar e important  să le hrănești zilnic, altfel se ofilesc şi cu nişte flori triste şi ofilite, nici măcar primăvara n-ar mai putea renaşte în sufletul tău!



Spiritualitatea redusă la esenţă



Viaţa pare complicată, dar totuşi, în esenţa ei ea rămâne atât de simplă. Omul pare complicat, dar totuşi, în esenţa lui, el rămâne o fiinţă atât de simplă. Viaţa te ridică sau te coboară, te îmbrăţişează sau te respinge, te seduce sau te exilează, toate acestea parcă aleargă după tine, doar-doar vei înţelege rostul lor şi astfel vei ajunge câte puţin să te înţelegi pe tine însuţi. Omul oscilează şi el, acum într-o stare euforică, apoi trist şi abătut, acum plin de energie, apoi secătuit şi descurajat, acum interesat de ceva, ca imediat mai apoi să-şi piardă total interesul. Cineva pare că se joacă cu omul nostru şi îl mânuieşte ca pe o păpuşică, mânat încoace şi încolo de vreun dumnezeu care are prea mult timp liber şi nu mai ştie cum să şi-l umple. Prea multă angoasă în peisaj, prea multă disperare nejustificată, prea multă suferinţă de doi bani, prea multă îngrijorare la ce se va întâmpla mâine, peste un an sau peste zeci, prea multă energie gratuită dăruită bârfei şi polemicilor sterile care nu duc la nimic, prea mult interes în ceea ce-i priveşte pe alţii şi prea puţin interes în ceea ce te priveşte tocmai pe tine însuţi.
 
Şi ce te priveşte de fapt pe tine la urma urmei, ce cauţi, spre ce râvneşti şi ce îţi doreşti atât de mult de parcă niciodată nu reuşeşti să atingi? Materie şi bani, case şi maşini, relaţii perfecte şi oameni perfecţi, job-ul perfect, viaţa perfectă care să curgă aşa lin şi frumos, astfel încât să nu ai absolut nici o grijă? Asta îţi doreşti de la viaţă? Deşi toţi ştiu că nu vor lua cu ei nimic din cele fugitive, ei aleargă în continuare cu multă îndârjire tot după cele fugitive, care azi sunt, iar mâine nu mai sunt. Unii se mai opresc din când în când din toată această jalnică alergătură, îşi mai trag puţin suflu, mai deschid o carte, se mai uită la un documentar, se mai gândesc ei odată-n an la sufletul lor şi îl aşteaptă să îi ajungă din urmă, dar asta nu pentru mult timp. Căci au mare nevoie de adrenalină şi iar se ridică, iar fug, iar caută, iar se împotmolesc, iarăşi îşi prind picioarele şi iarăşi se rănesc!


Alergătura nu e nici bună, nu e nici rea. Unii tânjesc după linişte şi nu mai suportă nici măcar un mic zgomot care le-ar perturba liniştea lor. Alţii se hrănesc cu stresul şi nu se simt bine decât în vâltoarea vieţii, în tot felul de relaţii îmbârligătoare, în tot felul de afaceri care-i provoacă, dar în acelaşi timp îi şi depăşesc uneori, în mijlocul cetăţilor şi în tumultul pieţelor. Cum poţi să-i asemeni pe unii cu alţii? Cum poţi să-i explici unui om căruia îi e frică şi de umbra lui, să îşi depăşească condiţia de fiinţă plângăcioasă şi panicată, când el îşi caută doar siguranţa şi nu şi-ar risca viaţa pentru nimic? Sau cum îi poţi explica unui aventurier, unui marinar sau unuia care face body-jumping mereu cu viaţa lui, cum stă treba cu realizarea sinelui, care e diferenţa dintre conştienţă şi conştiinţă, dintre eul inferior şi cel superior, ce e acela ego, ce e acela suflet şi oare ce mai e acela spirit? Unul ca acesta va da cu toate aceste concepte de pământ, căci toate acestea sunt doar nimicuri pentru el şi pierdere de vreme!

Sunt de acord cu astfel de oameni, care nu şi-au prins picioarele în astfel de curse spiritual-abstracto-conceptuale şi au redus viaţa lor la simpla bucurie de a fi în aici şi acum. Mulţi conştientizează şi tot conştientizează şi tot încearcă să înţeleagă pentru ce sunt aici, de unde au venit, cum e cu viaţa de dincolo, care e misiunea lor, care e grupul lor de suflete, ce fel de karmă au de dus, cum să mediteze, cum să respire, ce să mănânce, ce fel de sex să mai experimenteze, cum să trăiască, cum să iubească, cum să-şi creeze protecţii de lumină de parcă stau turcii la graniţa prostiei lor, cum să se apere de oameni toxici şi neapărat să socializeze doar cu cei frumoşi, deştepţi şi cu bani, cum să îşi refacă aura, cum să se reîntregească, cum să îşi activeze kundalini, cum să ajungă ei în viaţa asta să trăiască fără absolut nici o grijă! Câte năzuinţe către marele nimic! Câtă râvnă către marea dezamăgire!

Da, doamnelor şi domnilor, spiritualitatea se vrea negată în totalitate, dacă chiar vrei să îi simţi puterea în esenţa ei. Dar esenţa ei nu stă în tehnici şi condiţionări prin care te tot auto-sugestionezi că viaţa ta va fi super-minunată, că vei avea relaţia mega-frumoasă, că vei obţine sănătatea pururea-radiantă şi că vei face o căruţă de bani doar printr-un focus mental! Asta e doar grădiniţa spiritualităţii unde mulţi sunt chemaţi, dar prea puţin reuşesc să treacă de grupa mică. De ce? Pentru că multora din cei care se lasă vrăjiţi de toate acestea, le place în continuare să se joace cu maşinuţele şi cu păpuşelile ce se regăsesc în spiritualitatea nimicului care teoretizează şi conştientizează o mulţime de lucruri, dar care nu e dispusă să experimenteze nimic la modul autentic, real, palpabil.

Chiar şi acest concept de dumnezeu care e marea păcăleală a umanităţii, se vrea şi acesta negat în totalitate. Oamenii se tot roagă cu vaiete şi bocete, cu ochii către ceruri ca să înduplece un dumnezeu ascuns printre nori să privească măcar puţin jos, către oameni şi către condiţia lor de făpturi neputincioase care se tot târâie pe pământ. Foarte emoţional! Am tot văzut şi pe aici în online, oameni care îndeamnă emoţional pe alţi oameni să se roage la domnul ca să fie bine aici pe pământ. Înţelegeţi toată prostia care domină aceste conştiinţe adormite? Ei vor să se roage cu lacrimi de crocodil ca să înduplece un dumnezeu ţâfnos şi plin de toane, ce se lasă foarte greu de înduplecat. Ca şi cum el stă acolo, inert în zen-ul său intangibil şi aşteaptă rugăciunile proştilor care în loc să facă ceva concret cu viaţa lor, aşteaptă minunile zeului lor! Ce paradox al prostiei trăim aici pe pământ!

Dacă poţi citi despre absolut toate ca simple poveşti, dacă poţi şi zâmbi atunci când le citeşti, dacă te poţi juca de-a spiritualitatea fără a căuta răspunsuri cu înverşunare, dacă te poţi detaşa de tehnici şi de cum să faci una sau alta, atunci bucură-te în continuare de spiritualitatea ta, înseamnă că ai reuşit într-un final să o reduci la esenţă şi la simplitate. Dar dacă încă te strădui, încă te împovărezi şi încă te oboseşti agăţându-te de spiritualitate ca de un colac de salvare, plutind aşa, ca într-o continuă derivă, atunci las-o deoparte măcar pentru moment că oricum nu-ţi foloseşte la nimic. Tot ceea ce te epuizează şi te împovărează nu e pentru tine, dar dacă vrei neapărat să te chinui în zadar, atunci mergi în continuare pe drumul ales, iar când ajungi la capăt, mulţumeşte-ţi că cel puţin ai fost consecvent!

Tot ceea ce caută omul şi încă nu îşi dă seama, e libertatea spiritului său care vrea să se manifesteze şi să se delecteze cu această libertate într-o infinitate de posibilităţi. Spiritualitatea redusă la esenţă, înseamnă pură libertate. Cu trup sau fără trup, spiritul tău este liber, lasă-l aşadar să se delecteze doar în libertate!