După articolul de
ieri, au năvălit peste mine alte capcane, care mai de care mai seducătoare. Aşa
că n-am încotro, vă voi stresa şi astăzi pe acelaşi subiect.
Capcana spirituală a
conceptului că „ totul este permis”. Religia îţi spune că nu ai voie asta, nu
ai voie cealaltă, căci nu-i aşa, tot ce depăşeşte limitele dogmei, e de la cel
rău, viclean şi care nu se pomeneşte! Spiritualitatea îţi şopteşte că ai voie să
experimentezi orice, pentru că totul e doar experienţă şi este permis! Dacă consideri că totul
îţi este permis şi că ai voie să faci orice, atunci înseamnă că ai destulă
putere în tine ca să suporţi şi consecinţele faptelor tale. Căci tot ceea ce
faci are ecou, adică efectul faptelor, gândurilor şi vorbelor tale, se
transmit, vrei-nu vrei, în tot universul. Dacă consideri că totul îţi este
permis, gândeşte-te dinainte dacă vei avea destulă energie interioară ca după
ce faci un anumit lucru să te poţi reîntoarce iarăşi în acasă, înlăuntrul tău.
Te vei reîntoarce cu mai multă bucurie decât cum ai plecat sau plin de regrete
şi vinovăţii? Da, ai dreptul să faci orice pe lumea asta, fără însă a fura
nimănui dreptul de a intra sau nu în jocul tău. Însă când îi atragi şi îi răneşti
pe cei din jur prin alegerile tale, conceptul „totul este permis” cade cădere
jalnică, căci nici ţie nu ţi-ar conveni ca cineva să îţi fure liberul arbitru
cu voia sau fără voia ta!
O altă capcană este
sintagma precum că „tu eşti dumnezeu”. De ce nu ai spune tot la fel de uşor „tu
eşti dracul”? Ţi-e frică de „drac” dar îl iubeşti pe „dumnezeu”, nu-i aşa? Şi
cine este acest dumnezeu, îl poţi descrie, îl poţi identifica prin ceea ce
simţi tu, prin propriile tale cuvine, dincolo de citate, teologii, dogme şi
Biblie? Dacă doar urmezi clişeele aruncate pe ici pe colo despre acest concept,
fără ca tu să poţi vorbi liber şi fără frică despre „dumnezeu”, în aceeaşi
măsură ca şi despre acest „drac”, înseamnă că iarăşi te afli în iluzie. Ţi-e
bine acolo, unde răspunderea faptelor tale cade ori pe unul că te iubeşte de nu
mai poate, ori pe celălalt că te urăşte şi te duce mai mereu în ispită. De unde
ai preluat aceste concepte, de unde ştii că ele sunt şi adevărate, cum le poţi
proba? De ce te raportezi mereu la alţii şi niciodată la tine însuţi?
O altă capcană este
amăgirea cu „crearea realităţii”. Cu toţii am văzut acel film „Secretul” şi
mulţi dintre noi poate chiar am luat de bune cele prezentate acolo.
Americănismele de acest fel care seduc minţile credule, le poţi afla în mai
toate cărţile care îţi vorbesc despre dezvoltare personală sau despre nu ştiu
câţi paşi spre obţinerea fericirii. De parcă prin nu ştiu ce tehnică
practicată, vei putea influenţa universul şi-l îi vei face să ţi se supună la
comandă. Desigur că atragi, că vibrezi, că emiţi ceva din toată fiinţa. Dar nu
atragi ceea ce îţi doreşti conştient, ci ceea ce eşti la nivel subconştient.
Poţi avea o părere foarte bună despre tine, poţi declara non-stop că viaţa e
magnifică, dar poţi avea atitudinea asta şi atunci când viaţa te va provoca
mult mai mult decât ţi-ai dori? Poţi rămâne tu însuţi, şi când ţi se va da, dar
şi când ţi se va lua? Căci am văzut o grămadă de oameni care îţi declară cu
emfază că sunt liberi, dar la prima provocare mai abruptă a vieţii se întorc
iarăşi la mila de sine, caută iarăşi mila celorlalţi şi iarăşi încep bocetul şi
jălania către doamne-doamne şi măicuţa! Iar caută minunile icoanelor
plângăcioase, iar pleacă în pelerinaje către moaştele celor adormiţi. Dacă încă
te afli în dualitatea asta, eşti încă între două bărci, adică ţi-e frică de
mori să te agăţi de tine însuţi, pentru că simţi că nu ai destulă susţinere
interioară pentru a rămâne în picioare mereu. Şi te agăţi iarăşi de un dumnezeu
exterior, pentru că încă există separare în tine, încă există nevoia ascunsă de
idolatrie. Aşadar cum îţi creezi realitatea prin ceea ce vrei sau prin ceea ce
eşti? Drumul în viaţă este a fi-a face-a avea, nu invers.
O altă capcană este
nevoia irezistibilă de a cunoaşte cât mai multe, de a merge la o infinitate de
cursuri, de a citi cărţi cu nemiluita şi de a vizualiza documentare spirituale
fără număr. Nimic rău în asta, cunoaşterea e bună şi îţi menţine viu focul
sacru din interiorul fiinţei tale. Însă de multe ori, apare dezamăgirea atunci
când tot cauţi prin toate sursele, dar parcă mai nimic nu reuşeşte să te umple
şi să-ţi schimbe viaţa într-un mod benefic. Cauţi şi tot cauţi, dar niciodată
nu ajungi la o destinaţie. Acum te fascinează ceva, ca mâine să te seducă
altceva. Şi te afli mereu ca într-un vortex sau ca într-un carusel care se tot
învârte, dar nimic nu îl poate opri. Atunci când dai de ceva cu care rezonezi,
lasă ca acea experienţă să se aşeze în tine şi aprofundeaz-o cât mai mult,
înainte de începe iarăşi altceva, doar pentru a abandona iarăşi. Nu căuta cu
disperare, ci mai degrabă ia totul ca o joacă, experimentează şi pune în
balanţă!
Mai vroiam să spun că
unii aleg calea devoţională. Adică, calea de a urma un om cu vibraţia mai sus.
De obicei, femeile se ataşează de un astfel de om pentru că ele implicit sunt
mai emoţionale. E de înţeles şi nu e nimic rău în asta. Dacă nu e discernământ îndeajuns pentru a
face propriile alegeri, mai bine pe lângă cineva mai sporit decât nimic. Însă
capcana aici e să te ataşezi şi să nu mai reuşeşti să te desprinzi. Sau
eventual te desprinzi, dar o faci doar pentru a urma un alt maestru, un alt
iluminat. E ca un carusel care se tot învârte dar nu te duce absolut nicăieri, nicidecum către o evoluţie. La început de drum în evoluţia spirituală, ai nevoie de repere, de
oameni, de cărţi, de cunoaştere. După ce drumul se limpezeşte şi capeţi
discernământ, adică începi să te cunoşti mai profund, cumva capeţi putere şi nu
îţi mai lipeşti inima de nimeni. Deşi contacul cu tot ce înseamnă cunoaştere,
inclusiv maeştrii, cărţi, seminare, documentare, va rămâne în continuare, dar
într-un mod mult mai detaşat. Pentru că discernământul căpătat în timp, îţi dă
totodată şi puterea de a filtra oamenii şi informaţiile care vin spre tine.
O altă capcană este
nevoia de a îi învăţa pe alţii ceva, atunci când crezi că tu ai făcut deja ochi
spirituali. Asta mi se poate reproşa şi mie. Senzaţia pe care o au unii, e că
eu aş învăţa ceva pe cineva aici. Nu iubiţii mei, nu cădeţi în această capcană.
Îmi place să scriu, dar dincolo de aceste cuvinte nu urmăresc nimic, nu vă cer
nimic. Pentru mine e ca o eliberare. Dacă vreţi, rămâneţi aici, dacă nu, urmaţi-vă calea voastră care nu e
neapărat să mă includă şi pe mine. Dacă stilul acestor scrieri vi se pare prea
imperativ, daţi-vă voie să fiţi total de partea voastră, daţi-vă voie să
spuneţi „nu”, dacă simţiţi că vă tulbură ceva când mă citiţi. În peisajul
spiritualităţii sunt mulţi care au ales să trăiască din asta, din ai învăţa pe
alţii câte ceva. Nu e nici bine, nici rău. În realitate, nimeni nu te poate
învăţa ceva anume, ci doar poate, eventual, să îţi reamintească ceea ce între
timp doar ai uitat. Pentru fiinţa voastră, cea mai importantă e tot fiinţa
voastră. Daţi-i acestei fiinţe tot ce aveţi voi mai bun, timpul vostru,
interesul vostru, bucuria voastră, creaţia voastră!
Învăţaţi de la albinuţe, cum trec ele din floare în floare, nu zăbovesc prea
mult doar într-un singur loc şi iau doar cele de trebuinţă pentru ele, nici mai
mult, nici mai puţin!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu