Bolile subtile ale sufletului

Bolile sufletului nu sunt nimic altceva, decât pierderi de energie. Când acest suflet începe să piardă din energia sa divină, mai devreme sau mai târziu, şi trupul începe, mai mult sau mai puţin, să bolească. Nu e neapărat o regulă general valabilă, dar totuşi asta se întâmplă adeseori cu oamenii care sunt scurşi de energie. Aceştia în timp rămân fără putere, fără bucurie, fără entuziasm. Ca şi cum forţa vitală din ei înşişi începe să pălească. Pe aceşti oameni care sunt bolnavi sufleteşte îi văd şi îi simt ca şi cum ar fi adumbriţi. Adică sunt învăluiţi ca într-o penumbră, ca într-un cocoon semi-întunecat.

Boala sufletului se insinuează puţin câte puţin, acolo unde se instaurează dezamăgirea ce te scufundă în depresie. Şi când ajungi în acest punct, începi să te identifici cu această stare alterată care te scurge de energie cu fiecare zi care trece. Începi să te identifici cu bolnavul autentic, care nu are încotro decât să îşi trăiască viaţa raportată la boala sa. E ca o otravă pe care dacă o laşi să te cuprindă şi nu o elimini din start, începe să te otrăvească, încet şi sigur.

De aceea şi cred atât de mult în evoluţia spirituală. Căci aceasta te face conştient de ceea ce se întâmplă cu tine. Te face din ce în ce mai atent la ceea ce se întâmplă în interiorul fiinţei tale. Te pune în alertă de fiecare dată când simţi că ceva nu e în regulă cu tine. Şi atunci, dacă te afli pe drumul tău cu sinceritate, începi să iei măsuri şi să tai răul din rădăcină. Căci uneori, boala sufletească se poate insinua extrem de repede. E ca un hoţ care intră pe uşă şi iese pe geam într-o clipă, fără ca nimeni să-i dibuiască urmele. Doar vigilenţa o poate face, doar discernământul poate sesiza aceste stări care vin şi care în mod normal pleacă.

Dar în unii oameni, boala sufletului nu mai pleacă. Căci a prins un locaş călduţ în ei şi nu mai vrea să îi părăsească. Şi atunci omul nostru rămâne prins ca într-o cursă în acest cocoon format din tot felul de emoţii distructive. Nu mai sunt dispuşi să îşi ridice vibraţia sub nici o formă, ci încep uşor-uşor să se identifice cu bolnavul închipuit din ei înşişi. De ce spun că există un bolnav închipuit? Pentru că la începutul acestei boli sufleteşti, există mereu o alegere pe care încă o mai poţi face din sinele tău şi cu toată puterea ta. Însă dacă trece un timp mai lung pentru această alegere, puterea din tine se disipă şi te surprinzi că ai rămas cu mâinile goale, adică ai intrat prin inerţie în cursa depresiei şi implicit în această boală sufletească care devine un fel de carie ce îţi fărâmiţează sufletul de energie, pe zi ce trece.

Căci şi boala te poate seduce dacă nu eşti atent şi nu îţi păstrezi puterea divină din tine însuţi. Cum te seduce? Prin mila de sine şi prin mila celorlalţi care te vor înconjura şi îţi vor oferi emoţiile lor distructive pe care le doreşti atât de mult. Ceva ai de câştigat din boala ta şi atunci începi identificarea cu ea. E un paradox într-adevăr, dar labirinturile minţii sunt atât de complexe încât te poţi foarte uşor rătăci prin ele, dacă nu eşti permanent atent la ceea ce se întâmplă cu mintea, sufletul şi trupul tău.

Ca să îţi surprinzi starea alterată care vrea să se insinueze subtil, e nevoie de atenţie, de centrare, de vigilenţă. Nu e vorba de a sta ca un milog în genunchi şi de a tot striga la ceruri „doamne miluieşte”, asta nu îţi va folosi la nimic. Ci e vorba de atenţia ta care te conectează prin această alegere la fiinţa ta divină, reală şi autentică, nu la o fiinţă schizoidă delimitată de lumina sa. Priveghează, adică fii vigilent, fii în alertă permanent! Tocmai asta înseamnă spiritualitate şi evoluţie spirituală. Să îţi menţii mereu vibraţia sus, acolo unde nimeni şi nimic nu se poate atinge de conştiinţa ta.

Vulturii se avântă tot mai sus şi de acolo unghiul lor de observare se lărgeşte, pe măsură ce se tot înalţă. Aşa e şi cu vibraţia. Dacă rămâi în necunoaştere, în resemnare, în pasivitate, în trândăvie, în nesimţire, nu te poţi ridica mai deloc pentru a îţi observa stările, ci crezi că vibraţia joasă, a marelui nimic, e tocmai firescul tău şi astfel acest nefiresc devine a doua ta natura. Vulturii se înalţă fără nici un efort pentru că asta stă în firescul lor. Dar totuşi pentru această înalţare, fac şi ei o alegere. De ce să se târască când menirea lor este să se înalţe şi să zboare cât mai sus?

Însă omul alege adeseori să se târască pentru că alege nefirescul din mintea sa care pune stăpânire pe el. Toată natura, păsările şi animalele trăiesc şi vieţuiesc în armonie deplină cu firescul lor. Omul însă are şi liber arbitru. El poate alege oricând lumina sau întunericul. Poate alege oricând frumosul sau urâtul, susţinerea sau critica, încurajarea sau cârcoteala, creaţia sau bârfa, bucuria sau frica. Primele te revitalizează şi îţi umplu de energie benefică sufletul. Celelalte te scurg de energie şi îţi fărâmiţează aura energetică a corpului tău emoţional. Şi când acesta are de suferit, şi celelalte corpuri energetice au de suferit, adică corpul eteric, mental, astral, cauzal. Şi implicit corpul fizic, cât oare ar putea el rezista în faţa iureşului de gânduri negative şi de emoţii distructive care-l învăluie?

Aşadar, rămâi conştient de tine fără să îţi iei pauze, căci pauzele te pot duce în hău dacă nu eşti atent pe unde mergi. Şi de acolo cine ştie cât de repede mai poţi ieşi?

Alege acum să înlături urâtul, întunericul şi pustiirea din viaţa ta!

Alege frumosul, alege lumina, alege bucuria!