Oamenii pun mare preţ
pe imaginea lor exterioară. Ei se privesc în oglindă şi fac tot posibilul ca
trupul lor să arate cât mai bine. Pielea să fie cât mai întinsă şi curată.
Orice rid sau cearcăn se vrea înlăturat, nu cumva să ne dea pe faţă
frământările interioare. Orice umbră din jurul ochilor se vrea şi ea
înlăturată, căci nimănui nu-i place o privire întunecată. Astfel încât, oamenii
se trezesc şi-şi contemplă propriile lor feţe, încercând cu mult efort să îşi
ascundă suferinţa de pe chipuri. Imaginea exterioară e la mare preţ, însă pe
cea interioară, mai nimeni nu încearcă să o înfrumuseţeze.
Pentru că ea nu se
vede şi nu atrage privirile arzânde ale unor trupuri aflate în căutare de alte
trupuri. Frumuseţea interioară nu se vede cu ochii, dar se simte cu sufletul.
Ea trece fără ca nimeni să întoarcă capul după ea, fără ca nimeni să o
dorească. Căci oamenii îşi doresc de cele mai multe ori, ceea ce este palpabil
şi se poate vedea cu ochii fizici: frumuseţea exterioară, aceasta seduce şi
atrage irezistibil! Iar oamenii sunt capabili de multă energie şi sacrificii
pentru a pune mâna pe ea. Pentru că oamenii vor să fie frumoşi cu trupul, acum.
Orice privire ce ar putea surprinde o mică scăpare a imaginii noastre, este
remediată imediat, într-o clipă. Aceasta nu suportă nicidecum amânare!
Dar ceea ce suportă
multă amânare din partea noastră, este imaginea noastră lăuntrică. Aceasta e
amânată de pe o zi pe alta, fără grabă. Nu contează dacă nu am chef acum să îmi
mai remediez această imagine, cu siguranţă voi avea chef altă dată. Mâine,
poimâine, peste o lună sau peste un an, numai nu acum! E prea dulce aşteptarea
şi prea seducătoare amânarea, pentru a ne ocupa de noi înşine chiar acum. Însă
pentru trup oricând ne găsim timp, chiar dacă asta ar însemna să luăm din
timpul priorităţilor noastre. Oare de ce imaginea exterioară e adeseori mai
importantă decât cea interioară?
Dacă ţi-ai putea vedea
sufletul cu ochii fizici, oare cu ce fel de floare s-ar asemăna sufletul tău?
Ce senzaţie ţi-ar da această floare atunci când ai privi la ea? Iubire,
bucurie, armonie, lumină, pace? Sau frică, tulburare, tristeţe şi dezgust? Cu
ce fel de floare te-ai asemăna dacă fiinţa ta s-ar înfiripa şi ar răsări în
faţa ta? Ai putea să te apropii de ea cu gingăşie ca să-i priveşti mai atent
frumuseţea sau ţi-ai întoarce faţa de la ea pentru că nu ai putea suporta
urâciunea ei materializată în faţa ta? Ai îngriji-o şi mai mult ca până acum
sau ai secera-o din rădăcină cu brutalitate ca să nu te mai vezi niciodată
exact aşa cum eşti?
Sufletele noastre se
aseamănă cu tot felul de flori. Unele sunt vii şi colorate, stabile şi
parfumate. Pe acestea nu a reuşit nimeni să le frângă şi să le smulgă din
rădăcină. Nimeni nu le-a putut scutura de petalele frumuseţii lor. Nimeni nu
le-a putut călca în picioare, căci ele pur şi simplu nu s-au lăsat niciodată
călcate de nimeni în picioarele răutăţilor şi a vicisitudinilor vieţii de zi cu
zi.
Ele sunt vii pentru că
cineva are permanent grijă de ele. Cineva se trezeşte pentru a le îngriji,
pentru a le uda sursa de viaţă şi pentru a le tăia buruienile ce se mai
înfiripă uneori în jurul lor. Cineva taie aceste buruieni ale credinţelor
limitative şi programate care nu lasă sufletul să mai respire libertatea
divină. Cineva le contemplă şi le vorbeşte, le acordă atenţie şi nu lasă nici
măcar un fir de praf să se depună pe petalele lor. Cineva ştie că frumuseţea
sufletului e cea mai importantă dintre toate. Trupul e doar o carcasă temporară
care suflă suflare de viaţă pe pământ, doar pentru un timp. Dar sufletul, el nu
e viu doar pentru un timp. El nu suflă doar ascuns în spatele unui trup de
carne, ci el este veşnic viu. Căci orice experienţă a sa, are cu adevărat ecou
în eternitate!
Sufletele oamenilor se
deschid sau se închid, înfloresc sau se ofilesc, în funcţie de lumina sau
întunericul care le învăluie. Lumina vine prin oamenii frumoşi, bucuroşi şi
creativi. Întunericul se insinuează prin oamenii depresivi, trişti şi resemnaţi
în faţa vieţii. Între aceste lumini şi umbre, sufletele oamenilor renasc şi
înfloresc tot mai mult, sau se frâng în două, atunci când nu mai au susţinere
interioară şi grădinarul divin din ei înşişi devine rece, indiferent şi
nepăsător în faţa acestor flori.
Aşadar cu ce fel de
floare te-ai putea asemăna? Oare te-ai asemăna cu un ghiocel firav care de-abia
l-ai putea mângâia de teamă să nu-i frângi petalele? Sau cu un trandafir care
nu te lasă să îi atingi decât numai floarea? Te-ai asemăna cu o orhidee
multicoloră şi totuşi atât de smerită în felul ei care te îndeamnă permanent să
o contempli? Sau te-ai asemăna cu un fel de cactus care nu suportă nici un fel
de atingere?
Oare ce fel de miros
ar emana această floare a sufletului tău? Te-ar apropia sau te-ar îndepărta?
Te-ar convinge ca să o iubeşti şi mai mult sau te-ar dezamăgi atât de cumplit
încât ai fugi pur şi simplu de ea?
Are ea destulă putere în rădăcina ei ca să se susţină în fiecare zi? Sau la prima adiere a unui vânt se frânge în două? Are ea destulă rezistenţă interioară sau la primul îngheţ se usucă şi se ofileşte?
Are ea destulă putere în rădăcina ei ca să se susţină în fiecare zi? Sau la prima adiere a unui vânt se frânge în două? Are ea destulă rezistenţă interioară sau la primul îngheţ se usucă şi se ofileşte?
Floarea aceasta de
care îţi vorbesc eu, e cea creată după chipul şi asemănarea ta. Oare e vie şi
străluceşte sau încă e adormită şi nu se mai satură de atâta somn? Sufletul tău
zboară tot mai sus sau se vaită pe undeva în valea plângerii? Creşte şi se
îndreaptă tot mai aproape de divinitate sau descreşte şi se afundă tot mai
adânc în patimi? Oare se bucură în lumină sau suferă resemnat în întuneric?
Înaintează fără să privească cu frică îndărăt sau merge şchiopătând un pas
înainte şi doi înapoi?
Cu ce fel de floare te-ai putea asemăna, dacă sufletul tău s-ar materializa în faţa ta?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu