Spiritualitatea „baby-face” şi cedările de putere

Dacă unui copil de grădiniţă îi arăţi o jucărie, va începe să îi strălucescă ochii subit şi se va lumina dintr-o dată la faţă. Aşa e şi cu acest tip de spiritualitate pe care am botezat-o „spiritualitatea baby-face”. Unuia care se regăseşte în acest tip de spiritualitate, dacă îi arăţi o jucărică de pe nivelul său de conştiinţă, se va lumina brusc şi va începe să zâmbească instantaneu. Pentru că aici nu există nicidecum discernământ, ci doar euforie, entuziasm cu gura până la urechi şi multă poftă de viaţă. E ca un delir vesel îmbălsămat în tot felul de clişee precum „viaţa e minunată” , „oamenii sunt minuni”, „totul e o minune”.

Pe acest nivel de conştiinţă, oamenii aşteaptă în continuare gură-cască, tot felul de minuni. Iar dacă ele întârzie să apară, spiritualitatea baby-face nu va rămâne nicidecum datoare. Ci te va face ea să vezi minuni la tot pasul, să faci ochii mari şi să rămâi mut de uimire. Şi îţi va da ea minuni la minut cu linguriţa. Iar în timp, începi să devii dependent de acest fel de minuni strălucitoare care îţi tot şoptesc că aici eşti pentru a trăi „uşor, frumos şi bine”. Ca într-un ashram unde turma se adună şi gurul vine şi cântă turmei din strună. Turma se adună şi aşteaptă iluminarea în prezenţa gurului, în apropierea zeului care vine şi pleacă din mijlocul lor. Şi e veselie multă acolo, dansuri, urlete, ţipete, rotiri, meditaţii, totul spre veşnica iluminare care tot întârzie să apară.!

Omul învaţă cel mai bine într-o viaţa inconştientă de om, cedările de putere. Le învaţă pe acestea cu mare îndârjire. Strânge de dinţi şi le învaţă de mic copil începând. Libertatea e doar o metaforă, nu interesează pe nimeni. Dar cedările de putere, fac valuri prin conştiinţele adormite şi idolatre. Acest fel de oameni sunt capabili să meargă până la capătul lumii pentru a-şi mai ceda încă odată puterea din ei. Poate acolo, cu cât va fi mai departe, vor întâlni un alt zeu şi mai iluminat ca precedentul. Poate acolo, la capătul lumii, minunile se vor produce mai repede decât aici, printre muritorii de rând, unde nu se întâmplă nimic. Şi omul merge şi caută în stânga şi în dreapta, în cer şi pe pământ, cărui zeu şi cărui dumnezeu să îi cedeze iarăşi ultima fărâmă de putere din el.

Totul începe cu prostia de la biserică. Aici oamenii vin şi îşi cedează puterea din ei încă de mici, încă din pruncie. Fiecare aşa zis taină care are loc în biserică e un ritual prin care îţi cedezi puterea din tine. Gesturi idolatre de prosternare, de închinăciune, de stat în genunchi, de pupat mâna popilor şi moaştele răposaţilor. Icoanele plângăcioase care lăcrimează de numa-numa, doar-doar te vor convinge şi mai tare să îţi cedezi şi ultimul strop de putere din tine. Apa aşa zis sfinţită cu care să stropeşti în jurul tău, nu cumva să se apropie „cel rău” sau şi mai mult, să iasă „cel care nu se pomeneşte” dintr-un trup posedat.

Dar ştiţi, de fapt, ce îi posedă cu adevărat pe acest fel de oameni? Îi posedă prostia, nimic mai mult. Şi apoi celelalte vin în urma prostiei, una câte una: frica, ignoranţa, idolatria. Toate acestea sunt posesii pe bune. Şi nu mai e nevoie să apară nicidecum „cel rău” care să îşi bată joc de tine, pentru că tu îţi baţi singur joc de tine cu bună ştiinţă. Îţi baţi efectiv joc de tine, ori de câte ori mergi la cineva pe care tu îl consideri mai sporit ca tine, ca să îţi plângi „păcatele” şi să te oferi lui ca experiment, întrebându-l pe unul ca acesta cum să îţi trăieşti viaţa. Şi dăruindu-i astfel puterea, el ţi-o va lua şi se va hrăni din ea, doar nu e prost să te elibereze. Are sens?

Cel mai uşor puterea din om este manipulată şi cedată în faţa religiei. Odată acceptată ideea de dumnezeu care te judecă sau care te mântuieşte, ţi-ai şi cedat puterea din tine. Şi aici tu deschizi un portal. Un portal care se deschide pe frecvenţa suferinţei, căci acolo unde există „păcat”, vinovăţie, ruşine, multe emoţii distructive sunt generate. Iar emoţiile distructive sunt cele care te lucrează mereu din umbră. E ca şi cum ţi se fură identitatea, tu nu mai exişti, dar ia hoţul de unde nu-i! Hoţul e chiar dumnezeul în care tu crezi cu atâta înflăcărare, e chiar zeul sau mântuitorul pe care îl aştepţi după moarte, să vină şi să te ia cu forţa şi să te ducă în sânul lui Avram, unde nu e nici întristare, nici durere, nici suspin.  Adică e chiar de râs. Ai trăit o viaţă în prostie şi idolatrie doar pe frecevenţa de „rob, păcătos şi nevrednic” şi tu chiar crezi că după moarte cineva va veni şi te va ilumina brusc din propriul întuneric în care cu bună ştiinţă ai ales să trăieşti toată viaţa? Asta e culmea prostiei pe pământ! Şi culmea păcălelilor, în acelaşi timp!

Dar am observat că oamenii dispuşi să îşi cedeze puterea foarte uşor, nu se lasă de meserie nicidecum. După ce îşi dau seama că popii şi biserica i-a manipulat la greu, schimbă macazul către spiritualitatea baby-face, unde aici dau de un om „a-toate-cunoscător” care nu mai e îmbrăcat în sutană, ci în haine lumeşti. Şi aici are loc o cedare de putere, dar oarecum lucrurile sunt mai subtile. Nu oricine îşi poate da seama de asta. Pentru că dacă discernământ nu e, nimic nu e. Iar fără discernământ, totul pare aşa o minune, un vis, adică colo mai apare un ozn, colo un extraterestru, colo cineva se vindecă spontan, colo un mesaj de iubire şi pace primit de la nu ştiu ce entitate de lumină, un reptilian, un gri care mai face un implant în prostia oamenilor şi iaca spiritualitatea dă pe afară pe pământ!

Şi aceste cedări de putere, am observat că se fac în general prin programele subversive din subconştient. Aşadar, oamenii nu gândesc atunci când o fac. Dar o fac ori de câte ori încep să se raporteze la un El de care se separă. Să fie un Domn sau o Doamnă, orice, numai să fie ceva din afara lor la care să se raporteze.  Să fie ceva mai presus de ei, asta contează pentru acest fel de oameni, cel mai mult. Şi neapărat să se considere separaţi de acest El. Adică omul nostru are toată puterea în propriile mâini, dar vrea doar să fie un simplu obedient în valea plângerii. Iar dacă doar asta vrea, asta şi primeşte, nu e nimeni de vină pentru alegerea omului!

Aceste portaluri de suferinţă prin care omul îşi cedează puterea se fac, multe dintre ele, şi pe baza afirmaţiilor spuse pe pilot automat, fără discernământ. Afirmaţii de genul „doamne ajută”, „doamne miluieşte”, „eu nevrednicul, eu păcătosul”, „ce n-aş da să am cutare lucru”, „ce n-aş face pentru a avea ceva sau pe cineva”, „sufăr cumplit pentru situaţia mea actuală”, „sunt neputincios, nimeni nu mă ajută”. Toate aceste afirmaţii par doar cuvinte în aparenţă, dar în realitate, ele sunt efectiv cedări de putere. De obicei, oamenii când le rostesc nu sunt atenţi la cuvinte. Exact ce face turma cu ochii larg închişi, ce începe să facă unul, începe să facă toţi, ca un lanţ al slăbiciunilor în care fiecare îşi cedează puterea unul altuia. Şi când deschizi aceste portaluri, să nu fi mirat că nu te vei simţi bine, căci pe acea frecvenţă joasă atragi tot pe cei de aceeaşi frecvenţă cu tine, oameni, entităţi sau ce-or mai fi.

Oamenii vor mesaje pozitive, luminoase, îngăduitoare, blânde, pline de pace. Mesajul meu de astăzi ştiu că nu se încadrează în spiritualitatea baby-face care te adoarme şi te face inert. Prefer mesajele dure, dar realiste, care mă fac conştient, care mă trezesc, care îmi ridică efectiv vibraţia din somnul raţiunii!