Da, oamenii sunt lumina pe pământ. Ei luminează atât de frumos, deși adeseori nu sunt nici pe departe conștienți de asta. Ei luminează peste tot în jur când apar. Și pământul chiar are nevoie de această lumină care este chiar vibrația proprie oamenilor. Și pământul vibrează lumină, odată cu oamenii. Și natura înconjurătoare la fel. Copacii, florile, frunzele toate, vibrează lumină în jur. Animalele, păsările, insectele, oricât de mici și insignifiante ar fi, vibrează și ele o mică luminiță.
Căci totul, dar absolut totul e licăr de viață pe pământ. Și acolo unde este licăr de viață e frumos, nu poate fi altfel. Și unde luminează mai exact acest licăr de viață în oameni? În ochii lor, acolo luminează. În ochii lor te afunzi, te scufunzi, te apropii, te regăsești. Pentru că în cele din urmă, nu suntem chiar atât de diferiți unii de alții. Ne apropie mult mai multe lucruri decât cele care ne despart. Și oare ce ne apropie, ce ne desparte?
Ne apropie iubirea din noi care e chiar lumina de care vorbesc aici. Aceasta ne învăluie cu dor și cu tânjire unul către altul. Ne cuprinde și ne face să ne deschidem, la început poate cu multe rețineri, cu multe întrebări, cu multă defensivă. Ne apropiem de o vibrație care ne derutează adeseori, pășim înainte cu teamă, dar mai mult înapoi. Și asta o facem de teamă să nu ne rănim și implicit să nu rănim sufletele celor din jur. Pentru că adeseori nu știm cum să ne apropiem unul de altul fără să ne rănim.
Și totuși o facem, nu avem încotro. Căci aici, izolarea și repudierea vieții nu are niciun rost, niciun farmec. Am venit un timp pe această planetă, nu prea mulți ani. Învățăm în toți acești ani să ne regăsim lumina din noi înșine. Unii au mai multă îndemânare la capitolul ăsta, alții mai deloc. Unii se apropie firesc și natural. Alții, nu prea știu cum să o facă, nu au încă această abilitate formată, fricile și traumele acumulate de-a lungul vieții, i-au făcut tare aricioși. Nici eu nu am această abilitate, dar încă lucrez la ea. Și îmi place să o cultiv pentru că e mai greu decât să te izolezi. Și ce e mai greu, mă atrage acum, pentru că mă scoate din zona mea de confort, din visările mele, din inerția mea. Și atunci spun „da” oamenilor, deși prima tentație e să spun „nu”. Când am spus „nu”, am avut și regrete. Când am spus „da”, aproape niciodată nu am regretat.
Pentru că noi oamenii, suntem meniți să ne apropiem unii de alții, nu să ne îndepărtăm. Și această deschidere ne face bine. Căci doar așa învățăm să ne iubim, prin deschidere, nu prin închidere. Sigur că există și limite, sigur că există și suprasaturații care vin de la o prea mare deschidere care se face fără discernământ. Când vrei să le dai la toți satisfacție, te pierzi pe tine însuți. Nu poți duce asta mereu și cu oricine. Dar măcar merită încercat. Tocmai și pentru ca să îți cunoști limita ta și cât poți tu duce, cât poți tu manifesta iubirea ta, fără să simți că te pierzi pe tine însuți. Asta nu e ușor. Mai ales când mintea și identificarea cu ego-ul ne bagă foarte rapid în suferință, în tristețe, în angoasă. Adică preferăm ca mai degrabă să ne reprimăm simțămintele decât să ne lăsăm totalmente deschiși, liberi, puri.
Căci lumina oamenilor e puritate. De aceea, avem atât de multă reținere în a ne apropia unii de alții simplu și curat. Ne apropiem cel mai des cu bănuieli și gânduri ascunse, cu așteptări, cu scutul și sabia scoasă din teacă. Parcă pornim la un război de care pe care, nu cumva să fim noi cei pierzători. Și dacă am pierde oare ce s-ar întâmpla? Dacă ne-am arăta și vulnerabilitatea, și frica, și sensibilitatea noastră, oare ce s-ar întâmpla? Am deveni penibili și umili? Dar puterea noastră tocmai în asta constă, să ne arătăm așa cum suntem pe bune, nu schimbând măștile non-stop, doar așa de ochii lumii ca să părem invulnerabili nevoie mare.
Dar ne place să părem intangibili, invulnerabili, puternici, fățoși. Ne place să ne arătăm așa cu trupurile. Asta în timp ce sufletele noastre sunt într-o totală discrepanță cu imaginea afișată în afară. Asta pentru că ne place ipocrizia și mereu ne contopim cu ea. Ipocrizia e vulpea vicleană din umbră care stă mereu la pândă, doar-doar o mai prinde pe cineva în cursa ei. Și mulți se prind acolo, unii ies rapid, alții niciodată. Căci și aici există o seducție care ne fură. Începem să ne identificăm cu un rol, cu o mască, cu ceva sau cineva ce nu ne aparține. Intrăm în jocul ăsta și murim puțin câte puțin în fiecare zi. Pentru că nu vrem libertatea spirituală, ci vrem să ne identificăm cu rolul mascat ce ni-l tot șoptește ego-ul nostru pe care îl mângâiem și îl adulăm, nu cumva să părem vulnerabili și slabi. Dragul nostru ego ce ne-am mai face noi oare fără el?
Și oamenii se închid rapid când ceva sau cineva le lezează acest ego. Numai atunci are loc această închidere, când apare această lezare. Adică simți că ceva te-a jignit și nu suporți asta. Suporți mai bine să te închizi și să îți lingi rănile de unul singur, acolo unde nicio privire nu te mai poate pătrunde, unde nimeni nu mai are acces. Căci tu ai închis toate porțile. Și vrei să rămâi singur, solitar și solidar cu suferința ta. Vibrația scade și începi să te perpelești. Te frămânți, te tulburi, te sugrumi de unul singur în această stare, ca într-un torment al neputinței. Oare are vreun rost acest chin zadarnic, această închidere, această renunțare?
Desigur că toate au un rost pe lumea asta. Chiar și alegerea suferinței. Alegi suferința atunci când simți că nu mai poți alege altceva. Și te lași acolo un timp în acea frământătură. Ai nevoie de asta, însă doar ca iarăși să revii la viață, la oameni, la lumină, la iubire. Ai nevoie să simți puțin acest chin, doar ca să te ridici și mai luminos, mai apoi. Că așa suntem noi oamenii, ne deschidem sau ne închidem în funcție de patimile noastre. Și ele sunt acolo, se trezesc și te răscolesc tocmai atunci când aveai falsa impresie că ești doar zen. Dar eu nu vreau nicidecum să fiu zen. Pune mâna pe mine să simți că vibrez la orice atingere, de unde atâta zen?
Da, într-adevăr, oamenii sunt lumina. Și această lumină e puternică, e dincolo de lumina fizică care apare sau dispare dincolo de nori. Căci suntem cu toții vibrație, energie, conștiință, nu suntem doar pachete de carne și sânge care se tot plimbă trufaș de colo-colo. Trupul e doar un vehicol purtător de lumină, purtător de iubire. El ne îndeamnă pașii către lumina și iubirea celorlalți. Uneori dăm de un om și rămânem acolo cu el, ca și cum nu mai vrem să ne despărțim niciodată. Pentru că atunci, ne recunoaștem pe noi înșine, în vibrația acelui om. Și ne simțim bine acolo lângă el. Am venit, ne-am apropiat, ne-am cunoscut, oare ce rămâne de făcut?
Dar mai sunt și oameni în a căror lumină simțim că nu ne mai recunoaștem. De aceștia fugim, ne întoarcem fețele, cu greu îi suportăm. Îi etichetăm imediat în aroganța noastră. Îi etichetăm și îi repudiem, nu vrem să aveam de-a face cu aceștia. Dar să știi tu, omule frumos care citești aceste simple rânduri, să știi că în orice om există divinitate, există lumină, există iubire, există puritate. În absolut orice om există licăr de viață și de la orice om ai ceva de primit, dar ai și ceva de oferit. Cel mai ușor e să alegi suferința, deși te macină asta atât demult. Cel mai greu e să alegi bucuria vieții, deși asta te înalță atât de mult. Suntem aici parcă pe un tărâm al masochismului spiritual și cu greu ne regăsim, căci nu-i așa, nimeni nu e cu adevărat de aici.
Doar învățăm să fim oameni printre oameni, învățăm să ne apropiem unii de alții, învățăm să ne manifestăm iubirea care nu se poate manifesta doar ca un simplu dat. Așadar, alege lumina și iubirea din tine însuți, manifest-o chiar dacă nu știi dinainte cum, ea singură te va învăța toate doar dacă o alegi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu