Există iubirea pasională între un bărbat şi o femeie, în care îndrăgostiţii se apropie delicat unul de altul la început. Fiecare mereu cu gândul la celălalt. Fiecare mereu cu ochii pe celălalt. Îndrăgostiţii se întâlnesc, apoi iar se despart, apoi iarăşi se apropie şi jocul acesta e frumos şi poate ţine puţin, o vreme sau chiar pentru toată viaţa. Şi iată cum îndrăgosteala se transformă din pasiune şi vâlvătaie, în recunoaşterea celuilalt ca fiind o parte din tine. Iubitul sau iubita vine cu patimile sau cu fricile sale aproape de celălalt, până ce toată această tulburare se dizolvă în simţământul celuilalt. Cel cu iubirea mai mare se lasă pe el însuşi absorbit de slăbiciunile celuilalt, le absoarbe pe toate ca pe un burete şi apoi îi umple acestuia golurile sufleteşti, dăruindu-i acestuia energie, putere, curaj, nădejde...
Există iubrea curată dintre un părinte şi un copil, a cărei curăţie şi puritate nu poate fi asemuită cu nici un alt fel de iubire. Aceasta nu o poate înţelege şi nu o poate simţi decât cel ce a dat naştere unui copil. Când copilul apare în peisajul părinţilor, le arată acestora, exact golurile lor interioare, îndemnându-i indirect cum să se depăşească pe ei înşişi, cum să îşi recunoască puterea din ei, cum să caute şi să găsească soluţii care până înainte de venirea sa pe lume, păreau probleme de nerezolvat. Copilul te scoate din zona ta de confort, din inerţia ta, din lenea şi trândăvia ta cu care îţi place adeseori să cochetezi, dar toate acestea nu-ţi folosesc la nimic, decât la nesfârşitele reverii şi visări ale nimicului. Copilul vine către tine simplu şi firesc, curat şi pur, fără gânduri ascunse. El îţi oferă bucurie şi iarăşi bucurie, astfel încât inima ta ce pare amorţită începe să se deschidă şi să lase iubirea să curgă râuri, râuri, râuri...
Există iubirea dintre un discipol şi un învăţător. Aceasta este un mare dar şi nu oricine o poate experimenta. Această iubire include respectul, devoţiunea, sinceritatea. Învăţătorul pare mereu că îl trage pe învăţăcel după el, iar cu cât învăţăcelul prinde mai repede tot ceea ce are de învăţat, maestrul accelerează şi el, căci râvna discipolului pare de neoprit. Uneori învăţătorul se opreşte şi îl lasă pe învăţăcel să se apropie de el şi să-l îmbrăţişeze, îi dă voie să se aşeze lângă el sau chiar să-i spele picioarele cu părul său. Dar asta o face doar pentru ca discipolul să îşi tragă puţin suflul, pentru ca din nou să se ridice şi să-l urmeze pe maestrul său. Acesta iarăşi fuge şi-l cheamă pe pe discipol după el, lăsându-l uneori să se apropie, lăsându-l să se apropie doar aşa ca o părere sau ca şi cum i-ar atinge doar ciucurii de la poale. Şi pentru discipol această atingere este îndeajuns, nu are nevoie de mai mult. Dar după un timp, în toată această iubire apare şi despărţirea, căci nici un maestru adevărat nu îşi va ţine lângă el discipolul furându-i acestuia libertatea. Aşa că vine vremea când discipolul pleacă de lângă maestrul său în lume, neuitând însă niciodată timpul petrecut lângă acesta...
Există iubirea dintre doi prieteni, a căror prietenie se transformă şi aceasta într-un fel de iubire, chiar dacă prietenii se despart şi se revăd la distanţe de timp foarte lungi. Cei doi îşi amintesc unul de altul, se cheamă iarăşi, căci dorul unuia făţă de celălalt îi mistuie şi-i recheamă iarăşi să se revadă faţă-n faţă. Prietenii adevăraţi rezistă în timp, în ciuda diferenţelor de opinie, în ciuda schimbărilor care apar într-unul sau în celălalt. Prietenia e sursa iubirii, izvorul ce o generează şi care se alimentează din împărtăşirea gândurilor şi simţămintelor. Prietenia e frumoasă şi nu caută la faţa omului, ea nu are nevoie de confirmări şi nici nu pune condiţii între cei doi. Atunci când apare o condiţie, una cât mică chiar, prietenia dispare şi apare interesul, batjocura, dispreţul, superioritatea. Prietenia se susţine însă doar pe sinceritate şi pe respect, altfel nu poate rezista în calea vicisitudinilor vieţii...
Există iubire între oameni care se recunosc unul în altul, chiar dacă nu şi-au vorbit niciodată. Ei se recunosc în priviri, într-o strângere de mână, într-o îmbrăţişare. Între aceştia poate că nici nu va exista vreodată o relaţie anume, dar în sufletul lor există un locaş de neatins pentru acest fel de oameni. Pot fi bărbaţi, pot fi femei, pot fi copii sau orice fel de oameni, frumoşi, melancolici, visători, pragmatici, agitaţi, calmi, tineri sau bătrâni. Iubirea nu caută la forme şi nici posesivă sau geloasă nu poate fi. Ea uneori rezistă în timp pe baricade, alteori e răpusă la prima adiere de vânt. Dar viaţa însăşi o căleşte, o îngrijeşte, o înalţă sau o smereşte, o testează şi o sporeşte, toate acestea într-un mod de nedescris în simple cuvinte umane...
Iubirea poate fi de multe feluri şi totuşi ea e doar una. Ea nu se precipită şi nici nu se îngrijorează în zadar din pricina celuilalt. Pentru că iubirea nu e slabă, nu e doar frunză-n vânt. Ea se recunoaşte în celălalt fără a tot pune întrebarea prostească „oare mă iubeşte sau nu mă iubeşte”? Când simţi iubire pentru celălalt nu mai are nici un rost să îţi pui întrebarea aceasta. Sau crezi cumva că nişte simple cuvinte te-ar împăca cu ceva, când tu singur ştii exact cum stau lucrurile fără a căuta răspunsuri la ceea ce nu se poate răspunde prin cuvinte? Iubirea înseamnă libertate, acesta e marele dar pe care îl poţi oferi celuilalt atunci când simţi că sentimentul tău e dincolo de lumesc, dincolo de carnal, dincolo de orice fel de condiţionări...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu