Cum adică să înveţi să gândeşti cu mintea ta? Oare lucrul acesta se învaţă sau este de la sine înţeles că fiecare gândeşte doar cu mintea lui? Şi cine te-ar putea învăţa să gândeşti cu mintea ta? Dacă cineva te-ar învăţa asta, înseamnă că nu ai mai gândi cu mintea ta, ci cu mintea lui! Aşa că la urma urmei, nimeni, absolut nimeni, nu te-ar putea învăţa să gândeşti cu mintea ta. Dar sunt unii oameni care ţi-ar putea mărturisi acest lucru, că încă nu ai ajuns să gândeşti cu mintea ta! Ei nu te vor învăţa niciodată cum să ajungi la tine, ci doar îţi vor indica faptul că încă eşti departe de autenticitatea ta.
Şi când te surprinzi că te afli departe de tine şi de autenticitatea ta? Atunci când vine clipa, şi acum este, când intrând măcar pentru un moment în tine însuţi, te vei surprinde ca agăţat în iluzia timpului. Corpul tău trăieşte în prezent şi conştiinţa ta nu poate înlocui clipa prezentă cu nimic, căci doar acest prezent dizolvă iluzia timpului, doar în „aici şi acum” starea ta rămâne în puritate, rămâne în bucurie, rămâne în creativitate. Imediat ce ai ieşit din „aici şi acum”, starea ta naturală, începe să se altereze, să se întunece, să se disocieze. Şi cine se separă, cine se disociază, cine începe să sufere?
Uneori ai impresia că locuiesc doi în tine însuţi, nu-i aşa? Unul tot face lucruri, trece prin tot felul de stări, îşi bate capul cum să mai răzbată el în lumea asta, cum să facă una, cum să o rezolve pe cealaltă. Celălalt doar asistă la tot acest demers şi pare spectatorul din umbră care consemnează toate aceste fapte, gânduri şi emoţii. Le consemnează şi le pune în balanţă, dar nu într-un mod judecativ, căci acest spectator e dincolo de bine şi dincolo de rău. Spectatorul observă aceste gânduri, observă aceste emoţii care vin şi care pleacă, dar pare că el în esenţa lui, rămâne permanent acelaşi. Aşadar, unul din tine rămâne mereu la fel, celălalt se agaţă în gânduri, în emoţii, în iluzii. Unul îşi păstrează esenţa de observator, celălalt pare mai mereu sedus de ceea ce se perindă prin faţa ochilor săi.
Iar oamenii seduşi, încep să nu mai gândească cu mintea lor. Încep să investească energie în ceva ce nu le aparţine, dar de la care în schimb, au mari aşteptări.
Unii se agaţă de funcţia socială şi ţin cu dinţii sufletului de ea, căci fără ea, ei nu mai sunt nimic. Şi ei nu se pot identifica cu nimicul, ei vor ca toată lumea să îi identifice ca fiind „cineva”. Nu pot da drumul la acest agaţament, căci sub ei, se află hăul, se află neantul, se află judecata lumii care-i va arăta cu degetul, precum că nu fac parte din marea turmă.
Unii rămân agăţaţi de câte o persoană, pe care ei cred că o iubesc de nu mai pot. O iubesc aşa de mult, încât o urmăresc permanent. Ei ştiu totul despre persoana lor iubită, unde se află, cu cine se întâlneşte, ce va face azi şi ce va face mâine. Şi ştiu toate aceste lucruri, pentru că, între timp, „iubirea necondiţionată” din ei înşişi a reuşit să acapareze total libertatea celuilalt. Astfel încât, de aici şi până la manipulare nu mai e decât un singur pas. Tu doar dă-mi libertatea ta, iar eu îţi ofer pe tavă „iubirea mea necondiţionată”! Şi asta pentru că mi-e frică că te voi pierde, mi-e frică că altcineva te va putea fura de lângă singurătatea mea! Iar eu nu vreau sub nici o formă să rămân singur, căci încă nu ştiu să gândesc cu mintea mea!
Alţii rămân agăţaţi în religii, în mântuitori sau în dumnezei care mai de care mai promiţători care te vor primi în poala promisiunii lor, imediat ce „dai colţul” şi ultima suflare. Atunci va fi mare nuntă în ceruri, toţi te vor primi cu mare bucurie în împărăţia cerurilor lor, doar dacă îi alegi pe ei şi nu cumva îi alegi pe alţii! Însă până atunci, mai e o cruce de dus, mai e o vale a plângerii de parcurs, mai e o karmă plină de remuşcări de dedus! Şi astfel oamenii sunt prinşi în acest agaţament al religiilor timpului, inventate de unii şi preluate de alţii. Nici aceştia nu îşi doresc să gândească cu mintea lor, au mereu nevoie mereu de binecuvântări tainice şi harice pentru orice alegere a vieţii lor. Mereu prea păcătoşi, prea nevrednici, prea înrobiţi pentru o minunăţie atât de vastă, la care însăşi viaţa lor îi provoacă! Ei nu pot să-şi dea drumul din poala dumnezeului lor, căci sub acest dumnezeu, se află alt hău şi alt neant. Mintea lor e subjugată de acest iad care nu vrea să cunoască nicidecum libertatea. Ei au nevoie de dogme, de ritualuri, de canoane, de porunci, căci nici aceştia nu au învăţat încă să gândească cu mintea lor!
Alţii rămân agăţaţi de maeştri, de profeţi, de guruşi, de învăţători care mai de care mai eliberatori. Unul îl venerează pe Isus şi ar vrea să se pună în locul lui pe cruce. Altul îi aduce ofrande lui Budha şi caută starea de non-dualitate încă de aici, de pe pământ. Unul îl vrea pe Mahomed, altul îl alege pe Krishna. Unul îl admiră pe Osho, altul se prosternează pe la picioarele lui Mooji. Unul mai sărac cu duhul vrea creştinism şi preia totul la literă, altul mai deştept se identifică cu cabala, încercând să descopere sensuri mistice dincolo de cuvinte. Calea devoţională pare mai seducătoare decât toate, dar e tot un agaţament, tot un ataşament care nu îţi dă voie să scoţi la iveală autenticitatea ta! Căci nici cei ce îşi lipesc inima de religii, de spiritualităţi sau maeştri, nu au învăţat încă să gândească cu mintea lor. Multă lume, oameni puţini!
Oamenii caută adevărul şi par tare sinceri în căutarea lor. Bărbaţii îl caută cu raţiunea, femeile îl caută cu simţirea. Şi caută în dreapta, caută în stânga, înaintea sau în spatele lor, deasupra sau dedesubtul picioarelor lor! Întreabă pe toată lumea, ce cale ar fi mai potrivită pentru ei, ce maestru să urmeze, la ce seminar să mai participe, ce fel de chanelling să mai absoarbă ca neapărat să simtă că plutesc şi ascensionează, ce carte să mai citească şi la ce fel de spiritualitate să mai privească! Căci saturaţia, s-a transformat în suprasaturaţie şi astfel nimic nu pare să-i mai hrănească! Fiecare pare dispus la orice sacrificiu, doar-doar se vor agăţa de vreun concept, de vreo religie, de vreun maestru! Dar de religia unicităţii din tine însuţi, când vei fi dispus să te agăţi? Pe maestrul tău interior, când vei avea destul curaj şi îl vei asculta? Şi oare când vei începe să gândeşti doar cu mintea ta?
Ai putea să te agăţi oricând de cele enumerate mai sus şi să priveşti fără teamă în tine însuţi, fără să îţi fie groază că dacă îţi vei da drumul în gol, vei găsi destul de multă susţinere în fiinţa ta, ca după toate acestea, să ai sentimentul că te-ai întors iarăşi în Acasă?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu