Astăzi vă voi citi eu pe voi...

Astăzi vă voi citi eu pe voi. Şi cine sunteţi voi? Nu ştiu cine sunteţi că pe majoritatea nu vă cunosc, nu v-am văzut faţă către faţă, nu vă cunosc personal. Văd că tot primesc cereri de prietenie şi le dau la absolut toţi accept. Mă mai întreb şi eu uneori, de ce oare mi se trimit aceste cereri, înseamnă că lumea vrea să mă citească, ce mare câştig pentru umanitate!!! Glumesc. Dacă ne pierdem simţul umorului, e de rău, aşa că să mai încercăm şi să zâmbim, chiar şi atunci când citim aceste articole.

Bun. Unii îşi mai iau inima în dinţi şi-mi scriu pe privat, e bine şi aşa decât deloc. Unora v-am răspuns , altora nu am simţit că acum ar fi momentul cel mai oportun ca să intrăm într-o discuţie. Aşa că am amânat pentru altă dată. Dar mulţi încă sunteţi prezenţi la aceste postări, impropriu spus „postări”, nu-i aşa? Mulţi dintre voi, dau numai like-uri, alţii îmi trimit inimioare şi floricele. Mulţumesc, mulţumesc tuturor, şi pentru like-uri şi pentru floricele. Dacă aş putea, le-aş lua cu mine acasă şi mi le-aş aşeza undeva să le văd dimineţa la prima oră, în timp ce îmi sorb cu nesaţ cafeaua. Cine ştie, poate că contemplându-le, voi putea fi conectat la bine şi la frumos pentru toată ziua. Vedeţi că părerea voastră contează? Însă v-aş îndemna să fiţi mai mult decât nişte floricele şi inimioare. Spuneţi şi voi ce credeţi şi ce simţiţi, doar aşa putem creşte împreună. Ţin seama de părerea oricui, doar puţin respect să fie măcar.

Unii m-au întrebat cum şi de unde vin aceste articole. Vă răspund acum, nimic, spectaculos, nimic paranormal! De fiecare dată când mă apuc de scris, apare o întrebare de genul „la ce bun” sau „cui îi folosesesc toate aceste scrieri”? Întrebarea apare, şi înainte de a scrie şi imediat după. Răspunsul? Nici până în ziua de azi nu l-am aflat, adică habar n-am la ce bun, habar n-am la ce foloseşte. Nici până în ziua de azi nu ştiu dacă aceste scrieri le creez eu, sau pur şi simplu vin prin mine şi ele aşteaptă să fie materializate. Şi astfel, până nu le dau o formă din mine către voi, ele nu mă lasă în pace, e ca o urmărire de „care pe care”. Dacă intervine lenea, încep să caut justificări, de genul „n-am chef de scris şi oricum nu foloseşte nimănui”.
Şi apoi apare un dialog, e ceva ca o negociere, eu tot spun că nu am chef, în timp ce inspiraţia tot încearcă să mă convingă să ies din inerţie, să trag tastatura către degeţelele mele lungi şi subţirele, şi doar să încep să scriu fără să îmi mai bat capul cu astfel de prostii. Pentru că aceste prostii sunt nişte piedici. Mintea vrea să te aburească şi să te vrăjească, ca s-o laşi mai moale sau chiar să te opreşti. Dar eu nu pun prea mare preţ pe ce spune mintea, căci ştiu că atunci când ea începe să preia controlul, apare defazarea. Nu mai trăiesc din sine, ci din minte. Şi e o mare diferenţă aici, cine are obiceiul să lucreze cu el însuşi, îşi dă seama ce vreau să spun.

Pentru mine, mintea va fi mereu o mare unealtă a sinelui, a părţii divine din mine însumi, căci fără ea, nu ar mai apărea nici măcar aceste scrieri. Aşa că, să dăm Cezarului, adică minţii, ce-i al Cezarului, şi lui Dumnezeu, adică spiritului, ce-i al lui Dumnezeu. Eu nu mai folosesc acest termen de Dumnezeu, pentru că mi se pare încă tare limitativ şi de obicei, duce gândul către o proiecţie care nu e tocmai liberă de aceste ataşamente religioase.

Şi apoi, după ce are loc acest dialog interior, aceste degeţele încep să danseze şi să valseze braţ la braţ cu inspiraţia. Uneori iese ceva frumos, alteori mai puţin. Tot ceea ce simt e că scrisul meu, e arta mea care vrea şi tot vrea să fie cât mai cizelată. Aşa simt eu că mă pot exprima cel mai bine şi că îmi aduc contribuţia cât de cât în acest univers. Fiecare dintre noi, ne-o aducem, mai mult sau mai puţin conştient, nu-i aşa?

Despre sufletul meu ştiţi foarte multe, cred eu. Despre sufletul vostru în schimb, eu ştiu foarte puţine. Dar am înţeles şi acest lucru, unora le vine greu să se exprime prin scris, poate le vine mai uşor să se exprime prin viu grai. Dar dacă totuşi e vorba de scris la urma urmei, aş prefera feedeback-ul vostru prin scris, dincolo de floricele şi inimioare. Dar nu-i nimic, puteţi să mi le trimiteţi în continuare, n-o să mă supăr, tot e ceva mai mult decât nimic.

Deci la ce bun această postare de azi? Era doar o curiozitate, dacă vreţi să-mi răspundeţi e ok, dacă nu, e tot ok. Era vorba, de fapt, de ceea ce simţiţi, ceea ce credeţi, şi dacă vă ajută la ceva aceste articole, eseuri sau ...numiţi-le voi cum vreţi.
Ce spuneţi, îmi trimiteţi părerea vostră, absolut sinceră şi necenzurată?

(aceasta e o postare pentru cei de pe facebook, ma gasiti acolo pentru comentarii)