De fiecare dată după trecerea unui nou an şi după stingerea euforiei, omul îşi imaginează cu ochii minţii noul an care se aşterne în faţa sa. Îşi face planuri şi îşi pune la bătaie puterea sa de autoconvingere. El vrea neapărat să îi fie măcar puţin mai bine în noul an. Şi astfel o nouă nădejde se înfiripă în sufletul lui, o nouă aşteptare, o nouă speranţă. Poate omul nostru are mari aşteptări de la anul ce tocmai a început. Cel singur, nădăjduieşte că îşi va găsi sufletul pereche şi se va termina odată cu singurătatea lui. Cel bolnav, nădăjduieşte şi el că boala sa sufletească sau trupească, îl va părăsi în cele din urmă. Cel sărac, îşi doreşte şi el să nu mai simtă sfârşeala şi incertitudinea zilei de mâine. Iar cel care încă simte că nu şi-a găsit drumul său în viaţă, nădăjduieşte că anul acesta se va întâmpla minunea şi el se va regăsi pe el însuşi, descoperindu-şi misiunea sa spirituală. Şi e firesc până la urmă să ne facem planuri şi să avem aşteptări. Speranţa moare ultima, nu-i aşa?
Oamenii îşi doresc multe, dar fac mult prea puţin pentru realizarea acestora. Unii încearcă doar la început câte ceva, dar inconsecvenţa interioară îi ajunge repede din urmă şi se întorc iarăşi la lenevirea lor. Unii se aruncă cu disperare către o nouă relaţie, către o nouă afacere, către o nouă cale spirituală şi mai fascinantă ca precedenta. Vraja îi cuprinde pe moment, dar nu trece mult timp şi se surprind că nu au energie destulă pentru ce şi-au propus. Oamenii aud imboldul spiritului lor, dar de cele mai multe ori aleg să nu îl asculte pentru că acest imbold lăuntric tinde să îi scoată din zona lor de confort. Şi majoritatea oamenilor nu îşi doresc asta pentru că, realistic vorbind, nu sunt dispuşi să iasă din inerţia lor mentală. Iar inerţia mentală o surprinzi cel mai bine, atunci când eşti singur, doar tu cu tine însuţi. Atunci mintea are tendinţa să se comporte tare haotic. Ea atunci generează multe gânduri şi scenarii care mai de care mai halucinante, care mai de care mai năucitoare.
Şi oare ce are puterea să te scoată din această stare fantasmagorică? Doar gândul centrat pe ceva anume, doar gândul conştient are puterea să te vindece, să te umple de energie, de lumină şi de frumos. Gândul conştient îţi ridică vibraţia şi nu te mai lasă să cazi pradă stărilor depresive. Contemplarea e bună şi ea, are şi ea farmecul ei. Fără această contemplare a vieţii, a naturii, a artei, a oamenilor, viaţa noastră ar fi mult prea searbădă. Dar când această contemplare duce la inerţie mentală, sufletească şi trupească, atunci intri încet şi sigur, într-un fel de amorţeală spirituală care te seduce şi îţi şopteşte că ţi-e bine aşa şi că nu mai ai nevoie să faci absolut nimic. Oamenii care ajung în stadiul ăsta sunt ca nişte morţi vii. Totul e amorţit în ei, chiar şi bucuria. Şi atunci nu mai realizează această stare alterată ca fiind atât de nocivă, ci încep să se identifice cu ea, căci le convine, e singura care nu îi scoate din zona lor de confort, adică din amorţeala lor spirituală. Puterea obişnuinţei devine în timp, o a doua ta natură.
Atunci când doi oameni se întâlnesc, apare de la sine întrebarea: „Ce mai faci”? Şi această întrebare atât de simplă în aparenţă, ascunde şi ea un mister. Omul a ajuns în acest peisaj, pentru a face lucruri, cu mâinile, cu gândurile. Căci tu omule, accepţi sau nu, eşti un creator! Şi nu un creator oarecare, ci un pasibil creator divin! Doar în această stare te simţi ca fiind conectat cu divinitatea, în starea de creaţie conştientă şi de contemplare a ei. De aceea atunci când cineva întreabă „Ce mai faci”?, tendinţa firească a oricărui om, este să răspundă că, într-un fel, face ceva, adică creează ceva. Dar şi atunci când practic nu faci nimic, ceva tot rulează în mintea ta, ea nu rămâne niciodată goală decât doar atunci când înveţi să îţi anihilezi iureşul gândurilor printr-un singur gând concentrat. Aşadar, creăm câte ceva chiar şi atunci când avem impresia că nu facem nimic. Însă doar creaţiile conştiente te înalţă şi îţi umplu sufletul de energie benefică. Celelalte creaţii pe pilot automat, te scurg de energie şi îţi golesc sufletul.
Pentru a ajunge la sfârşitul unei cărţi, e nevoie să citeşti fiecare cuvânt, rând pe rând. Pentru a cânta o partitură e nevoie să o iei măsură cu măsură. Pentru a învăţa o limbă străină e nevoie să înveţi mai întâi alfabetul acelei limbi. Nimic nu se poate face bătând din palme. Disciplina e cea care ne centrează, cea care ne oferă putere tocmai prin cultivarea voinţei noastre. Disciplina e cea care ne energizează şi care ne pune în postura de a ne releva sufletul prin creaţia noastră.
Ceea ce am scris mai sus, nu sunt cuvinte mari, iubiţii mei. Ci sunt cuvinte simple, fireşti, naturale, care pleacă din sinele meu şi ajung către sinele sufletelor voastre. Căci dacă există multe dorinţe şi aşteptări pentru anul în curs, eu cred că atunci e nevoie să existe şi disciplină şi răbdare pentru împlinirea lor. Toate aceste dorinţe te urmăresc poate de la an la an, fără ca vreodată să ai mulţumirea că ai reuşit să le şi materializezi. Şi dacă te urmăresc, nu poţi scăpa de ele decât doar dacă accepţi că sufletul tău are nevoie de această materializare a lor.
Dincolo de a-ţi face planuri şi scheme de viaţă care mai de care mai complexe, ascultă-ţi glasul interior şi apleacă-ţi atenţia pas cu pas, rând cu rând, măsură cu măsură! Multă răbdare, multă lumină şi multă bucurie să fie pe drumul tău!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu