marți, 27 mai 2014

Speranta are un loc in inima ta


Găseşte-ţi fărâma de speranţă din inima ta. Dacă încă nu o întrezăreşti, sapă mai adânc. Înlătură rezistenţele care îţi acoperă speranţa. Dă la o parte şi ataşamentele legate de frică care încă te ţin în prizonierat. Nu îţi mai plânge de milă fără rost şi nu te mai cantona în „săracul de mine”. Cui i-ar păsa de săracul de tine şi cine s-ar înduioşa de suferinţa ta? Absolut nimeni. Nu da crezare ipocriţilor din jurul tău care vin şi îţi plâng de milă. Nu da crezare nimănui. Aşa că nu te opri, sapă mai adânc. Lasă ziua de ieri să fie moartă şi îngropată. Între timp, a mai trecut o noapte şi tu ai făcut iarăşi ochi. A venit dimineaţa şi încă te mai gândeşti la ce a fost ieri? Privește cu seninătate cerul, păsările și florile din jurul tău, toate ți-au fost dăruite în dar.
Acum eşti un om nou. Nu îţi lepăda puterea din tine pe nimicurile unor reverii şi ale unor păreri de rău. Lasă nostalgia trecutului să se piardă în neant. Ea nu îţi mai foloseşte la nimic. Aşa că nu rămâne cu mintea în trecut. Fi prezent, doar în prezent. Fi acum şi aici, aici şi acum. Nu lăsa nici cel mai insignifiant gând să te tulbure şi să te neliniştească. Nu îţi crea propriul cuţit imaginar ca mai apoi să te înjunghii singur. Mai bine creează-ţi realitatea înainte de a apuca să te creeze ea pe tine. Alege tot ceea ce te susţine din jurul tău şi nu acorda atenţie la nimic din ceea ce vrea să te prade.
Cum ţi-ar place de fapt să trăieşti? Ce ai dori să simţi mai exact? Care gânduri crezi că te-ar ajuta în demersul tău? Pune mintea pe ele şi nu le mai lăsa. Altfel gândurile cele sabotoare vor apărea într-o clipă. Şi ce rost ar avea să te chinui în zadar? Nu ar fi mai bine ca să nu te laşi îngenuncheat de himere? Aşa că nu te opri. Sapă mai adânc. Acolo este, în inima ta. Mărgăritarul cel de mult preţ pe care nimeni şi nimic nu ţi-l poate lua. Iubirea, aceea este. Unde o căutai până acum, tot în afară, tot în iluzii? Frica, rezistenţele şi blocajele mentale au acoperit-o. Astfel, nemaistrălucind iubirea în tine, te simţeai tot mai singur şi mai părăsit. Sufereai şi nu ştiai de ce, plângeai în ascuns de dorul iubirii. Goliciunea a pus stăpânire pe tine şi nimic nu mai reuşea să te ridice. Căci fără iubire totul este sec, putred şi rece, chiar dacă ai deţine toate comorile pământului.
Materia ne dezbină, însă iubirea ne uneşte. Personalităţile umane joacă roluri care mai de care mai ego-centrice. Iubirea însă e dincolo de orice urmă de egoism. Ea se dăruie şi iarăşi se dăruie. Iar cu cât se dăruie cu atât mai mult creşte în tine. Căci ea nu e închisă într-up trup de carne ci se reflectă în jurul tău ca un nimb de foc. Focul văzut te arde şi nu îl poţi suporta, însă iubirea topeşte ceara fricii ca printr-un foc nematerial.
Acolo e speranţa, doar în inima ta. Acolo şi-a făcut locaş iubirea, chiar în centrul ei. Acolo se află un mic dumnezeu care nu cunoaşte suferinţa. Întunericul e doar lipsa luminii, iar suferinţa e doar lipsa bucuriei.
Rămâi în bucurie, rămâi în poala lui Dumnezeu!

duminică, 25 mai 2014

Printul egocentric si fetele lui schimbatoare



Prinţul egocentric e un personaj care nu poate fi confundat aşa uşor. În falsitatea lui, rămâne autentic.
El se scoală de dimineaţa devreme, se priveşte în oglindă, face ochii mari uimindu-se încă de propria sa existenţă, îşi zâmbeşte batjocoritor în faţa chipului schimbător-cameleonic, se înfăşoară în mantia făţărniciei acoperindu-şi sufletul pentru ca nimeni să nu-i dibuie cumva rănile, îşi pune şi o pălărie ca nu cumva conştiinţa între timp să i se trezească, se încalţă cu pantofii gândurilor ascunse care nu lasă urme... şi dus este.
Dus este, mânat încoace şi încolo de ego-ul său care-şi cere drepturile. Acolo unde se află puţină hrană de savurat pentru ego, acolo va fi prezent şi el. Şi se va plimba cu nonşalanţă pe aleile însorite ale căror margini sunt înţesite de turma privitorilor care-i face loc şi-l ovaţionează, făcând reverenţe la nesfârşit în faţa lui. El ştie foarte bine cine este, adică doar un impostor. Însă ceilalţi nu ştiu. Ei privesc doar la faţa sa schimbătoare care se pune bine cu toată lumea şi care musteşte de prea multă diplomaţie.
Pe prinţul egocentric îl surprinzi în locurile cele mai aglomerate, îi place mult să se bage în seamă printre oameni, îi place să surprindă şi să fie veşnic surprins.
Îi place să socializeze non-stop, nu suportă singurătatea, pentru că e atât de fals încât nici el însuşi nu se mai poate suporta. Îmbrăcat la frac, ai impresia că va ieşi la un moment dat o mare revelaţie din propriul joben cu care gesticulează în stânga şi în dreapta. Însă revelația se lasă așteptată. Ea nu va veni niciodată. Lumea rămână mută de uimire în faţa acestei atitudini plină de energie şi de optimism. Adulaţia atinge paroxismul iar adulatorii cresc ca ciupercile după ploaie în urma lui.
Prinţul egocentric vorbeşte mult şi se agită, dar nu spune nimic în fond. Îţi dă permanent impresia că el le ştie pe toate şi ca nu cumva să fie prins, se agaţă de atitudinea agresiv-pozitivă, aruncă câteva clişee mega-spirituale în jur, apoi fuge ca nu cumva cineva să îl dea de gol. El nu ştie să comunice ci doar să impună, nu are răbdare să îl asculte pe celălalt, ci doar să dea sfaturi, deşi nimeni nu i le-a cerut. Toate le cunoaşte, toate le-a experimentat. Ceea ce însă stăpâneşte el cu adevărat, este arta disimulării.
Pe acest personaj fascinant îl găseşti acolo unde e multă vorbărie şi lumea se adună gură-cască.
Îl găseşti în biserici, unde el îţi va vorbi pururi doar într-un limbaj de lemn care nu mai face nici cât o ceapă degerată în faţa vremurilor actuale. Te va lua prin învăluire şi va încerca el să te convingă doar prin simpla afirmaţie: „scris este”! Însă nici măcar el însuși nu mai crede ce spune. Oare chiar a crezut vreodată?
Îl găseşti pe la conferinţele spirituale, unde îţi va vorbi de lucruri transcendentalo-mistice, abstracte şi impersonale, fără să amintească nimic din ceea ce a trăit şi experimentat el însuși. Şi îţi va povesti despre ceea ce a zis X de tehnica cutare sau ce crede Y referitor la nu ştiu ce formă de spiritualitate. Părerea lui nu există, însă citatele abundă. Lumea e mulțumită, fiecare cotizează pentru marele nimic, prințul încasează tot și într-o clipă se face nevăzut.
Îl vei găsi şi prin aşternuturi străine ale unor femei sărace cu duhul dar bogate în tot felul de dorinţe carnale. El nu va refuza pe niciuna. Căsătorit sau burlac, aflat într-o relaţie sau nu, asta nu mai contează. Ştie el că oricum la nivel de sine suntem una, aşa că dacă se culcă cu mai multe femei, de fapt se culcă tot cu nevastă-sa.
Îl vei găsi neapărat şi pe facebook. Aici îi place foarte mult pentru că se poate ascunde oricând în spatele unei măşti. O poză cu o altă faţă dar în nici un caz cea a lui, în spatele unor ochelari fumurii, din profil sau din spate, oricum doar să nu i se vadă ochii ca nu cumva să se afle ce e în inima lui. Un peisaj sau un animăluţ, orice numai poza lui reală să nu fie. Sau fără nici o poză, de fapt nu contează cum arată, ci doar cum gândeşte. Şi gândeşte atât de mult încât încât el se identifică cu cârcotaşul din umbră. Nu îşi va asuma nimic personal pe pagina sa, ci doar citate puse cu nemiluita, ieri din Iorga, azi din Cleopa, mâine din Ramtha, poimâine din Arsenie Boca, astfel încât bufetul suedez e la el acasă şi fiecare poate să îşi ia orice doreşte. Cel mai bine e să fim diplomaţi şi să nu ne punem rău cu absolut nimeni, cine ştie, poate iese ceva. Cu de toate pentru toţi, el defilează pe la postările celorlalţi îşi dă cu părerea neapărat într-un mod critic şi sfidător, pentru că el, unicul, le ştie cel mai bine pe toate. Dar nu ar crea şi el ceva personal, să îl picuri cu răşină. Doar nu e prost să se arate cu garda jos în faţa celorlalţi, mai bine să își bată joc de ceilalţi, căci el neavând decât minciuna drept fundament, nu ar şti cum să se apere.
Prințul egocentric e schimbător după cum apare ceva de lingușit în preajma lui. A învățat atât de bine disimularea încât aproape nimeni nu îi depistează adevărata față. De fapt, fețele și le schimbă în funcție de cine apare pe lângă el. Tot e numai zâmbet, lapte și miere. Interesul și-l cunoaște, nimic de zis, așa că important e să se dea bine cu toată lumea. Toți vor vorbi numai de bine despre el. Neavând decât o personalitate deghizată, lumea îl vede doar la superlativ. Asta și vrea, să fie permanent pe soclu băgării în seamă.
Prințule egocentric... oare care e numele tău?

sâmbătă, 24 mai 2014

Intre calea adevarului si amagirea dogmatica



Pe ce cale să apuc şi oare ce cărare să evit? Ce scară să urc şi pe ce poartă să intru? Pe ce munte voi urca şi ce peşteră voi cerceta acolo? Ca să mă învrednicesc să văd pe Cel ce e pretutindeni, nemărginit, necuprins, neatins şi nevăzut, dincolo de nume şi simţire, dincolo de formă şi de orice dogmă!
Unde este calea, care este adevărul şi cum să-ţi trăieşti viaţa?
Mergând pe calea ta, eşti în adevărul tău şi-ţi trăieşti viaţa.
Mergând pe calea altora, te afli în adevărul lor şi-ţi iroseşti viaţa.
Dar dacă îţi asumi calea făcând o alegere conştientă, atunci eşti pe drumul cel bun. Poate că nu şti unde te va duce acel drum şi nici nu întrevezi luminiţa de la capătul său. Dar asta nu are nici cea mai mică importanţă. Pentru că a fi pe cale, e mai important decât să aştepţi impasibil la capătul ei. A merge necontenit, fără să te mai uiţi în spate, e mai mult decât falsa impresie pe care ţi-o dă iluzia că ai ajuns la un liman şi că dincolo de el nu mai e nimic. A fi pe drum continuu, înseamnă că eşti cumva într-o căutare, ceva te trage înainte şi-ţi spune să nu te opreşti. De fapt, nu există capăt, nu există liman. Există doar drumuri drepte şi întortocheate, poduri suspendate şi scări ameţitoare, munţi şi văi, urcuşuri şi coborâşuri. Dar dacă pentru o clipă nu eşti atent pe drumul tău, rişti să cazi cădere jalnică.
Pentru că amăgirea lumească e ca un cameleon care ia o multitudine de forme, în funcţie de starea ta lăuntrică. Acum îţi apare alb-negru, acum îţi apare colorat. Acum ia o formă tristă, acum una veselă. Acum te distrage printr-un lucru, acum te vrăjeşte printr-o muză. Unde te găseşte, acolo te prinde. Şi unde te doare, acolo te răneşte.
Iar dacă nu te-a prins cu lumescul, te poate seduce cu duhovnicescul. Și dacă nu ți-a prins trupul în cursele patimilor grosiere, vezi să nu-ți prindă mintea în labirintul rece al dogmei.
Astfel încât, prinzându-mi gândurile în cele abstracte, încep să mă abat de calea adevărului și să intru pe calea dogmatică care mă scufundă în abstract.
Spune-mi de Tatăl, povestește-mi despre Fiul, identifică și pe Duhul Sfânt.
Sigur așa, voi uita de mine însumi. E cea mai sigură cale de a mi se fura identitatea.
Vorbește-mi despre cum a creat Dumnezeu lumea din nimic în 6 zile, iar în cea de-a 7a a luat o pauză și s-a cufundat în contemplarea propriei creații. Descrie-mi-l pe Adam, nu o uita nici pe Eva, și spune la toată lumea cum cei doi au fost amăgiți de șarpele ispititor, mușcând din mărul propriului ego. Nu uita să îmi spui și despre plânsul exilului adamic și despre cum toate viețuitoarele plângeau odată cu el, pentru că au pierdut starea inocenței și a căderii din har. Dăruiește-mi cât mai multe emoții și lacrimi pe măsură, ca nu cumva să ies din labirintul dogmei și să mă întorc iarăși la mine însumi. Caracterizează-L pe Tatăl prin teologia apofatică, adică prin negarea a ceea ce El nu este, căci știm cu toții că El nu este nici mândru, nici trufaș, și nici nu caută la fața omului. Dar nu uita nici de teologia catafatică care îl mărturisește prin afirmarea a ceea ce El însuși este: iubirea de dincolo de simțuri, înțelepciunea de dincolo de minte.
Apoi vino și spune-mi despre Fiul, cel unic din veci, stând pururi de-a dreapta Tatălui. Explică-mi și dogmatizează cum este El și om și dumnezeu în același timp. Sau uneori e doar om, alteori doar dumnezeu? Cum spune El cu atâta emfază:„ Eu și Tatăl, una suntem”? Dacă e una cu Tatăl, e unit cu El doar prin închipuire sau chiar în realitate? Și cum spune El : „Toate cele pe care le-am făcut Eu și mai mari decât acestea veți putea voi face.” Așadar dacă omul poate face lucruri mai mari decât el, este și omul una cu Tatăl? Prin închipuire, adică simbolic, sau chiar în realitate? Spune-mi despre natura Fiului, despre viața și minunile Lui. Oare chiar a stat el cuminte pe lângă Iosif o viață de om, adică 30 de ani, după care a ieșit din anonimat, mărturisindu-se pe sine ca Fiul lui Dumnezeu? O fi trăit singur doar printre apostoli și pescari sau o fi avut și el o familie? Speculează și iarăși speculează, nu cumva să îmi reamintesc de mine însumi. Și nu uita să îmi vorbeşti iarăși și iarăși că el, unicul fiu al lui Dumnezeu, a venit să se răstignească și să-și dea viața pentru mine, ca să fiu răscumpărat în cele din urmă din ghearele „vrăjmașului” care stă mereu la pândă ca să mă înhaţe. Convinge-mă prin emoții și suferință, ca să mă simt în cele din urmă vinovat doar pentru simplu fapt că trăiesc și că nu m-am născut și eu într-un staul. Sigur aşa, voi uita de mine însumi...
Dar despre Duhul Sfânt ce mi-ai putea spune, ce-ai mai putea specula? Cum e cu energiile necreate care lucrează în taină și nevăzut? Cum purcede Duhul doar din Tatăl? Nu cumva purcede și din Fiul sau asta e deja o mare erezie?
Ce sunt oare aceste trei : Tatăl, Fiul, Duhul sfânt?
Un Dumnezeu în 3 feţe, 3 persoane, 3 chipuri şi 3 ipostasuri. Fiind El Unul, se împarte întreg variat. Dar împărţindu-se, rămâne pururea acelaşi. Iubirea nu e cameleonică şi nu se schimbă după amăgirea simţuală. Astfel încât, iubirea vine din Tatăl, ajunge în Fiul şi este mărturisită prin Duhul sfânt. Adică vine de la Sursă, ajunge la om şi este mărturisită prin însăşi viaţa omului. Iubirea în toate trei şi cele trei unite în iubire.
Toate acestea par în aparenţă ceva pentru o minte atrasă de concepte impersonale şi dogmatice. Dar dogma în realitate nu e mai mult decât o simplă filozofie. Oameni cu minte de lut l-au închis pe Dumnezeu în concepte. Dar El nu poate fi doar un concept prin care cineva pe lumea asta i-ar putea aduce chiar şi cea mai mică caracterizare. Ce ai putea spune despre EL? Şi ce nu ai putea spune?
Dar despre tine ce ai putea dogmatiza? Care e calea ta, unde îţi este adevărul şi cum decurge viaţa ta? Oare şi aici legat de tine însuţi, ai mai avea ce specula?
Filozofează şi dogmatizează, sigur aşa, vei uita de patimile tale cele grosiere. Vei uita să lucrezi acolo unde încă poate mai e mult de lucru, adică în tine însuţi. Şi astfel te vei gândi şi vei plânge şi mai mult când emoţiile te sugrumă, gândindu-te că cineva acum 2000 de ani, a venit şi şi-a dat viaţa pentru tine. Dar tu, oare ţi-ai dat viaţa pentru tine? Adică te-ai lepădat de frică ca să te înalţi întru bucurie?
Omul este calea, adevărul şi viaţa. Aici este adevărata susţinere lăuntrică, dacă o ai sau nu o ai. Când vin momente mai grele peste tine, nu dogma te va ajuta la ceva, ci doar cât ai acumulat în „a fi” şi cât reuşeşti să te susţii în starea de „eu sunt”. Acestea sunt cele din lăuntrul tău care nu sunt minciuni şi nu sunt speculaţii.
Restul doar...fum, fum, fum...

miercuri, 21 mai 2014

Sa ne dam voie...



Să ne dăm voie să experimentăm, căci doar aşa vom ajunge cu adevărat să ne cunoaştem pe noi înşine...

Să ne dăm voie să experimentăm, căci doar aşa vom învăţa cu adevărat lecțiile care se tot vor învățate...

Să ne dăm voie să experimentăm, căci doar aşa vom căpăta cu adevărat răbdare cu noi şi cu cei din jurul nostru...

Să ne dăm voie să experimentăm, căci doar aşa vom scăpa cu adevărat de senzaţia penibilului care ne sabotează...

Să ne dăm voie să experimentăm, căci doar aşa vom scoate la iveală cu adevărat necunoscutul din noi...

Să ne dăm voie să experimentăm, căci doar aşa vom şti cu adevărat cât de slabi sau cât de puternici suntem...

Să ne dăm voie să experimentăm, căci doar aşa vom fi de partea noastră şi nu vom mai fugi de noi înşine...

Să ne dăm voie să experimentăm, căci doar aşa vom creşte cu adevărat şi vom alunga frica din noi înşine...

Să ne dăm voie să experimentăm, căci doar aşa vom răzbate cu adevărat dincolo de limitele neputinţei...

Să ne dăm voie să experimentăm, căci doar aşa vom depăşi cu adevărat o cunoaştere care rămâne doar la nivel teoretic...

Să ne dăm voie să experimentăm, căci doar aşa vom fi cu adevărat alături de noi şi nu împotriva noastră...

Să ne dăm voie să experimentăm, căci doar aşa vom depăşi cu adevărat gândurile ascunse care vin dintr-o inimă trufaşă...

Să ne dăm voie să experimentăm, căci doar aşa vom ajunge cu adevărat sa ne iubim pe noi înşine...

Să ne dăm voie să experimentăm și să ne experimentăm pe noi înșine, fără să rănim și fără să ne rănim, fără să judecăm și fără să ne auto-judecăm...

Doar să ne dăm voie...

marți, 20 mai 2014

Facebook-ul si polemicile distructive



Când orgoliile rănite dau pe afară din prea mult clocot, vino pe facebook. Aici oriunde e loc de un nou duel cu săbiile cuvintelor scoase din teacă. Aici oricând vei găsi un nou duelist pe care-l vei provoca sau care te va provoca la polemică. Şi neapărat una distructivă în care refulările, frustrările, jignirile, aroganţa şi infatuarea sunt la ele acasă. Oricum am da-o, e neapărat necesar ca de fiecare dată când intrăm într-o astfel de discuţie cu o altă persoană pe care în cele mai multe cazuri nici măcar nu o cunoaştem, e neapărat nevoie să „cădem” tot în picioare. Şi nu ne lăsăm aşa uşor. Eu trimit un cuvânt spre tine, tu trimiţi alt cuvânt spre mine, apoi îţi trimit ceva din aşa-zisa mea „cunoaştere” la care tu oricum nu ai acces, atmosfera se încinge, tensiunea creşte, jignirile curg „gârlă”, ca într-un final la care au mai asistat câţiva gură-cască care îşi fac veacul pe fb, toată lumea să fie sătulă nu de o informaţie benefică, ci de prea mult ego exacerbat. Dueliştii epuizaţi şi ei de propria neputinţă, hotărăsc să depună armele, dar numai pe moment, căci mâine o vor lua iar de la capăt şi mai încrâncenaţi ca în prima rundă.
Și la sfârşit, cel mai important e ca noi, cei „deştepţi” şi „informaţi”, să avem neapărat ultimul cuvânt, ca nu cumva să ne culcăm abătuţi pentru că celălalt ne-a zis ceva care ne-a atins un punct sensibil iar noi nu am mai avut replică. Dar mâine, cu siguranţă vom găsi noi o replică deşteaptă cu care să-l faultăm pe celălalt, poate-poate nu va mai îndrăzni să deschidă gura în faţa noastră.
Personal, nu am întâlnit mai deloc polemici şi discuţii constructive pe fb, de aceea nu mă interesează, nu mă bag în mijlocul lor. Mai ales bărbaţii pică foarte uşor în capcana asta. Ce să-i faci, când ego-ul e cât casa, el îşi cere drepturile şi hrana zilnică, astfel încât trebuie neapărat să te impui. Nu conteză nici măcar în faţa cui şi cu cine discuţi, nu contează nici dacă adversarul cu care te duelezi are un nume propriu sau e doar un alt „no name”, nici dacă îşi ascunde faţa sub nişte ochelari fumurii sau nu îşi arată faţa deloc, contează doar lupta de clasă între mine, eu cel „deştept foarte” şi tu „ultimul prost şi ignorant”!
Astfel de polemici generează doar patimi care nu duc la nimic bun. Aţi observat ce simţiţi când intraţi într-o astfel de ciondăneală fără rost? Câtă înverşunare, cât patos, câtă energie scursă într-un total non-sens! Poţi fi detaşat într-o astfel de dispută? Mă îndoiesc că am ajuns la nivelul ăsta. Căci dacă am fi ajuns la acest nivel pe care doar credem în imaginaţia noastră pur fantezistă că l-am atins, nici măcar nu am mai fi intrat într-o astfel de polemică pentru că nu e treaba noastră ce crede celălalt sau care e nivelul său de cunoaştere sau ignoranţă. Dacă simţi nevoia irezistibilă de a spune ceva critic la adresa cuiva cu care nu eşti de acord, găseşte atitudinea potrivită în aşa fel încât nici el să nu se simtă lezat, nici tu să nu te răneşti singur. Dar dacă după prima replică lucrurile degenerează în conflict, lasă-i mai bine lui ultimul cuvânt şi ieşi din mijlocul acelei otrăvi până nu te otrăveşti şi mai mult. Altfel, putem citi toate cărţile de pe faţa pământului şi să participăm la toate cursurile şi seminariile posibile şi imposibile, nu am înţeles nimic şi nu ne-au folosit la absolut nimic! Dacă am rămas doar la stadiul de „care pe care”, suntem de fapt la grupa mică din grădiniţa spiritualităţii, unde cu cât ego-ul, aroganța şi trufia se dizolvă, ai şanse să mai absolvi câte o grupă, altfel s-ar putea doar să îngroşi la nesfârşit numărul repetenţilor.
Dar unii cred că e mai bine să le spună celorlalţi cum stau lucrurile, aşa ca pentru binele omenirii. Aha. Pentru binele umanităţii, mai bine alege tăcerea, şi aşa e prea multă vorbărie în peisaj. Sau eşti aşa sigur că cel pe care vrei atât de mult să îl convingi de crezul tău e dispus să îţi dea ţie crezare? Oamenii se schimbă doar când ei înşişi doresc asta, nu prin impunere forţată. Şi dacă doresc schimbarea, vor veni şi te vor întreba ei pe tine, nu te vei duce tu la ei să predai ceea ce nici măcar tu însuţi nu şti prea bine. Iar dacă te consideri „cineva”, vezi mai bine să nu cazi cădere jalnică de pe un soclu şubred pe care singur te-ai urcat. Mândria se umflă şi se tot umflă până ce va exploda cu surle şi trâmbiţe. Pentru că ea e gălăgioasă şi creează doar tulburare în jur. Dar iubirea nu se umflă pentru că nu are unde rămâne în propriul egoism, aşa cum face mândria. Iubirea intră pe o parte şi iese pe alta, adică vine de la un om şi pleacă spre alt om. Egoismul şi mândria fierb însă amândouă în suc propriu.
Oare de ce suntem atât de atraşi de ceea ce ne generează conflicte interioare?
Nu am putea trece uşor peste acestea şi să ne îndreptăm atenţia doar către ceea ce ne susţine, către ceea ce ne linişteşte şi nu ne tulbură?
Adevărul meu, nu e neapărat şi adevărul tău. Iar crezul tău nu e neapărat să fie şi crezul meu. De ce oare vrem cu tot dinadinsul să ne impunem în faţa celorlaţi? Avem de câştigat ceva de aici? Un ego şi mai mare? Însă câte avem de pierdut în faţa polemicilor distructive? Pacea, liniştea, lumina, iubirea, compasiunea, înţelepciunea, puterea, vibraţia...toate se pierd într-o clipă la cea mai mică mişcare a ego-ului.
Înainte de a da verdicte pentru binele omenirii, mai bine am urma cu toții următorul îndemn:
„Doctore, vindecă-te mai întâi pe tine însuți!”

duminică, 18 mai 2014

Buna dimineata!



Bună dimineaţa, am spus gândurilor luminoase şi ele îndată mi-au zâmbit, plecându-se cu recunoştinţă în faţa mea!

Bună dimineaţa, am spus sufletului luminos şi acesta îndată mi-a zâmbit, plecându-se cu iubire în faţa mea!

Bună dimineaţa, am spus trupului luminos şi acesta îndată mi-a zâmbit, plecându-se cu smerenie în faţa mea!

Bună dimineaţa, am spus cerului albastru pur şi imediat norii s-au risipit!

Bună dimineaţa, am spus florilor de pretutindeni şi ele imediat s-au deschis!

Bună dimineaţa, am spus soarelui strălucitor şi razele lui imediat m-au cuprins!

Bună dimineaţa, am spus celor care merg fără oprire pe drumul lor, iar aceştia pe loc au făcut o reverenţă în faţa mea!

Bună dimineaţa, am spus celor fideli lor înșişi și loiali scopului lor, iar aceştia pe loc au făcut o reverenţă în faţa mea!

Bună dimineaţa, am spus celor curajoşi şi autentici care-și recunosc divinitatea din ei, iar aceştia pe loc au făcut o reverenţă în faţa mea!

Bună dimineaţa, am spus celor creativi şi inspiraţi care urcă permanent pe scara cunoașterii de sine, iar aceştia pe loc au făcut o reverenţă în faţa mea!

Bună dimineaţa, am spus celor cărora iubesc viața, iubesc oamenii și se iubesc și mai mult pe ei înșiși, iar aceştia pe loc au făcut o reverenţă în faţa mea!

Bună dimineaţa, i-am spus Universului,
iar El abia aşteptând salutul meu,
mi-a zâmbit şi eu la rândul meu i-am zâmbit,
mi-a mulţumit şi eu la rândul meu i-am mulţumit,
m-a liniştit şi eu la rândul meu L-am liniştit,
m-a sfătuit şi eu la rândul meu L-am sfătuit,
m-a întărit şi eu la rândul meu L-am întărit,
m-a sărutat şi eu la rândul meu L-am sărutat,
m-a luminat şi eu la rândul meu L-am luminat,
m-a îmbrățișat și eu la rândul meu L-am îmbrățișat...

vineri, 16 mai 2014

Traind in umbra indoielii



Îndoiala este cea care te face incapabil de a accepta provocarea de a deveni ceea ce eşti tu cu adevărat. Iar adevăratul om din tine nu este îndoielnic, ci se recunoaşte pe sine ca fiind divin, minunat, magnific, unic. Acestea par cuvinte mari pentru că nu fac parte încă din ADN-ul nostru, nu fac parte încă din raza noastră de acceptare. Îndoiala e cea care se opune în faţa schimbării interioare.
Iar schimbarea e cea mai dificilă măiestrie şi artă dintre toate. Pentru că ea are de luptat cu o gașcă de bastarzi și impostori faţă-n faţă: confortul, lenea, ignoranţa, inconsecvenţa, delăsarea, blocajele mentale, superficialitatea, neîncrederea.
Cum de am ajuns atât de slăbănogiţi încât să ne fie atât de milă de noi înşine? Simplu, dar greu de acceptat. În fiecare zi în care simţi silă faţă de viaţă, faţă de job, faţă de oameni, faţă de trupul tău, de vorbele şi atitudinea ta, în fiecare zi şi în fiecare clipă când te declari nemulţumit şi nefericit, mai pui încă o pecete emoţional-negativă în sămânţa ADN-ului tău. Iar acesta spune „aşa să fie” pentru că ceea ce generezi ca gând transmis prin vibraţie, se duce fix acolo în molecula de ADN care se schimbă în funcţie de stările tale. Pentru că celulele din corpul nostru sunt celule inteligente influenţate de gândurile şi emoţiile noastre. Pe înţelesul tuturor, nu genele, nu ADN-ul ne controlează viaţa, ci doar credinţele noastre mai mult sau mai puţin limitative.
Îndoiala s-a născut din programările biologice transmise din generaţie în generaţie. Şi atunci nu e de mirare că omul actual nu mai poate suporta să îi spui cuvinte mari, cum ar fi că este dumnezeiesc şi magnific, ci mai bine acceptă faptul că e doar un mare păcătos şi nevrednic. Când el aude cuvinte mari despre om, reacţia lui e una de respingere şi de batjocură, pentru că programarea socială şi religioasă a făcut din om o fiinţă nesigură, ezitantă şi fricoasă. Mai la îndemână e să folosim replici şi clişee de genul „teoria ca teoria, dar practica ne omoară”. Nu, practica nu te omoară, ea te face cu adevărat viu. Ceea ce te „omoară” e prostia şi complacerea în prostia indusă de către alţii care prin acest gen de afirmaţii îşi justifică propria insuficienţă.
De fapt nu ai fost predestinat să fi încă o verigă slabă al unui sistem social. Nu ai fost predestinat să fi nici asistentă, nici profesor, nici măturător, nici avocat, nici rege, dar nici cerşetor. Acestea sunt doar simple etichete sociale dar ele nu te pot defini întru totul. Atunci ce te poate defini întru totul? Doar unicitatea ta şi originalitatea ta care se ascunde în tine. Dar ele încă nu s-au revelat pentru că îndoiala îţi şopteşte mereu că dacă o faci, vei deveni penibil în ochii celorlalţi. Şi astfel îndoiala te stăpâneşte. Te simţi mai la adăpost de răutatea celorlalţi stând în colţul întunecos al fricii. Dar din frică nu poţi scoate nimic decât doar copy-paste-uri pe bandă rulantă, doar lucruri impersonale şi abstracte care nu au legătură deloc cu unicitatea ta. La ce-ţi folosesc ele? Doar la paravanul fricii cu care îţi place să te înconjori ca nu cumva să te arăți aşa cum eşti.
Îndoiala devine obişnuinţă odată cu trecerea timpului. Iar obişnuinţa creează reţele neuronale prin sinapsele neuronilor din creieraşul nostru. Şi atunci îndoiala devine o a doua ta natură. Însă cel care are deschidere, va experimenta, sau mai bine zis se va experimenta pe el însuşi, testându-se nu în ascuns, ci în faţa celorlalţi. Pentru că în ascuns, nu ar avea nici o valoare testarea sa. Feedback-ul celorlalţi îl va face să înţeleagă unde mai are de lucrat. Şi nu-i pasă de ridicol şi nici de hilizelile celor din jur, pentru că cel care se experimentează, ştie că are o comoară de mare preţ în mâini şi aceasta este timpul. Timpul i s-a dat în dar pentru a face tot ceea ce doreşte cu el. Dar acest dar i s-a dat doar pentru câţiva ani. Apoi când va pleca și va preda acest dar înapoi, va vedea exact ce ar mai fi fost nevoie să facă în această viaţă şi totuşi nu a făcut. Pentru că îndoiala şi-a spus cuvântul şi şi-a lăsat amprenta în multe situaţii. De aceea el a ales să se experimenteze pe sine cu ajutorul celorlalţi, pentru că nu mai doreşte să vină înapoi aici, să o ia de la capăt şi să facă aceleaşi lucruri de care în această viaţă a fugit. Dacă unul îl înalţă sau altul îl smereşte, nu contează, el se lasă doar pe mâna dumnezeului din el care ştie exact câte parale face, dincolo de măgulirea sau criticile celor din jur.
Timpul experimentării este doar „aici şi acum”, restul e doar iluzie. Iluzia şi amăgirea cea mai mare e că ai avea la dispoziţie destul de mult timp. Însă nu şti când pleci şi nici cât timp mai ai. Puţin sau mult nu contează. Poţi avea toată veşnicia la dispoziţie dar ce folos dacă trăieşti cu îndoiala şi frica în suflet.
Ce folos dacă în numele unei morale sociale sau religioase îţi reprimi totul, cu excepţia fricii? Lupi moralişti care stau cu sabia între dinţi găseşti la fiecare colţ de stradă. În numele sistemului lor şi în numele dumnezeului lor ei te vor judeca. S-au pus la adăpostul sistemului şi luptă în tranşeele îndoielii. Nu ar avea curajul să se arate săraci, societatea i-ar îndepărta. Nu ar avea puterea să fie bogaţi, moralitatea i-ar condamna. Nu ar avea tăria să spună ce cred, oamenii i-ar judeca. Nu ar avea destul discernământ în a-şi trăi unica lor viaţă aşa cum vor, mai bine i-ar întreba pe alţii. Pentru că ei au ales îndoiala. Iar îndoiala e călduţă şi îţi adoarme responsabilitatea de a îţi asuma propriul rol pe care îl ai de jucat aici pentru câţiva ani. Iar când nu îţi asumi unicitatea, începi să judeci. Dar cel care se experimentează pe sine, nu mai judecă pe nimeni ci doar se apropie cu compasiune de fiecare, indiferent de ar fi rege sau vagabond, împărat sau proletar, bogat sau sărac, fecioară sau curvă. Cine ar putea spune că e mai bine să fi într-o postură sau alta şi cine oare are dreptul să judece în numele unei moralităţi pe care tot nişte oameni pătimaşi au inventat-o? Aceştia, care au creat dogme şi moralităţi sunt primii care ar arunca cu piatra. Dar Dumnezeul cel adevărat nu e un lup moralist care aruncă cu piatra. El doar te lasă să îţi asumi experienţa aleasă. Iar dacă singur te-ai rănit pentru că nu ai avut destul discernământ, e vinovat oare cineva pentru asta? Unde mai e atunci „păcatul”? Doar în mintea oamenilor habotnici, doar în sufletul celor pătimaşi.
Alegând îndoiala, alegi să te îndoi sub povara negativismului din tine care îţi spune mereu că „nu se poate”. Dar dacă vrei cu adevărat, se poate. Dacă practici şi experimentezi ce înveţi, se poate. Dacă nu pleci urechea la sabotorii care vor să te tragă în jos, se poate. Dacă cunoşti şi aplici, se poate. Dacă îţi menţii puterea în tine indiferent de mediul în care te afli, iarăşi se poate.
Doar când te îndoieşti, atunci nu se mai poate. Citeşti, vezi, asculţi şi îţi spui „ce frumos”. Dar îndoiala nu te lasă să pui în practică ce începi să cunoşti, aşa că acea cunoaştere neexperimentată e ca moartă în ea însăşi. Cum o poţi experimenta? Ieşind în mijlocul cetăţii şi spunând cu convingere: „eu sunt”! Atunci devii observator din starea de „a fi”. Şi-i vezi pe toţi cum se perindă prin faţa ochilor tăi şi vezi toate experienţele alese de ceilalţi, conştient sau inconştient. Dar când eşti în „eu sunt” nu mai eşti inconştient, ci îţi alegi tu singur experienţele care îţi folosesc spiritual şi care te sporesc sufleteşte.
Când vei pleca de aici, îţi vei lua cu tine toate trăirile, experienţele, bucuriile, toate durerile, conflictele, traumele şi toate îndoielile. Iar dincolo le vei revedea şi retrăi pe absolut toate, dar nu mai poţi reface şi nu mai poţi repara acolo nimic din ceea ce s-ar fi vrut reparat aici. Aceea e judecata ta, judecata conştiinţei tale. Oare mai ai nevoie de încă un judecător în plus care să îţi spună încă odată ceea ce ştiai deja?
Trăind sub povara îndoielii, te pierzi în pierderea timpului.
Câştigând timpul, te câştigi pe tine însuţi.
Așa este, așa să fie!

miercuri, 14 mai 2014

Iubeste-te pe tine insuţi si fa ce vrei...


Căci dacă te iubeşti pe tine, nu vei mai abuza de fiinţa ta maltratând-o psihic. Nu îţi vei mai viola mintea iarăşi şi iarăşi prin gândurile negative care te posedă. Nu îţi vei mai chinui sufletul prin emoţii distructive, văicăreli şi plânsete de milă. Nu îţi vei mai lăsa trupul subjugat de simţurile care te conduc doar la plăceri de moment. Nu îţi vei mai lăsa ochii să se întineze, privind la toate mizeriile. Nu îţi vei mai lăsa gura să rostească cuvinte de vibraţie joasă prin care induci frică altora. Nu îţi vei mai lăsa urechile să audă vorbe urâte, înjurături şi bârfe. Atunci nu vei mai sta în mijlocul lor doar pentru că toată lumea face aşa. Să fie sănătoşi! Ce treabă ai tu cu lumea care nu se iubeşte pe ea însăşi? Mai bine ieşi din mijlocul lor şi întoarce-ţi faţa de la ei. Căci cei care procedează aşa, deşi spun că sunt doar nişte simple glumiţe nevinovate de moment, deşi spun că „mai greşim şi noi că oameni suntem”, aceştia nu se iubesc pe ei. Pentru că dincolo de afirmaţia slăbănogită „oameni suntem” prin care doar îţi găseşti justificări la toate patimile şi răutăţile, există una puternică şi aceasta e cea adevărată care te scoate din văicăreală şi din neputinţă : „suntem oameni”!
Aşadar dacă ei nu se iubesc pe ei înşişi, cum oare te-ar putea iubi pe tine? De unde nu ai, nu ai ce da. De unde nu ai acumulat, nu ai ce oferi. De unde nu ai adunat, nu ai nici măcar ce risipi.
Iubeşte-te pe tine însuţi şi fă ce vrei! Atunci nu îţi vei mai pierde timpul în nimicuri, ci îl vei câştiga folosindu-l în mod creativ şi nu distructiv. Nu vei mai sta la discuţii doar ca să treacă vremea inutil, în timp ce viaţa trece cu nonşalanţă pe lângă tine. Nu vei mai suporta să ofensezi pe nimeni, căci aceasta ţi-ar produce o rană adâncă care cu greu se va închide. Dacă încă o faci, atunci nu te iubeşti pe tine! Ci mai grav, te urăşti!
Lăsându-te pradă la voia întâmplării, prădătorii nu vor întârzia să apară. Aceştia sunt cei care în timp ce tu te vaieţi lor, ei se vor văita ţie, la rândul lor. În timp ce tu îţi plângi lor de milă, ei îşi vor plânge de milă în faţa ta şi mai mult. Pentru că au găsit în tine „prada” pe care o vânează în fiecare clipă. Adică cineva care să le asculte lamentaţiile care nu duc la nimic constructiv, ci doar generează emoţii în oamenii care nu au înţeles încă cine sunt. Cei care au înţeles cine sunt, aceştia se vor iubi pe ei înşişi. Şi nu vor mai lăsa nici cel mai mic disconfort să le cauzeze stres şi tulburare. Iubirea elimină imediat orice tulburare, ea nu suportă nici măcar un gram de frică să stea pe lângă ea.
Atunci înţelegi că fiecare zi, fiecare oră, fiecare minut şi fiecare secundă, este atât de importantă încât dacă ai putea, ai menţine acea secundă în loc. Dar timpul...nu îl poţi opri. Trăim doar sub spectrul efemeridelor fugitive. Iar ceea ce e fugitiv, e ca vântul. Acum este, acum nu mai este. Dar iubirea, ea nu e ca vântul. Ea te mângâie ca o adiere de dimineaţă sau ca un apus de soare pe înserat.
Nu întreba pe nimeni niciodată „De ce nu mă iubeşti?” Acela nu ar avea decât un singur răspuns adevărat să îţi dea, înainte de a-şi stoarce mintea pentru o nouă minciună: „Nu mă iubesc pe mine. Cum aş putea să îţi dau din ceea ce nu sunt?” Unul ca acesta nu înţelege că el tot este iubire, pentru că rezistenţele fricii din el îl stăpânesc. El nu înţelege iubirea. Doar crede că iubirea are vreo legătură cu trupul, cu sărutul sau sexul. Dar acestea sunt efectele iubirii. Însă mulţi le experimentează dinainte crezând că astfel vor ajunge să se iubească unul pe altul. Nimic mai fals. Fă-le pe astea mai întâi și s-ar putea ca iubirea să nu mai apară. De câte orgasme ai avea nevoie pentru a ajunge la iubire?
Nu confunda iubirea cu libertinajul şi nici nu îţi oferi trupul cuiva care nu îţi împărtăşeşte iubirea. Dacă o faci, te vei simţi mai mult sau mai puţin ca o prostituată. Iar o prostituată nu experimentează iubirea, ci se lasă experimentată de suferinţă şi goliciune. Alegerea ei.
Dar te iubești atunci când ajungi să te bucuri de viață fără motiv, când le dai voie celorlalți să fie așa cum vor, te iubești când te apreciezi și nu te mai desconsideri dintr-o falsă smerenie, te iubești când spui „da” tuturor situațiilor care intră în realitatea ta și nu-ți mai reprimi din frică ceva anume, te iubești când te arăți așa cum ești fără nici o mască, te iubești când îți mulțumești pentru simplu fapt că exiști.
Dacă încă nu realizezi cât de mult sau cât de puţin te iubeşti pe tine însuţi, coboară în tine şi cercetează-ţi sufletul să vezi cât de uşor sau cât de încărcat este.
Ai avea destul de mult curaj să-ţi cântăreşti conştiinţa cu o pană?

duminică, 11 mai 2014

Ce-si doresc femeile?








Cineva punea pe aici întrebarea asta cu ceva timp în urmă şi cum nimeni nu s-a „îngrămădit” să răspundă, m-am gândit să mă „îngrămădesc” eu. Nu c-aş şti răspunsul, de fapt, habar n-am. Să încerci să răspunzi la întrebarea asta, e ca şi cum ai încerca să cobori cerul pe pământ şi să-i numeri stelele. Adică să aduci nemărginirea în concret şi s-o închizi între două limite, ceea ce e imposibil, nu se poate.
Dar să îţi dai cu presupusul, se poate. Bărbaţii îşi dau cu părerea despre femei, dar părerea lor e una subiectivă, aşa că nu puneţi mare preţ pe părerea lor. Dacă femeile ar şti ce vor, nu ar mai fi femei, ci probabil extra-terestre care s-ar simţi de minune pe Venus, în timp ce bărbaţii ar rămâne să îşi lingă în continuare rănile pe Marte. Unul pe Venus, celălalt pe Marte, atunci probabil ar fi raiul pe un pământ ușurat de tot felul de orgolii generatoare de veşnicele războaie între cele două sexe.
Dar pentru că utopia, bat-o vina, ne ocupă tot timpul, să revenim cu capul din nori, cu picioarele pe pământ.
În acel articol scris de Tudor Chirilă, el afirma că femeile au nevoie doar de trei lucruri: protecţie, tandreţe şi de organul cu pricina. Nu, nu e vorba de creier. Cum majoritatea bărbaţilor îşi au mintea mai jos de ombilic, ar fi o blasfemie să facem distincţie între organul generator de procreere şi cel generator de gânduri. Pentru mulţi dintre ei, de fapt e unul şi acelaşi. Fiecare gândeşte cu ce l-a înzestrat mama natură, adică cu ce are în dotare.
Dar să concretizezi nevoile femeilor doar în aceste trei laturi, ar fi prea insipid. Pentru că femeile deştepte se vor plictisi rapid într-o relaţie în care se vor învârti într-un cerc îngust şi strâmt a cărui puncte limită sunt protecţia, tandreţea şi sexul. Pentru ele, e mult prea puţin. Ele vor mult mai mult de atât. Dacă s-ar putea totul, de ce nu?
Vă mai amintiţi voi femeilor, cum era bărbatul de lângă voi odinioară? Când îndrăgosteala dădea în clocot şi el vă punea ca pe un soclu de unde vă privea ca pe o muză? Cum era atunci şi cum este el acum? Se mai uită el oare la fel la voi după ani şi ani sau a devenit totul doar amintire?
Dacă „săptămâna chioară” ar fi durat toată viaţa oare cum ar fi fost? Câtă energie, câtă patimă, câtă pasiune se declanşau atunci? Câtă se mai declanşează acum? Ce a putut opri această emulaţie de sentimente: grija vieţii, căderea în desuetudine a relaţiei, lipsa interesului?
La unii bărbaţi, între atitudinea pe care o aveau la începutul relaţiei şi cea pe care o manifestă acum, e o diferenţă ca de la cer la pământ. Şi-au pierdut interesul, soclul s-a dărâmat, iar muza lor a căzut în banalitate. Iar de acolo, ei nu mai doresc să o ridice, căci odată văzuţi cu sacii în căruţă, adică cu patalamaua civilă la mână, ochii încep să caute un alt vânat mai proaspăt, a cărui sânge fierbinte să îi facă cumva să se simtă iarăşi marii vânători de odinioară. Ce-i drept, nu au prea mult de căutat. Femei disponibile, singure, părăsite şi vulnerabile se află pe toate drumurile reale ori virtuale. Şi ei, marii cuceritori, se simt nemaipomenit când dau de femei care încep să li se plângă şi care au mare nevoie de consolare. Multe dintre ele, pe asta mizează, pe prostia şi slăbiciunea bărbatului măgulit care nu ar putea spune „nu” în faţa unei vrăji care îi pune simţurile în mişcare, iar apoi îi fură într-o clipă şi minţile. Însă plăcerea-i trecătoare, vraja va trece şi ea la un moment dat. Ce rămâne atunci după faptul consumat? Dezamăgiri, lacrimi, depresii, frustrare, nervi şi o inimă frântă de tristeţe. Sau poate că a fost doar un schimb energetic, doar suntem atât de „spirituali” încât orice experienţă e binevenită! Pe bune? Binevenită pentru cine? Pentru bărbatul care după o aventură de o noapte, îşi ia cu el mintea uitată pe undeva prin „chiloţei” şi pleacă mai departe pe câmpiile elizee, sau pentru femeia care rămâne iarăşi singură, măcinându-se în interior şi amăgindu-se că poate totuşi nu a fost doar un simplu sex, ci mai mult de atât? Cine pe cine se înşeală aici? Cine capătă oare dependenţă de celălalt?
Dar e ok. Uneori oamenii se mai şi îndrăgostesc, face parte din farmecul vieţii şi din „zadarnicile chinuri ale dragostei”, vorba lui Shakespeare, ştia el ce ştia.Suntem carne şi sânge până la urmă, nu nişte maşinării goale de simţire.
Dacă bărbaţii se folosesc de afecţiune ca să ajungă la sex, iar femeile se folosesc de sex pentru a ajunge la afecţiune, ar fi şi asta o variantă. Dar nu e general valabilă. Sunt oameni şi oameni. Dar pe cât e bărbatul de plat şi de uşor de citit, pe atât e femeia de complicată în interiorul minţii ei. Am întâlnit femei care nu au citit o carte în toată viaţa lor, dar care te citesc dintr-o simplă scanare şi-şi dau seama imediat câte parale faci. Pentru un bărbat e mai greu, dacă nu chiar imposibil, el mai întâi filozofează, adică debitează vrute şi nevrute, în timp ce femeia relizează dintr-o privire cum stau lucrurile.
Dar deşi femeia e campioană în arta disimulării, nu înţelege cum de bărbatul de lângă ea, la un moment dat, se duce să-şi facă de cap prin aşternuturi străine. Doar i-a oferit totul şi totuşi el se duce la alta. L-a sufocat cu iubirea ei şi el a trădat-o. L-a cocoloşit cât se putea mai mult şi totuşi nu a fost îndeajuns. Păi n-a fost, că a uitat să îi dea şi libertate odată cu cocoloşeala. Prin controlul sufocant asupra lui , femeia îşi taie singură craca de sub picioare. Sufocă un bărbat prin control şi el se va duce la alta. Pentru că în acea relaţie, el nu se simte liber. Iar libertatea pentru el, e vitală. Când spun libertate, nu spun libertinaj, aia e altceva. Iar când îi iei libertatea bărbatului, introducându-l cu forţa într-un ţarc emoţional, el va face tot posibilul să evadeze de acolo.
Căile de evadare sunt multiple. Iar când ea se produce, bărbatul intră pe un alt flux care-l face cumva să uite de sufocanta iubire a consoartei lui. De aia femeile spun despre bărbaţi că sunt mincinoşi, curvari şi beţivi. Pentru că intrând pe un alt flux de conştiinţă ei se defazează practic de sinele lor, de fiinţa lor interioară, şi încep să se complacă în propria decădere morală, simţuală, mintală. Atunci ei nu mai sunt ei înşişi, iar până îşi revin s-ar putea să treacă un timp scurt, lung, sau poate niciodată. Ca să îşi revină din această defazare, e nevoie ca ceva să le capteze din nou atenţia acolo de unde au plecat. Însă dacă acolo, odată reîntorşi, vor simţi din nou control, iarăşi vor fugi. Iarăşi îşi vor crea o lume paralelă, pentru că pur şi simplu realitatea îi loveşte prea brutal, iar pentru a nu mai simţi durerea sufletească uneori de nesuportat, bărbaţii îşi creează subterfugii. Iar din bârlogul lor, nu-i poţi scoate forţat sau printr-o limbă ascuţită. Dacă procedezi aşa, mai rău faci. Dacă se întoarce, înseamnă că a înţeles ceva, nu mai e cazul să-i întorci cuţitul în rană. Iar dacă nu se întoarce, lasă-l acolo în lumea lui. Relaţia sau căsnicia nu sunt puşcării unde ne legăm cu lanţuri emoţionale unii de alţii şi nici creşe de crescut oameni nematurizaţi emoţional la timpul lor. Dacă susţinere reciprocă şi comunicare nu e, nimic nu e.
Uneori mă întreb cum de unele femei inteligente, rafinate şi frumoase, îşi prind inimile în relaţii cu tot felul de bărbaţi care nu sunt nici măcar la degetul lor cel mic. Probabil că iubirea nu are nici o treabă cu raţiunea. Am înţeles asta, dar nu am înţeles cum de rămân prinse în această cursă emoţională chiar şi după ce „prinţul” îşi dă arama pe faţă şi dintr-un adevărat gentleman, se transformă într-un bădăran despotic care pune stăpânire totală pe ele. Ce le ţine în acea relaţie, ce le poate stăpâni atât de mult?
Unele femei suferă efectiv pentru că bărbatul de lângă ele, nu le mai acordă atenţie, nu mai par interesaţi de ele. Şi totuşi rămân împreună. Deşi comunicare nu mai e, fiecare trăieşte într-un univers paralel. Femeia ar vrea ca el să aibă puterea şi curajul de a spune ceva, pe când el fuge şi tot fuge pentru că se simte vinovat. Şi atunci nu o mai poate privi faţă-n faţă ci începe să se ascundă de ea şi de el însuşi, în acelaşi timp. Bărbatul care îşi găseşte subterfugii în alte femei sau în băutură, are un conflict interior atât de intens încât face tot posibilul să îşi atenueze mustrarea conştiinţei. Ar face orice doar să nu mai audă acel glas care îi urlă în urechi mereu şi care-i spune cât de laş este.
Femeile îşi doresc pe cineva pe care să mizeze chiar şi după ce se termină cu îndrăgosteala. Cineva căruia să îi pese. Aşadar ele vor o atenţie prin care să simtă ceva. Indiferenţa le ucide. Unele sunt dependente de aceasta şi nu mai contează că ajung chiar şi maltratate, măcar e cineva care le bagă în seamă. Dar asta nu e viaţă, e nebunie. Însă multe cupluri se desfășoară pe acest tip de relație, stăpân-sclav. Adică bărbatul ce odată capătă drepturi emoționale asupra femeii, începe să-și manipuleze „iubita”, știe că ea e atât de subjugată încât nu ar avea puterea să-l părăsească. Iar dacă între timp au apărut și copiii la interval, dependența e și mai crâncenă. Dacă ea vrea să îl părăsească, el începe să o șantajeze că va pleca de una singură, fără copii. Și atunci, femeia rămâne, rabdă, suportă totul cu stoicism și își duce „crucea”. Un fel de cruce masochistă a neputinței. Și uite așa trece viața, și nefericirea în ele se insinuează tot mai mult. Nebunia paradoxală e că în ciuda acestor constatări, femeia începe să se obișnuiască cu acest fel de viață-surogat. Și începe să își clădească edificiul sacrificiului pe altarul căruia își va pune inima toată. Merită oare?
Poate întrebarea corectă ar fi „ce-și doresc femeile de la bărbați”? Dar nici măcar ele cred că nu ar putea răspunde punctual la ea. A încerca să răspunzi că ar avea nevoie de asta sau de cealaltă, nu prea stă în picioare. Femeia e un mister chiar și pentru ea însăși, d-apăi pentru un bărbat. Însă poate tot farmecul lor stă tocmai în acest mister pe care nimeni nu-l poate descifra. De ce face ea unele alegeri chiar în detrimentul ei însăși și de ce acceptă situații care o compromit, greu de răspuns, dacă nu chiar imposibil.
Surprinde femeia și poate așa îi vei capta atenția. Oferă-i o simțire pe care nu a mai trăit-o și poate privirea ei se va opri pentru o clipă asupra ta.
Doar imprevizibilul poate ar avea șansa de a o cuceri...

marți, 6 mai 2014

Intre credulitatea religioasa si schizofrenia spirituala


Dacă oamenii ar avea discernământ, cu toţii ar avea de învăţat unii de la alţii. Şi fiecare ar prelua de la celălalt exact ce se pliază pe sufletul său. Şi fiecare ar putea dărui din experienţa sa, dăruindu-se într-un mod deschis celorlalţi fără frică de penibil. Pentru că discernământul îţi dă puterea de a te arăta aşa cum eşti. Atunci tu ştii că eşti unic şi original. Dar în acelaşi timp înţelegi că şi ceilalţi sunt unici şi originali. Iar originalitatea nu se poate compara cu nimic, ea este unică. Aşa că atunci când ajungi în stadiul ăsta, pur şi simplu nu îţi mai pasă de ce crede unul sau altul despre tine. Îţi şti calităţile, dar îţi accepţi şi slăbiciunile, înţelegi ce poţi scoate în mod autentic din tine, dar îți accepți și punctele la care mai ai de lucrat. Perfecţiunea e doar un simplu cuvânt, însă aici nu trăim ca să fim perfecţi, ci trăim pentru a învăţa să ne iubim pe noi înşine şi unul pe altul.
Aşadar credulitatea religioasă...Acum nu mă voi apuca să critic religia, n-ar avea nici un sens. Pentru mine, a fost o experienţă care m-a marcat. Ortodoxia nu se poate uita. Şi nici nu-mi impun să o uit. Când ai iubit ceva sau pe cineva odinioară, nu o vei mai uita niciodată. Dar când trăirile s-au dizolvat, rămâne doar amintirea...
Religia e şi ea o cale care poate duce undeva.
Pe mine m-a dus înspre... spiritualitate. Dar ăsta a fost drumul meu. Să experimentezi religia trup şi suflet ca mod de viaţă şi nu doar într-un mod călduţ de duminică, poate fi o experienţă fabuloasă. Te identifici practic cu sistemul şi crezi că tot ceea ce ţi se spune este adevărat. Nu e o chestie prea inteligentă, dar aşa am fost învăţaţi de mici, ca alţii să decidă pentru noi. Şi crescând cu acest sistem bine implementat în minţile noastre începem să ne obişnuim cu el toată viaţa.
Oamenii nu vor să audă ceva de rău despre religia lor. Ci dacă s-ar putea ca ea, singura dintre toate, să fie ridicată în slăvi peste toate celelalte. E şi ăsta un mod de gândire pe care îl respect întru totul, şi eu am fost exact la fel. Dar e un tip de mentalitate din start discriminator. Dacă ar fi venit chiar şi o armată de oameni să-mi spună că lucrurile nu stăteau chiar aşa cum le vedeam eu, nu i-aş fi ascultat. Pentru că aveam nevoie de religia mea, ea, „singura mântuitoare şi adevărată dintre toate”. Ce m-aş fi făcut fără ea? Ce aş mai fi pus în loc?
Dacă oamenilor li s-ar lua religia, a doua zi şi-ar înfiinţa una nouă. Pentru că ei, cei religioşi şi bisericoşi, nu pot efectiv trăi fără religie şi fără biserică. Dacă le-o iei, e ca şi cum le-ai lua ultima fărâmă de speranţă, ultimul colac de salvare. Cu ce mai rămân atunci? Cum vor umple acel gol rămas din timpul închinat rugăciunilor şi bisericii?
Religia e şi ea o cale care duce tot în acelaşi loc, adică tot la Dumnezeu, sau pentru cei mai spirituali, la Sursă, la Matrice. Dar e o cale mult mai lungă și pasivă în același timp. Pentru că nu e o cale liberă, ci una condiţionată de tot felul de interese generatoare de frică. Ca în orice sistem de altfel. Sau aş putea spune că religia e calea celor care nu au destul de mult curaj de a privi realitatea într-un mod direct, ci au nevoie de alţi oameni care să le spună negru pe alb cum să trăiască. Pentru aceasta există preoţii, pentru acest fel de oameni care poate nu au destul de mult timp(!) sau nu au deloc discernământ în a spori în cunoaşterea de sine. Şi atunci nu-şi bat prea mult capul ce şi cum să facă, ci rămân la stadiul de a se conforma celor auzite de la preot sau duhovnic. La acest nivel, cel puţin ortodoxia, e plină de creduli care iau totul aşa cum li se spune datorită blocajului mental transmis din generație în generație. Iar credulitatea lor se manifestă ca atare, prin veşnicele osanale aduse zi şi noapte unui dumnezeu de dincolo de nori. În religie, totul e spre venerarea a ceea ce este în afară, de aceea şi viaţa multor aşa-zis credincioşi este mai mult sau mai puţin un haos. Nu sunt atenţi la ce vorbesc, nu sunt atenţi la ce gândesc, nu sunt atenţi la ce simt. Şi atunci în ce sporeşti de fapt? În pupat icoane, moaşte şi mâinile celor în sutană? În urma acestui ritual, ai devenit mai bun, mai conştient de sine? Dacă ar fi ceva în afara noastră care ne-ar aduce cea mai mică îmbunătăţire a stării noastre lăuntrice, atunci acel „ceva” ar avea efecte miraculoase la toţi oamenii. Numai că acel „ceva” nu există nicăieri în afara ta, chiar dacă ai străbate lumea căutând până la capătul ei!
Şi oamenii religioşi se împart şi ei în mai multe categorii, de aceea nu se poate generaliza aici. Unii sunt total primitivi, ei spun că sunt de cutare religie dar nu au absolut nici o treabă cu ea decât doar practicând din când în când tradiţia babelor: colaci, colive, pomeniri şi acatiste. Alţii sunt creştini de duminică, se întâlnesc acolo, mai socializează, după care toată săptămâna sunt cu mintea şi simţurile undeva departe. Alţii sunt practicanţi zi de zi şi se identifică total cu religia lor. Toţi însă au fost seduşi de una sau de toate aceste trei mari doamne: frica, vinovăţia sau ruşinea. Iar numitorul lor comun este unul singur: suferinţa.
Din ce am scris mai sus n-aş vrea să se înţeleagă că, condamn ceva sau pe cineva, doar am constatat nişte fapte pe care eu însumi le-am trăit mulţi ani. Dar pentru cei religioşi şi dogmatici, nu le pot spune decât atât: mergeţi şi experimentaţi religia voastră până la capăt şi nu doar superficial. Fiţi autentici şi sinceri, puneţi-vă întrebări şi căutaţi răspunsuri. Nu primiţi totul de-a gata.
„Căutaţi adevărul şi el vă va face liberi”! Liberi de ce? Liberi de prejudecăţi, de constrângeri, de canoane şi dogme. Liberi de atașamentele emoționale. Aşa să fie!
Acum să trecem puntea dincolo, la spiritualitate. V-aţi plictisit? Nu-i nimic, nu vă opriţi tocmai acum.
„Cercetaţi duhurile, căci nu toate sunt de la Dumnezeu”, spune religia în Biblie.
Şi e foarte relevant pentru spiritualitate. Deci dacă nu toate sunt de la Dumnezeu, celelalte de unde or fi? De la „diavol”? Nu dragilor, toate sunt de la Dumnezeu dar nu toate îți folosesc, nu toate sunt şi ziditoare de suflet.
Dacă intri în spiritualitate fără discernământ, rişti să dai mai mult sau mai puţin în schizofrenie. De ce? Pentru că plaja aici este atât de extinsă încât nisipurile mişcătoare de sub tine, te pot înghiţi într-o clipă dacă nu eşti atent. Cum te înghit? Prin exacerbarea ego-ului, adică vorbind pe înţelesul tuturor, prin „înalta părere de sine”, despre care au tot scris sfinţii părinţi prin filocalie. Și aceștia au rolul lor. Cei din religie, îşi pun imediat frica la bătaie și-și reprimă imediat cum apare ceva „duhovnicesc” în faţa lor. Neavând discernământ, se duc imediat şi întreabă, se sfătuiesc cu mai marii lor. Cei din spiritualitate, iau totul ca fiind bun luat. Și astfel se poate produce o mică-mare confuzie, mai mult sau mai puțin schizofrenică. Chiar mulţi caută tot felul de stări care mai de care mai „paranormale”, pentru că dacă şi-au creat dependenţa asta o singură dată, nu se vor linişti până nu vor pune iarăşi mâna pe ea. Mândria îşi cere permanent drepturile...
Dar spiritualitatea poate fi cu adevărat fascinantă atunci când şti ce vrei şi unde să cauţi. Toate drumurile din spiritualitate duc la cunoaşterea de sine cu tot ceea ce înseamnă ea. Unele sunt mai lungi, altele mai scurte. Dacă religia îţi impunea mai mult sau mai puţin subtil una sau alta, spiritualitatea te lasă liber, la liberul tău arbitru. Adică aici îţi asumi deplin conştient o alegere sau alta. Dacă faci o greşeală, ţi-o asumi ca fiind experienţă, îţi înveţi lecţia şi mergi mai departe. Nu stai şi boceşti într-un colţ pentru nu ştiu ce „păcat” închipuit.
Iar la vremurile actuale, doar să nu vrei şi nu afli. Cărţile abundă şi documentarele asemenea. Numai că fiecare spune lucrurile în modul său personal, e firesc pentru că la urma urmei nimeni nu seamănă cu altul, decât poate în „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”.
Unii vorbesc despre minte, alţii despre inimă, unii fac chanelling, alţii îţi explică exact cum se desfăşoară lucrurile ştiinţific vorbind. Cărţile lui Gregg Braden de exemplu sunt mărturii adevărate care îţi arată începând cu vechile civilizaţii efectul rugăciunii şi îţi explică atât de frumos despre matricea divină şi fizica cuantică. Bruce Lipton iarăşi e unul din cei mari care vorbesc despre biologia credinţei şi ce se întâmplă în corpul uman până la nivel de ADN. Sau dacă vrei să afli despre spaţiul sacru al inimii şi Mer-ka-ba, toate acestea le găseşti în cărţile şi filmuleţe lui Drunvalo Melchizedec. Despre puterea prezentului găseşti lucruri foarte interesante la Eckhart Tolle. Iar dacă te atrage chanelling-ul, adică transmiterea informaţiilor de la diferite entităţi de lumină, atunci aici iarăşi vei găsi o multitudine de oportunităţi. Ramtha e unul din ei, cu o învăţătură foarte puternică vibrațional. Apoi conştiinţa Abraham care face chanelling prin Esther Hicks şi care îţi arată cum să lucrezi cu tine într-un mod practic. Sau nu mai zic de Richard Bach care într-o cărticică de câteva zeci de pagini „Pescăruşul”, spune foarte mult despre o mentalitate închistată în prejudecăţi. Sau dacă te atrage ezoterismul s-ar putea să-ți placă ciclul cu „Anastasia și cedrii sunători ai Rusiei”. Dar dacă nu rezonezi cu cei actuali, poate vei rezona cu învăţăturile sacre orientale cum ar fi Bhagavad-Gita sau Advaita, care îţi vorbesc despre sinele divin. Însă unele scrieri sunt total impersonale, mistice și extrem de abstracte, ele se adresează mai mult minții decât sufletului. Din păcate pe la noi, mai nimeni nu a reuşit să îşi aducă aportul într-un mod original, majoritatea au făcut doar nişte cursuri pe afară şi apoi au venit înapoi învăţându-i pe alţii ce au auzit acolo. Poate Constantin Dulcan ar fi ceva mai sus cu „Inteligenţa materiei” şi „Mintea de dincolo” sau Scarlat Demetrescu cu „Din tainele vieţii şi ale universului”.
Am amintit doar câțiva, dar învățăturile și învățătorii sunt nenumărați. Toate sunt intersante, dar e nevoie de deschidere pentru ele. O minte închistată în dogmă cu greu ar putea citi ceva din cei enumerați mai sus, sau poate ar face-o doar ca să-i combată pe aceștia.
Unii rămân cantonaţi doar la un singur nivel de cunoaştere, dar totuşi asta poate fi foarte limitativ. Alţii zboară din floare în floare şi culeg exact ceea ce au nevoie de la fiecare.
Însă toți aceștia și mulți alții, nu fac decât să îți reamintească cine ești și ce ai uitat. Dacă la nivel de Sine suntem Una, atunci nu există superioritate și nici inferioritate. Unii și-au reamintit mai repede, alții poate fac acum primii pași. Însă toți pașii, în aceiași direcție duc. Unul merge mai încet, altul mai repede. Universul are răbdare cu toți, până la unul. Acum este de fapt, un moment extrem de prielnic în a ne extinde conștiința. Însă iarăși, e nevoie de discernământ.
Pentru că atunci când dai de anumite învățături spirituale, te întrebi dacă ele au și aplicabilitate în viața de zi cu zi. Iar cei care spun că nu au, pe aceștia i-aș întreba dacă au aplicat vreodată ceva din ce au citit. Pentru că dacă e doar o simplă conștientizare, atunci rămânem cu toții niște simpli demagogi care nu pot depăși nivelul teoretic. Iar teoria e moartă în ea însăși. Cunoașterea dobândită prin experiență e cea care te duce la iubire, nu teoria seacă. Altfel, am putea citi orice, până și „Critica rațiunii pure” a lui Kant și am spune ca și el „legea morală în mine și cerul înstelat deasupra mea”, dar cu asta nu am ajuns la iubire, ci doar ne-am mai plimbat puțin prin labirintul minții.
Religia e un drum, spiritualitatea e un alt drum. Unii au nevoie de religie, alții de spiritualitate. Să nu aruncăm cu pietre dintr-o tabără în alta, doar pentru că avem falsa impresie că religia sau spiritualitatea noastră e mai „sus” ca a celui de lângă noi. Dacă cei din spiritualitate au acumulat puțină cunoaștere, poate ar fi cazul să învețe și non-judecativitatea. A-i judeca pe ceilalți e cel mai ușor, pentru asta nu ai nevoie decât de propriul tău ego exacerbat. Dar să ajungi să îi iubești pe ceilalți așa cum sunt, fără să încerci să îi schimbi, asta poate fi o adevărată provocare.
Nu spune că le vrei binele celorlalți și de asta vrei să îi schimbi. Binele tău nu e același cu binele lor.
Dacă discernământ nu e, nimic nu e...

duminică, 4 mai 2014

Atitudinea...nu e totul!



Mulţi cred că au nevoie doar de o atitudine pozitivă în faţa vieţii şi că prin acest fel de a fi mai mult sau mai puţin forţat, se va revărsa asupra lor un fel de mană cerească constând din bogăţie fabuloasă, sănătate radiantă şi bineînţeles relaţia perfectă.
Toate bune şi frumoase, dar despre ce fel de atitudine vorbim la urma urmei?
Îmi plac oamenii care au o atitudine optimistă şi care transmit energie benefică mereu, nu doar când şi când. Care sunt cu vibraţia sus indiferent de ce se întâmplă în jurul lor, nu doar atunci când curge doar lapte şi miere. Viaţa are suişuri şi coborâşuri, nici o zi nu seamănă cu alta. Iar uneori, mediul de la job, de pe stradă sau de acasă, nu e chiar unul prielnic pentru a rămâne mereu pozitiv. Însă asta nu înseamnă că ar trebui să fugim din acea zonă care ne creează un mic-mare disconfort. Tocmai acolo, în acel mediu, e marea noastră provocare de a schimba perspectiva. Pentru că cel mai uşor este să reacţionezi impulsiv faţă de situaţiile de care te ciocneşti, urlând şi buşind în toate părţile, dar după toată această nebunie, vei constata că problema e tot acolo şi că nimic de fapt nu s-a rezolvat. Iar cel mai greu şi totuşi cel mai frumos, e să schimbi unghiul din care priveşti aşa-zisele probleme cu care te confrunţi. Punând în balanţă reacţia impulsivă pe de o parte şi efortul de a crea o soluţie la acea problemă pe cealaltă parte, poate vei rămâne surprins cât de uşor te precipiţi şi te panichezi, în loc de a-ţi rezerva puţin timp pentru a-ţi limpezi mintea în a găsi o soluţie.
Trăim parcă într-o lume a reacţiilor inconştiente. Cum apare un om sau o situaţie de viaţă care ne scoate din comfort, începem să ne panicăm şi să reacţionăm chiar foarte brutal uneori. De la mersul în trafic unde răutatea se alimentează cu fiecare înjurătură pentru cea mai banală neacordare de prioritate și până la stresul cheltuielilor zilnice şi a facturilor neplătite, de la partenerul sau partenera care parcă nu se mai uită la noi cu aceiaşi atenţie ca înainte și până la frica zilei de mâine în care ţi-ai putea pierde job-ul, toate creează inconştient reacţii care mai de care mai conflictuale, iar de aici şi până la boală nu mai e decât un pas. Iar apoi ne întrebăm cu uimire, cum de ne-am îmbolnăvit?
Dar toate pe lumea asta au avut un început. Ia-ţi o zi măcar dintr-o viaţă de om şi fi atent la ceea ce simţi în toate aspectele în care te afli. E prea mult o zi? Atunci rezervă-ţi măcar o dimineaţă. Şi aşa e prea mult? Atunci măcar o oră. Dar important e să începi de undeva, altfel vei rămîne prins permanent în cursa reacţiilor impulsive. Şi ce e cel mai naşpa e că odată prins, nu te vei simţi deloc bine, iar efectul stărilor conflictuale nu e doar pe moment ci e chiar unul pe termen lung.
Atitudinea însă, nu e totul. Sau mai exact, nu atitudinea de sfidare a celorlalți care poate nu au ajuns încă la „nivelul” nostru. Îi văd pe mulţi, mai ales unii aşa-zis „maeştri” de prin peisajul nostru, care pentru a ajunge la scopul lor, sunt în stare de orice. Îşi fac loc din coate şi calcă efectiv pe sufletele celorlalţi cu o indiferenţă de nedescris. Atâta timp cât le porţi trena cu obedienţă şi te alături turmei adormite care merge defilând la pas în urma sa, totul e super bine. Dar când îi ajungi din urmă şi poate chiar îi depăşeşti, nu le mai pică aşa de bine. Toate ca toate, dar până la interes, adică până la bani. Iar dacă doar banul a ajuns să îl conducă pe acel sau pe acea „maestră”, nu e de mirare că se comportă ca atare. Pe unii ca aceştia îi vezi mereu agăţându-se cu disperare de această atitudine de parcă de ea ar depinde viaţa lor. Dar dacă atitudinea alimentează egoismul şi aroganţa, iar edificiul ei s-a clădit pe suferinţa altora, atunci se naşte un mare semn de întrebare la ce se ascunde de fapt în spatele acestei false atitudini.
Una e să îţi urmezi fără scrupule propriul interes şi alta e să ai puterea de a ţine cont şi de părerea celorlalţi, chiar dacă e în contradicţie cu a ta. Altfel, e ca şi cum apari, te agiţi puţin încercând să pari cineva, toată lumea se dă pe spate mută de uimire, iar după ce ai plecat, rămâne în urma ta un mare nor de praf amestecat cu lacrimile sufletelor pe care ai ai călcat pentru că pur şi simplu nu ţi-a păsat. Iar aceasta nu e atitudine pozitivă, ci doar o scălămbăială aparentă care pe dinăuntru e goală de orice conţinut.
Când superficialitatea lăuntrică e acută, atitudinea exterioară încercă să eclipseze această goliciune dând o impresie falsă printr-o atitudine forţată. Cine suportă un astfel de om lângă el? Nici măcar el însuşi.
Un om cu o inimă mare, adică căruia îi pasă, indiferent de e un mare iniţiat sau un mai mic profan, nu poate avea o atitudine agresivă de a toate-ştiutor, urmărind doar să fie ridicat pe soclu de mulţimea avidă de „minuni”. Unii se hrănesc chiar cu băgarea în seamă pe care o primesc din partea celorlalţi, ca şi cum ar juca rolul principal într-o telenovelă numită „Marele maestru şi proştii”. El, marele maestru, vine împopoţant, aruncă nişte cuvinte în stânga şi în dreapta, îi copleşeşte pe toţi gură-cască cu o atitudine mai mult sau mai puţin falsă, după care îşi ia îndemnizaţia de atotştiutor, neuitând cumva să stabilească neapărat următoarea întâlnire. Asta e cel mai important, următoarea întâlnire! Adică suntem noi în „aici şi acum”, dar „data viitoare” pare mai seducătoare decât prezentul. E ca în cărţile motivaţionale care de la început până la sfârşit te ţin în suspans, promiţându-ţi cumva că dacă ajungi până la capăt vei descoperi cheia tuturor problemelor tale. Iar în final, ajungi la sfârşit dar goliciunea lăuntrică pare şi mai acută decât la început. Însă nu-i nimic...data viitoare va fi mai bine!!!
Dar ce frumos, atunci când dai de un om care în ciuda cunoaşterii dobândite prin experienţa vieţii şi nu din cărţi, se apleacă asupra ta, te ascultă şi nu se impune în faţa ta cu nimic. Uneori, dincolo de orice sfat sau îndemn, rămâne respectul pentru cel de lângă tine care nu vrea neapărat un sfat, ci o mângâiere transmisă mai mult din priviri, decât din vârful degetelor. Toți sunt „ași” în a da sfaturi chiar dacă nimeni le-o cere, prea puțini însă țin cont și de părerea celor de lângă ei. Toți cunosc multe, dar ce folos atâta timp cât îi repudiază pe cei care nu sunt de acord cu ei. Cunoașterea nu îți dă și dreptul de a te considera „cineva”, poate mai ai mult de lucrat cu tine și încă nu îți dai seama. A da sfaturi general valabile nu prea se potriveşte, căci sufletul e doar unul, individualitatea e doar una. Tăcerea poate fi mai grăitoare decât o înşiruire de vorbe care nu fac decât să umple văzduhul de cuvinte. Iar iubirea vine doar din locul sacru al inimii şi nu din mincinoase atitudini...