Intre calea adevarului si amagirea dogmatica

Pe ce cale să apuc şi oare ce cărare să evit? Ce scară să urc şi pe ce poartă să intru? Pe ce munte voi urca şi ce peşteră voi cerceta acolo? Ca să mă învrednicesc să văd pe Cel ce e pretutindeni, nemărginit, necuprins, neatins şi nevăzut, dincolo de nume şi simţire, dincolo de formă şi de orice dogmă!
Unde este calea, care este adevărul şi cum să-ţi trăieşti viaţa?
Mergând pe calea ta, eşti în adevărul tău şi-ţi trăieşti viaţa.
Mergând pe calea altora, te afli în adevărul lor şi-ţi iroseşti viaţa.
Dar dacă îţi asumi calea făcând o alegere conştientă, atunci eşti pe drumul cel bun. Poate că nu şti unde te va duce acel drum şi nici nu întrevezi luminiţa de la capătul său. Dar asta nu are nici cea mai mică importanţă. Pentru că a fi pe cale, e mai important decât să aştepţi impasibil la capătul ei. A merge necontenit, fără să te mai uiţi în spate, e mai mult decât falsa impresie pe care ţi-o dă iluzia că ai ajuns la un liman şi că dincolo de el nu mai e nimic. A fi pe drum continuu, înseamnă că eşti cumva într-o căutare, ceva te trage înainte şi-ţi spune să nu te opreşti. De fapt, nu există capăt, nu există liman. Există doar drumuri drepte şi întortocheate, poduri suspendate şi scări ameţitoare, munţi şi văi, urcuşuri şi coborâşuri. Dar dacă pentru o clipă nu eşti atent pe drumul tău, rişti să cazi cădere jalnică.
Pentru că amăgirea lumească e ca un cameleon care ia o multitudine de forme, în funcţie de starea ta lăuntrică. Acum îţi apare alb-negru, acum îţi apare colorat. Acum ia o formă tristă, acum una veselă. Acum te distrage printr-un lucru, acum te vrăjeşte printr-o muză. Unde te găseşte, acolo te prinde. Şi unde te doare, acolo te răneşte.
Iar dacă nu te-a prins cu lumescul, te poate seduce cu duhovnicescul. Și dacă nu ți-a prins trupul în cursele patimilor grosiere, vezi să nu-ți prindă mintea în labirintul rece al dogmei.
Astfel încât, prinzându-mi gândurile în cele abstracte, încep să mă abat de calea adevărului și să intru pe calea dogmatică care mă scufundă în abstract.
Spune-mi de Tatăl, povestește-mi despre Fiul, identifică și pe Duhul Sfânt.
Sigur așa, voi uita de mine însumi. E cea mai sigură cale de a mi se fura identitatea.
Vorbește-mi despre cum a creat Dumnezeu lumea din nimic în 6 zile, iar în cea de-a 7a a luat o pauză și s-a cufundat în contemplarea propriei creații. Descrie-mi-l pe Adam, nu o uita nici pe Eva, și spune la toată lumea cum cei doi au fost amăgiți de șarpele ispititor, mușcând din mărul propriului ego. Nu uita să îmi spui și despre plânsul exilului adamic și despre cum toate viețuitoarele plângeau odată cu el, pentru că au pierdut starea inocenței și a căderii din har. Dăruiește-mi cât mai multe emoții și lacrimi pe măsură, ca nu cumva să ies din labirintul dogmei și să mă întorc iarăși la mine însumi. Caracterizează-L pe Tatăl prin teologia apofatică, adică prin negarea a ceea ce El nu este, căci știm cu toții că El nu este nici mândru, nici trufaș, și nici nu caută la fața omului. Dar nu uita nici de teologia catafatică care îl mărturisește prin afirmarea a ceea ce El însuși este: iubirea de dincolo de simțuri, înțelepciunea de dincolo de minte.
Apoi vino și spune-mi despre Fiul, cel unic din veci, stând pururi de-a dreapta Tatălui. Explică-mi și dogmatizează cum este El și om și dumnezeu în același timp. Sau uneori e doar om, alteori doar dumnezeu? Cum spune El cu atâta emfază:„ Eu și Tatăl, una suntem”? Dacă e una cu Tatăl, e unit cu El doar prin închipuire sau chiar în realitate? Și cum spune El : „Toate cele pe care le-am făcut Eu și mai mari decât acestea veți putea voi face.” Așadar dacă omul poate face lucruri mai mari decât el, este și omul una cu Tatăl? Prin închipuire, adică simbolic, sau chiar în realitate? Spune-mi despre natura Fiului, despre viața și minunile Lui. Oare chiar a stat el cuminte pe lângă Iosif o viață de om, adică 30 de ani, după care a ieșit din anonimat, mărturisindu-se pe sine ca Fiul lui Dumnezeu? O fi trăit singur doar printre apostoli și pescari sau o fi avut și el o familie? Speculează și iarăși speculează, nu cumva să îmi reamintesc de mine însumi. Și nu uita să îmi vorbeşti iarăși și iarăși că el, unicul fiu al lui Dumnezeu, a venit să se răstignească și să-și dea viața pentru mine, ca să fiu răscumpărat în cele din urmă din ghearele „vrăjmașului” care stă mereu la pândă ca să mă înhaţe. Convinge-mă prin emoții și suferință, ca să mă simt în cele din urmă vinovat doar pentru simplu fapt că trăiesc și că nu m-am născut și eu într-un staul. Sigur aşa, voi uita de mine însumi...
Dar despre Duhul Sfânt ce mi-ai putea spune, ce-ai mai putea specula? Cum e cu energiile necreate care lucrează în taină și nevăzut? Cum purcede Duhul doar din Tatăl? Nu cumva purcede și din Fiul sau asta e deja o mare erezie?
Ce sunt oare aceste trei : Tatăl, Fiul, Duhul sfânt?
Un Dumnezeu în 3 feţe, 3 persoane, 3 chipuri şi 3 ipostasuri. Fiind El Unul, se împarte întreg variat. Dar împărţindu-se, rămâne pururea acelaşi. Iubirea nu e cameleonică şi nu se schimbă după amăgirea simţuală. Astfel încât, iubirea vine din Tatăl, ajunge în Fiul şi este mărturisită prin Duhul sfânt. Adică vine de la Sursă, ajunge la om şi este mărturisită prin însăşi viaţa omului. Iubirea în toate trei şi cele trei unite în iubire.
Toate acestea par în aparenţă ceva pentru o minte atrasă de concepte impersonale şi dogmatice. Dar dogma în realitate nu e mai mult decât o simplă filozofie. Oameni cu minte de lut l-au închis pe Dumnezeu în concepte. Dar El nu poate fi doar un concept prin care cineva pe lumea asta i-ar putea aduce chiar şi cea mai mică caracterizare. Ce ai putea spune despre EL? Şi ce nu ai putea spune?
Dar despre tine ce ai putea dogmatiza? Care e calea ta, unde îţi este adevărul şi cum decurge viaţa ta? Oare şi aici legat de tine însuţi, ai mai avea ce specula?
Filozofează şi dogmatizează, sigur aşa, vei uita de patimile tale cele grosiere. Vei uita să lucrezi acolo unde încă poate mai e mult de lucru, adică în tine însuţi. Şi astfel te vei gândi şi vei plânge şi mai mult când emoţiile te sugrumă, gândindu-te că cineva acum 2000 de ani, a venit şi şi-a dat viaţa pentru tine. Dar tu, oare ţi-ai dat viaţa pentru tine? Adică te-ai lepădat de frică ca să te înalţi întru bucurie?
Omul este calea, adevărul şi viaţa. Aici este adevărata susţinere lăuntrică, dacă o ai sau nu o ai. Când vin momente mai grele peste tine, nu dogma te va ajuta la ceva, ci doar cât ai acumulat în „a fi” şi cât reuşeşti să te susţii în starea de „eu sunt”. Acestea sunt cele din lăuntrul tău care nu sunt minciuni şi nu sunt speculaţii.
Restul doar...fum, fum, fum...