Facebook-ul si polemicile distructive

Când orgoliile rănite dau pe afară din prea mult clocot, vino pe facebook. Aici oriunde e loc de un nou duel cu săbiile cuvintelor scoase din teacă. Aici oricând vei găsi un nou duelist pe care-l vei provoca sau care te va provoca la polemică. Şi neapărat una distructivă în care refulările, frustrările, jignirile, aroganţa şi infatuarea sunt la ele acasă. Oricum am da-o, e neapărat necesar ca de fiecare dată când intrăm într-o astfel de discuţie cu o altă persoană pe care în cele mai multe cazuri nici măcar nu o cunoaştem, e neapărat nevoie să „cădem” tot în picioare. Şi nu ne lăsăm aşa uşor. Eu trimit un cuvânt spre tine, tu trimiţi alt cuvânt spre mine, apoi îţi trimit ceva din aşa-zisa mea „cunoaştere” la care tu oricum nu ai acces, atmosfera se încinge, tensiunea creşte, jignirile curg „gârlă”, ca într-un final la care au mai asistat câţiva gură-cască care îşi fac veacul pe fb, toată lumea să fie sătulă nu de o informaţie benefică, ci de prea mult ego exacerbat. Dueliştii epuizaţi şi ei de propria neputinţă, hotărăsc să depună armele, dar numai pe moment, căci mâine o vor lua iar de la capăt şi mai încrâncenaţi ca în prima rundă.
Și la sfârşit, cel mai important e ca noi, cei „deştepţi” şi „informaţi”, să avem neapărat ultimul cuvânt, ca nu cumva să ne culcăm abătuţi pentru că celălalt ne-a zis ceva care ne-a atins un punct sensibil iar noi nu am mai avut replică. Dar mâine, cu siguranţă vom găsi noi o replică deşteaptă cu care să-l faultăm pe celălalt, poate-poate nu va mai îndrăzni să deschidă gura în faţa noastră.
Personal, nu am întâlnit mai deloc polemici şi discuţii constructive pe fb, de aceea nu mă interesează, nu mă bag în mijlocul lor. Mai ales bărbaţii pică foarte uşor în capcana asta. Ce să-i faci, când ego-ul e cât casa, el îşi cere drepturile şi hrana zilnică, astfel încât trebuie neapărat să te impui. Nu conteză nici măcar în faţa cui şi cu cine discuţi, nu contează nici dacă adversarul cu care te duelezi are un nume propriu sau e doar un alt „no name”, nici dacă îşi ascunde faţa sub nişte ochelari fumurii sau nu îşi arată faţa deloc, contează doar lupta de clasă între mine, eu cel „deştept foarte” şi tu „ultimul prost şi ignorant”!
Astfel de polemici generează doar patimi care nu duc la nimic bun. Aţi observat ce simţiţi când intraţi într-o astfel de ciondăneală fără rost? Câtă înverşunare, cât patos, câtă energie scursă într-un total non-sens! Poţi fi detaşat într-o astfel de dispută? Mă îndoiesc că am ajuns la nivelul ăsta. Căci dacă am fi ajuns la acest nivel pe care doar credem în imaginaţia noastră pur fantezistă că l-am atins, nici măcar nu am mai fi intrat într-o astfel de polemică pentru că nu e treaba noastră ce crede celălalt sau care e nivelul său de cunoaştere sau ignoranţă. Dacă simţi nevoia irezistibilă de a spune ceva critic la adresa cuiva cu care nu eşti de acord, găseşte atitudinea potrivită în aşa fel încât nici el să nu se simtă lezat, nici tu să nu te răneşti singur. Dar dacă după prima replică lucrurile degenerează în conflict, lasă-i mai bine lui ultimul cuvânt şi ieşi din mijlocul acelei otrăvi până nu te otrăveşti şi mai mult. Altfel, putem citi toate cărţile de pe faţa pământului şi să participăm la toate cursurile şi seminariile posibile şi imposibile, nu am înţeles nimic şi nu ne-au folosit la absolut nimic! Dacă am rămas doar la stadiul de „care pe care”, suntem de fapt la grupa mică din grădiniţa spiritualităţii, unde cu cât ego-ul, aroganța şi trufia se dizolvă, ai şanse să mai absolvi câte o grupă, altfel s-ar putea doar să îngroşi la nesfârşit numărul repetenţilor.
Dar unii cred că e mai bine să le spună celorlalţi cum stau lucrurile, aşa ca pentru binele omenirii. Aha. Pentru binele umanităţii, mai bine alege tăcerea, şi aşa e prea multă vorbărie în peisaj. Sau eşti aşa sigur că cel pe care vrei atât de mult să îl convingi de crezul tău e dispus să îţi dea ţie crezare? Oamenii se schimbă doar când ei înşişi doresc asta, nu prin impunere forţată. Şi dacă doresc schimbarea, vor veni şi te vor întreba ei pe tine, nu te vei duce tu la ei să predai ceea ce nici măcar tu însuţi nu şti prea bine. Iar dacă te consideri „cineva”, vezi mai bine să nu cazi cădere jalnică de pe un soclu şubred pe care singur te-ai urcat. Mândria se umflă şi se tot umflă până ce va exploda cu surle şi trâmbiţe. Pentru că ea e gălăgioasă şi creează doar tulburare în jur. Dar iubirea nu se umflă pentru că nu are unde rămâne în propriul egoism, aşa cum face mândria. Iubirea intră pe o parte şi iese pe alta, adică vine de la un om şi pleacă spre alt om. Egoismul şi mândria fierb însă amândouă în suc propriu.
Oare de ce suntem atât de atraşi de ceea ce ne generează conflicte interioare?
Nu am putea trece uşor peste acestea şi să ne îndreptăm atenţia doar către ceea ce ne susţine, către ceea ce ne linişteşte şi nu ne tulbură?
Adevărul meu, nu e neapărat şi adevărul tău. Iar crezul tău nu e neapărat să fie şi crezul meu. De ce oare vrem cu tot dinadinsul să ne impunem în faţa celorlaţi? Avem de câştigat ceva de aici? Un ego şi mai mare? Însă câte avem de pierdut în faţa polemicilor distructive? Pacea, liniştea, lumina, iubirea, compasiunea, înţelepciunea, puterea, vibraţia...toate se pierd într-o clipă la cea mai mică mişcare a ego-ului.
Înainte de a da verdicte pentru binele omenirii, mai bine am urma cu toții următorul îndemn:
„Doctore, vindecă-te mai întâi pe tine însuți!”