Traind in umbra indoielii

Îndoiala este cea care te face incapabil de a accepta provocarea de a deveni ceea ce eşti tu cu adevărat. Iar adevăratul om din tine nu este îndoielnic, ci se recunoaşte pe sine ca fiind divin, minunat, magnific, unic. Acestea par cuvinte mari pentru că nu fac parte încă din ADN-ul nostru, nu fac parte încă din raza noastră de acceptare. Îndoiala e cea care se opune în faţa schimbării interioare.
Iar schimbarea e cea mai dificilă măiestrie şi artă dintre toate. Pentru că ea are de luptat cu o gașcă de bastarzi și impostori faţă-n faţă: confortul, lenea, ignoranţa, inconsecvenţa, delăsarea, blocajele mentale, superficialitatea, neîncrederea.
Cum de am ajuns atât de slăbănogiţi încât să ne fie atât de milă de noi înşine? Simplu, dar greu de acceptat. În fiecare zi în care simţi silă faţă de viaţă, faţă de job, faţă de oameni, faţă de trupul tău, de vorbele şi atitudinea ta, în fiecare zi şi în fiecare clipă când te declari nemulţumit şi nefericit, mai pui încă o pecete emoţional-negativă în sămânţa ADN-ului tău. Iar acesta spune „aşa să fie” pentru că ceea ce generezi ca gând transmis prin vibraţie, se duce fix acolo în molecula de ADN care se schimbă în funcţie de stările tale. Pentru că celulele din corpul nostru sunt celule inteligente influenţate de gândurile şi emoţiile noastre. Pe înţelesul tuturor, nu genele, nu ADN-ul ne controlează viaţa, ci doar credinţele noastre mai mult sau mai puţin limitative.
Îndoiala s-a născut din programările biologice transmise din generaţie în generaţie. Şi atunci nu e de mirare că omul actual nu mai poate suporta să îi spui cuvinte mari, cum ar fi că este dumnezeiesc şi magnific, ci mai bine acceptă faptul că e doar un mare păcătos şi nevrednic. Când el aude cuvinte mari despre om, reacţia lui e una de respingere şi de batjocură, pentru că programarea socială şi religioasă a făcut din om o fiinţă nesigură, ezitantă şi fricoasă. Mai la îndemână e să folosim replici şi clişee de genul „teoria ca teoria, dar practica ne omoară”. Nu, practica nu te omoară, ea te face cu adevărat viu. Ceea ce te „omoară” e prostia şi complacerea în prostia indusă de către alţii care prin acest gen de afirmaţii îşi justifică propria insuficienţă.
De fapt nu ai fost predestinat să fi încă o verigă slabă al unui sistem social. Nu ai fost predestinat să fi nici asistentă, nici profesor, nici măturător, nici avocat, nici rege, dar nici cerşetor. Acestea sunt doar simple etichete sociale dar ele nu te pot defini întru totul. Atunci ce te poate defini întru totul? Doar unicitatea ta şi originalitatea ta care se ascunde în tine. Dar ele încă nu s-au revelat pentru că îndoiala îţi şopteşte mereu că dacă o faci, vei deveni penibil în ochii celorlalţi. Şi astfel îndoiala te stăpâneşte. Te simţi mai la adăpost de răutatea celorlalţi stând în colţul întunecos al fricii. Dar din frică nu poţi scoate nimic decât doar copy-paste-uri pe bandă rulantă, doar lucruri impersonale şi abstracte care nu au legătură deloc cu unicitatea ta. La ce-ţi folosesc ele? Doar la paravanul fricii cu care îţi place să te înconjori ca nu cumva să te arăți aşa cum eşti.
Îndoiala devine obişnuinţă odată cu trecerea timpului. Iar obişnuinţa creează reţele neuronale prin sinapsele neuronilor din creieraşul nostru. Şi atunci îndoiala devine o a doua ta natură. Însă cel care are deschidere, va experimenta, sau mai bine zis se va experimenta pe el însuşi, testându-se nu în ascuns, ci în faţa celorlalţi. Pentru că în ascuns, nu ar avea nici o valoare testarea sa. Feedback-ul celorlalţi îl va face să înţeleagă unde mai are de lucrat. Şi nu-i pasă de ridicol şi nici de hilizelile celor din jur, pentru că cel care se experimentează, ştie că are o comoară de mare preţ în mâini şi aceasta este timpul. Timpul i s-a dat în dar pentru a face tot ceea ce doreşte cu el. Dar acest dar i s-a dat doar pentru câţiva ani. Apoi când va pleca și va preda acest dar înapoi, va vedea exact ce ar mai fi fost nevoie să facă în această viaţă şi totuşi nu a făcut. Pentru că îndoiala şi-a spus cuvântul şi şi-a lăsat amprenta în multe situaţii. De aceea el a ales să se experimenteze pe sine cu ajutorul celorlalţi, pentru că nu mai doreşte să vină înapoi aici, să o ia de la capăt şi să facă aceleaşi lucruri de care în această viaţă a fugit. Dacă unul îl înalţă sau altul îl smereşte, nu contează, el se lasă doar pe mâna dumnezeului din el care ştie exact câte parale face, dincolo de măgulirea sau criticile celor din jur.
Timpul experimentării este doar „aici şi acum”, restul e doar iluzie. Iluzia şi amăgirea cea mai mare e că ai avea la dispoziţie destul de mult timp. Însă nu şti când pleci şi nici cât timp mai ai. Puţin sau mult nu contează. Poţi avea toată veşnicia la dispoziţie dar ce folos dacă trăieşti cu îndoiala şi frica în suflet.
Ce folos dacă în numele unei morale sociale sau religioase îţi reprimi totul, cu excepţia fricii? Lupi moralişti care stau cu sabia între dinţi găseşti la fiecare colţ de stradă. În numele sistemului lor şi în numele dumnezeului lor ei te vor judeca. S-au pus la adăpostul sistemului şi luptă în tranşeele îndoielii. Nu ar avea curajul să se arate săraci, societatea i-ar îndepărta. Nu ar avea puterea să fie bogaţi, moralitatea i-ar condamna. Nu ar avea tăria să spună ce cred, oamenii i-ar judeca. Nu ar avea destul discernământ în a-şi trăi unica lor viaţă aşa cum vor, mai bine i-ar întreba pe alţii. Pentru că ei au ales îndoiala. Iar îndoiala e călduţă şi îţi adoarme responsabilitatea de a îţi asuma propriul rol pe care îl ai de jucat aici pentru câţiva ani. Iar când nu îţi asumi unicitatea, începi să judeci. Dar cel care se experimentează pe sine, nu mai judecă pe nimeni ci doar se apropie cu compasiune de fiecare, indiferent de ar fi rege sau vagabond, împărat sau proletar, bogat sau sărac, fecioară sau curvă. Cine ar putea spune că e mai bine să fi într-o postură sau alta şi cine oare are dreptul să judece în numele unei moralităţi pe care tot nişte oameni pătimaşi au inventat-o? Aceştia, care au creat dogme şi moralităţi sunt primii care ar arunca cu piatra. Dar Dumnezeul cel adevărat nu e un lup moralist care aruncă cu piatra. El doar te lasă să îţi asumi experienţa aleasă. Iar dacă singur te-ai rănit pentru că nu ai avut destul discernământ, e vinovat oare cineva pentru asta? Unde mai e atunci „păcatul”? Doar în mintea oamenilor habotnici, doar în sufletul celor pătimaşi.
Alegând îndoiala, alegi să te îndoi sub povara negativismului din tine care îţi spune mereu că „nu se poate”. Dar dacă vrei cu adevărat, se poate. Dacă practici şi experimentezi ce înveţi, se poate. Dacă nu pleci urechea la sabotorii care vor să te tragă în jos, se poate. Dacă cunoşti şi aplici, se poate. Dacă îţi menţii puterea în tine indiferent de mediul în care te afli, iarăşi se poate.
Doar când te îndoieşti, atunci nu se mai poate. Citeşti, vezi, asculţi şi îţi spui „ce frumos”. Dar îndoiala nu te lasă să pui în practică ce începi să cunoşti, aşa că acea cunoaştere neexperimentată e ca moartă în ea însăşi. Cum o poţi experimenta? Ieşind în mijlocul cetăţii şi spunând cu convingere: „eu sunt”! Atunci devii observator din starea de „a fi”. Şi-i vezi pe toţi cum se perindă prin faţa ochilor tăi şi vezi toate experienţele alese de ceilalţi, conştient sau inconştient. Dar când eşti în „eu sunt” nu mai eşti inconştient, ci îţi alegi tu singur experienţele care îţi folosesc spiritual şi care te sporesc sufleteşte.
Când vei pleca de aici, îţi vei lua cu tine toate trăirile, experienţele, bucuriile, toate durerile, conflictele, traumele şi toate îndoielile. Iar dincolo le vei revedea şi retrăi pe absolut toate, dar nu mai poţi reface şi nu mai poţi repara acolo nimic din ceea ce s-ar fi vrut reparat aici. Aceea e judecata ta, judecata conştiinţei tale. Oare mai ai nevoie de încă un judecător în plus care să îţi spună încă odată ceea ce ştiai deja?
Trăind sub povara îndoielii, te pierzi în pierderea timpului.
Câştigând timpul, te câştigi pe tine însuţi.
Așa este, așa să fie!